Dragoste – toamna … 

Hai! Mai spune-mi povestea

încă o dată  cu Lorelei

cea învinsă de vraja Toamnei,

de iubire ...

a căzut printre ierburi,

trupul ei măsurând Răsăritul

în palme i-ai cernut părul

plin de frunze – negru ca sărutarea lunii.

Doi copii care au uitat

drumul spre casă …

ce inocentă poveste

şi cât de albastră noaptea din noi!

Cum a putut să plouă din nou? …

visele mele atunci au zburat,

prin parc s-a lăsat întunericul …

Şi frunzele? – şi goale, şi umede

cu arome de vin prin ele,

rămas de la ultima cină în doi.

În parc m-ai adus

cu ţipete de ciori

şi glasul fetei – acea Lorelei

De care-mi tot povestesti,

s-a facut vânt şi-a zburat!

Hm! Ciudată poveste de doi …

mai bine rămânem aici

singuri, goi de poveşti

dar îmbracaţi cu iubire! 

Prin  toamnă

Închide fereastra lunii

mă supără stelele cu lumina lor …

şi urşii, n-auzi ce tare se-ncruntă!

mă dor rău ochii de-atâta neiubire …

Ai spus că te-ai plimbat prin Toamnă,

povesteşte-mi:

ce-ai văzut, ce-ai auzit?

culori de frunze moarte  - vineţii

colorând o bucată de parc părăsit?

Şi ce încă:

două mâini strângând în palme

dorul neîmpărtăşit de clipa trecută?

o sărutare pierdută pe umărul gol …

neatins de privire?

Nu-mi povesteşti nimic!

sau poate Toamna aceasta

n-ai văzut nimic

care să te-ncânte?

Nu se mai iubesc oamenii,

nu mai gingăsesc unul cu celălalt?

Uite! A căzut o stea,

am prins-o în palme!

s-o trimitem jos –

ca legământ de lumină.

Şi mâine – da, chiar mâine o să plec

şi eu în călătorie.

Vreau să cunosc faţa Toamnei.

Totuşi, auzisem că seamană iubire –

şi tu nu şti! Atâta uitare în tine …

Mai bine dormi, te-ai obosit prea mult

Tăcând în mine.