De zece zile românii si americanii se înghesuie  într-o sală mică, intimă, dar excesiv de plină la orice oră la care ruleaza filmul, de trei ori pe zi. Nu e cum te-ai duce la cinematograf, şi te opresti din întamplare  în faţa casei de bilete. Trebuie să-ţi faci rezervare din timp, cǎci filmul neterminat al lui Nemescu, „California Dreamin”,ce obţine  postumul  premiul „Un certain Regard” la Festivalul de la Cannes, 2007, a ajuns şi la New York.

    Românii trăiesc acest sentiment cumplit al aşteptării. Cum au înteles americanii această utopie? Se pare că speranţa umple sala cu oameni care cred în triumful vieţii în ciuda ambiguităţii şi a crimei, contextuale.  Asa cum multe opere de artă şi-au găsit aprecierea si desăvârşirea în neterminarea intenţionala a artistului (vezi tablourile  lui Cezanne,Turner), filmul „Nesfârşit” (Endless), al lui Nemescu, pare să se bucure în aceeaşi măsură de virtuţiile unei capodopere. Autorul îşi găseşte moartea în plin şantier de creaţie, într-un accident stupid de maşinǎ,  în timpul „călătoriei la capătul nopţii” , când se întoarce de la filmări cu operatorul său, într-un taxi. Ca şi cum moartea lui imprevizibilă la douăzeci şi şapte de ani, ar desăvârşi un act artistic, propunând o versiune needitată, netăiată, neelaborată. Ea aduce o dimensiune nouă, aceea de crochiu, de creaţie spontană şi inspirată, adică de artă pură, în care viaţa respiră prin toţi porii, într-o vrie nebună, autentică.

      Există un crescendo continuu al  ritmului de filmare; dialogul, acţiunea se precipită în planuri paralele, ce converg către scena finală a bătăliei cu bâta, între Doiaru (interpretat magistral de Rǎzvan Vasilescu)  şi forţele poliţieneşti, contra  clicii de răzvrătiţi a primarului. Dinamica peliculei este covârşitoare, într-o cursă contra cronometru, imaginile se învălmăşesc, ochiul deja numai poate să perceapă, să distingă. Evenimentele se precipită ca într-un fel de tunel al timpului, ce-ţi derulează toată existenţa în clipa trecerii dincolo. Cât de mult ar vrea sa ne spunǎ Nemescu în puţinul timp de „peliculǎ” care i-a mai ramas??  Relenti-ul survine odata cu moartea eroului ce e injunghiat mişeleste pe la spate. Moare în braţele fiicei sale, ce este adusǎ la scena mǎcelului de noul ei prieten, pe care-l cultivǎ ca sǎ-i dea lecţii de englezǎ. Apoi ca şi cum i s-ar aplica o frânǎ existenţialǎ, pelicula se întrerupe brusc si intrǎm într-o altǎ lume, aceea a Bucureştiului, unde Monica e studentǎ si-l întâlneşte întâmplator pe acelasi coleg de liceu, din scena mǎcelului. Ca şi cum timpul n-ar exista sǎ lege cele douǎ scene, ce par a se desfǎşura în lumi posibile, paralele, Nemescu  propune,  douǎ finaluri: unul la nivelul conştiinţelor încǎrcate, al traumelor şi al dramelor concretizat în scena micului rǎzboi civil şi altul cu un deznodǎmânt pozitiv, constructiv.

     Tema filmului este aceea unui remake la scarǎ  micǎ a ceea ce s-a intamplat cu cinzeci de ani   în urmǎ si care s-a chemat istorie. O speranţǎ deşartǎ, însoţitǎ de un entuziasm utopic se transformǎ în cinzeci de ani  de comunism; acelasi entuziasm ridicol, îl regǎsim astǎzi la aparitia trupelor NATO pe teritoriul Cǎpâlniţei. Acea sintagmǎ iluzorie:„vin americanii”,  ce era pe buzele tuturor,  chiar si a copiilor, se materializeazǎ peste o jumǎtate de secol  în trenul ce transportǎ echipament si soldaţi NATO cǎtre Kosovo şi încearcǎ sǎ transgreseze ilegal graniţele Cǎpâlniţei. Americanii dezamǎgesc încǎodatǎ, de data aceasta prin prezenţǎ. Dupǎ ce incitǎ spiritele la revoltǎ, instigǎ tot oraşul împotriva lui Doiaru şi promit ajutor armat primarului şi clicii lui de rǎzvratiţi.Ei plecă îndatǎ ce sosesc permisele vamale. Pleacǎ ca şi cum n-ar fi fost, lǎsând în urma lor, deopotrivă, acelasi dezastru carnal şi al  conştiinţelor, de data asta proiectat într-un spaţiu geografic restrâns, universul mǎrunt şi obscur al unui târguleţ de provincie. Trenul speranţei pleacǎ lǎsând în urmǎ regrete, despǎrţiri amoroase, visuri şi neîmpliniri. Cu acelasi tren, Monica, fiica lui Doiaru, ar fi vrut sa fugǎ de-acasǎ.

      Ce ne spune Nemescu cu puţin înainte de-a pleca dintre noi ? Ne programǎm singuri sfârşitul, ceva anume declanşeazǎ moartea în noi, într-un proces inexorabil care ne conduce la extincţie. Moartea este o patimǎ, cǎreia nimeni nu-i poate rezista. Lui Doiaru, „nevenirea americanilor” îi confiscǎ copilǎria, cǎci ramâne orfan când e foarte mic, apoi fabrica pǎrinţilor, pe care acum încearcǎ s-o falimenteze pentru a o putea rǎscumpǎra…   Americanii sosesc o jumǎtate de secol mai târziu şi trebuie primiţi cum se cuvine. Percepţia asupra istoriei este diferitǎ cu fiecare personaj. Primarul, care este un bonom ridicol, îşi aminteste , de când era  copil, de incidentul cu soldatul negru rǎnit, paraşutat în câmp, care face poze cu sǎtenii ce încearcǎ sǎ-l salveze.  Trauma lui Doiaru este dintre cele mai puternice; lungi traveling-uri de imagini alb-negru inserate cu mǎiestrie în cotidian, aduc mereu scara ce conduce la adǎpostul anti-aerian, pe care se îngrǎmǎdesc de-a valma, oameni, copii, bagaje, şi pereţii se cutremurǎ, mama carǎ valize, de mult pregǎtite. Doar bunicul lipseşte de pe scarǎ, el rǎmâne sǎ moarǎ la masa de la care cina tocmai fusese întreruptǎ. În teroarea si învǎlmǎşeala clipei, absenţa bunicului este constatatǎ  mult prea târziu. Mereu în prim plan, scara curge în tonuri de gri, ca simbol sau labirint al unei conştiinţe marcate, în care eroul se afundǎ periodic, pentru a-şi consuma sau ucide trauma. E o scarǎ ce coboarǎ mereu şi nu urcǎ, a cǎrui capǎt nu se vede, e o scarǎ ce coboarǎ în infern, este drumul lui Doiaru cǎtre moarte. Reveria continuǎ pe o strada pietruitǎ în tonuri la fel de cenuşii, unde eroul îşi recupereazǎ avionul de jucǎrie de sub şinele unui tanc nemţesc, ce anume se opreşte pentru a nu perturba joaca copilului. Deci iatǎ inversarea de planuri produsǎ de memoria distorsionatǎ; predominǎ dezamǎgirea pentru cei  aşteptaţi cu atâta speranţǎ si entuziasm, în timp ce naziştii apar într-o posturǎ umanǎ. Deci trauma se naşte din tensiunea aşteptǎrii şi nu din premizele rǎzboiului, pentru cǎ lucrurile nu iau cursul lor firesc şi logic, cel unanim asteptat.

      Doiaru nu poate înţelege cu mintea lui de copil, ce incident absurd ar fi putut provoca nevenirea americanilor. Sosirea lor era atât de iminentǎ şi se afla pe buzele tuturor ca o implacabilǎ certitude. Doiaru devine un fel de mafiot de provincie, cǎruia nimeni nu-i trece prin faţă. El face afaceri în stil mare, cu acoperirea poliţiei; falimenteazǎ fabrica, ce a aparţinut odinioară părinţilor lui, spre a o rascumpăra pe nimic, „pentru a face zestre fiicei”, ne spune el. Într-o societate în care totul se rezolvă prin bani şi relaţii, în mod paradoxal, tocmai el se erijeaza în postura de investitor al legii. Acum cǎ americanii au sosit în sfârşit, el nu-i poate lăsa sǎ plece, i-a aşteptat prea mult. Trupele US, în misiunea  lor spre Kosovo, devin pentru câteva zile prizonierii lui. Îşi riscă postul, apoi viaţa în obstinaţia lui de-a da o lecţie autorilor tragediei. Grotescul situaţiei este dublat de servilismul şi entuziasmul cu care ceilalţi locuitori ai orăşelului îi primesc pe dezertorii de la 1944. În cinstea lor se dau petreceri, se montează scenete cu Dracula, se organizează orgii în cel mai luxos hotel din oraş. Cele mai reuşite fete de liceu, îşi vând cu uşurinţă şi speranţă graţiile.

      Entuziasmul general, şi atmosfera de sărbătoare, nu-i pot anihila lui Doiaru traumele copilăriei; imaginea mamei apare tot mai pregnant în scena în care o îmbrăţişează pentru ultima oară. Obstinaţia cu care, Doiaru se opune plecării trupelor NATO spre Kosovo, în ciuda intervenţiilor şi presiunilor de la minister, este de domeniul absurdului. Doiaru cel avid de bani şi afaceri refuză oferta generoasă a comandatului de trupe, sau fabrica pentru care se zbate de-atâta vreme, pe care secretarul de stat i-o oferă la schimb .

      Uniforma, atmosfera de gară mică, universul feroviar, alături de ridicolul personajelor, ne trimit la Jiri Menzel în „Trenuri bine păzite”. Poezia inegalabilă a lui Menzel lipseşte, dar e înlocuită de un ritm alert, un limbaj liber şi savuros şi multă viaţă şi naturaleţe. Minimalismul se impune ca procedeu artistic în realizarea unei subtile satire sociale. Dacǎ atmosfera şi comicul de situaţie trimite  filmele lui Jiri Menzel sau cele fǎcute în est de Milos Forman, lentoarea apăsătoare şi calculată se transformǎ aici în vrie, ce-ţi acaparează fiecare fibră, nelăsându-ţi un moment de respiro, amintind cumva, ca tehnică,  de filmele târzii ale lui Danieluc.

      Ironia, expandată până la  grotesc, străbate la toate nivelele; trupele de marini repetǎ imbecil sloganele cazone ale comandantului, apoi postura agramată şi stupidă a primarului care are o nevastă rasată, ce pare să le aranjeze pe toate, profesoara de spaniolă îndeamnă elevii să se uite cu sfinţenie la tele-novele pentru a deprinde limba vorbită, fetele de liceu privesc la uniforma US ca la nişte extratereştrii. Deosebit de hilari sunt greviştii de la fabrica la care râvneşte Doiaru, care nu prea ştiu nici ei ce ar trebui să ceară, sau de ce sunt în grevă, mai exact sunt incapabili să se exprime. Zac pe calea ferată cu orele aşteptând să treacă trenul cu trupele NATO, scos de pe linie pentru câteva zile. Reapar în oraş, încercând sǎ traducă pancardele, ca să priceapă şi trupele care e problema lor. În final, se pierd printre oaspeţii petrecerii de sărbătorire a mult aşteptaţilor americani, îndatǎ ce se anunţă mâncare şi băutură pe gratis.

      Petrecerea oferitǎ de primar în cinstea sosirii americanilor este un fel de „Balul Pompierilor” al lui Milos Forman; ea se desfǎşoarǎ sub semnul grotescului, momentul cheie este trecerea de la muzica popular-ţigǎneascǎ la rock & roll-ul interpretat cu multǎ mǎiestrie de un  cântǎreţ „de culoare”, îmbrǎcat în ţinte şi costum alb, pe care scrie „Presley”. Se dezlǎnţuie un dans nebun, în care cele mai îndrǎzneţe liceene flirteazǎ cu soldaţii americani. Se remarcǎ fata lui Doiaru, care ţinteşte la sergentul trupei, dar cu care nu poate comunica decât prin intermediari sau prin limbaj pur erotic. Monica, ca şi tatǎl sǎu, este o liberalǎ şi o rǎzvrǎtitǎ. Este atracţia şcolii şi a satului, se culcǎ cu cine-i place, e inteligentǎ şi prinde repede, îşi asumǎ orice experienţǎ şi  face din ea o lecţie de viaţǎ. Dupǎ ce-l seduce pe tânǎrul sergent, începe imediat studiul limbii engleze, nu pentru cǎ şi-ar dori sǎ plece cu el, ci pentru cǎ intuieşte dintr-odatǎ perspectiva pe care i-o deschide învǎţarea limbii, alǎturi de mersul la facultate la Bucureşti. La plecare, sergentul David îi cere telefonul şi ea îi deseneazǎ în loc un „smiley face” în palmǎ. Ea apreciaza foarte bine discrepanţa dintre cele douǎ lumi şi gratuitatea schimbǎrii numerelor de telefon. În aceeaşi măsură, Doiaru pare singura minte luminatǎ din suburbie, vorbeşte engleza, face aprecieri corecte asupra situaţiei politice, pune întrebǎri pertinente comandantului NATO.

      Existǎ şi un subtil comic de nume: „Doi- arul’ este mereu de unul singur; rǎmâne orfan când e foarte mic, nevasta îi moare la naştere, fiica lui vrea sǎ fugǎ de-acasǎ cu trenul NATO, este absent de la petrecerile şi adunǎrile de grup. Dupǎ cum relateazǎ fiica lui, Monica, lui Doiaru îi este fricǎ sǎ rǎmânǎ singur. Doiaru este atât de puternic şi de temut, pentru cǎ nu i se mai poate lua nimic. Copilǎria i-a fost confiscatǎ, la fel şi averile, i-a murit şi nevasta, pe care se pare cǎ o iubea.  El nu mai are nimic de pierdut, iar trauma copilǎriei este prea puternicǎ ca să poată  fi mişcat din obstinaţia lui. Într-o lume în care primeazǎ absurdul, lucrurile nu mai pot fi explicate în principiul cauzǎ-efect.

Titlul filmului poartǎ numele  cântecului liric „California Dreamin” al formaţiei „Mamas and Papas”, ce însoţeşte genericul de la sfârşit, şi al cǎrui text este în mod semnificativ citit de Monica în timpul orelor de englezǎ cu noul ei prieten. Textul e o invitaţie cǎtre o lume nouǎ, fǎrǎ griji, în care vechile drame şi traume vor fi uitate…

“

All the leaves are brown

 And the sky is grey

I've been for a walk

On a winter's day

 I'd be safe and warm

 If I was in L.A.

California dreamin'

 On such a winter's day…”

Ultimul cadru al filmului cu întâlnirea celor doi tineri la Bucureşti, se vrea în spiritul acestui text. ... Căci  „Iarna vrajbei noastre a trecut ...”.

                                                                              New York, februarie 2009,