George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 17 Prima zi de turism tropical

Capitolul 17. Prima zi de turism tropical

Dimineaţa aceasta de 8 decembrie venea greu. Porumbeii, în patul vecin, stăteau treji, gânditori şi cuminţi. Se spune că noaptea este un sfetnic bun. Problema este pentru cine. Pentru cine doarme? Sau pentru cine stă treaz? Dormisem profund, neîntors, neavând cine să mă întoarcă. Nu ştiu cine pe cine întorsese în patul vecin, dar liniştea asta nu arăta prea mult optimism.

Îmi aranjai pantalonii răsuciţi peste noapte, cu şliţul în faţă şi, constatând că fermoarul era închis, mă întorsei pentru prima dată în această noapte, care acum era terminată, cu faţa la perete. Porumbeii rămaseră în patul vecin, liberi să şuşotească cioc în cioc, doar de aia erau porumbei. Mă simţii singur în gândurile mele, doar cu peretele din faţă, şi începui să analizez situaţia. Dormisem adânc, sfetnicul meu dormise şi el o dată cu mine, iar acum discutam amândoi ce este bine de făcut. De aşteptat Crăciunul sau Paştele?

Povestea cu Paştele nu suna chiar rău. Să faci un Paşte la tropice nu-i un lucru la îndemâna fiecăruia. Paştele pică o dată pe an şi dacă nu te nimereşti de Paşte la tropice, ce te faci? Aştepţi Paştele următor? Eu mă aflam la tropice, Paştele venea, dar venea încet, să nu dea calendarul popesc peste cap. Mă gândeam ce rău este să fii mare, însurat şi om serios. Trebuie să gândeşti bine, mult, pentru că trebuie să rămâi serios în ochii celorlalţi, care erau ocupaţi nevoie mare să facă drăcii. Dacă doi porumbei proaspăt căsătoriţi gândeau în loc să se iubească, asta însemna că problema e gravă.

Cu două seri înainte, când mă aflam la La Belle, părintele sunase la părintele celălalt de la New York şi vorbiseră aşa, ca-ntre părinţi. Vorbiseră pe româneşte, să nu îi înţeleagă nimeni. Eu trăsesem cu urechea, că de-aia sunt român, şi descoperisem că ceva era putred în Danemarca. Făcusem repede socoteala, pe degete, cât timp le trebuie ăstora doi să cheltuiască banii primiţi de la noi şi cât timp le trebuie să ne ducă la rudele noastre americane. Numărai de două ori, pentru că aveam două mâini, iar câteodată dreapta nu are treabă cu stânga. Şi aşa descoperii eu, cu două seri înainte, că situaţia e putredă în Danemarca. Mai pe la sfârşitul convorbirii dintre cele două feţe bisericeşti, telefonul ajunse în mâna mea, servit ca pe tavă de răspopit, şi în receptorul lui occidental auzii vocea caldă şi emoţionată a soţiei mele.

Trucul se dovedi a fi fost real, deşi crezusem iniţial că este o înregistrare, doar se poartă, mai ales în ţara minunilor, căci aşa văzusem eu în filmele poliţiste. După două întrebări-cheie, mă convinsei că Anişoara se afla la celălalt capăt al firului, gata să mă îmbrăţişeze. Rămăsei descumpănit de acest scenariu, cu mintea în două părţi, una la soţia mea, care mă întreba când ajung acolo, şi alta la figura de escroc a celui din faţa mea, care îmi urmărea mimica să vadă cum se prostesc oamenii mari, serioşi, ce doresc să rămână serioşi. Încurcat de întrebarea soţiei şi nedorind să par prost în faţa omului care îl reprezenta pe Dumnezeu, mă prefăcui indiferent. Îi răspunsei soţiei, aşa, în doi peri, cum stăm cu data plecării şi o lăsai să cadă cum spusese părintele newyorkez... Că peste trei zile vom fi acolo şi din acest motiv trebuie să fim oameni serioşi şi să nu consumăm, pe valută, impulsurile telefonice ale bisericii.

Şi în ziua de astăzi îmi pare rău că am dezamăgit-o pe soţia mea închizându-i telefonul în nas, după un scurt la revedere. Femeia aceea, care a mai călcat pe bec din când în când faţă de mine, a fost totuşi, atunci, suflet bun, cinstit şi poate devotat. A rămas poate descumpănită, crezând că nu o mai iubesc, dat fiind că i-am vorbit cu indiferenţă de parcă m-aş fi aflat la colţul străzii. Dar aşa sunt eu, o fire cu emoţia închisă în suflet, pentru a nu-mi trăda dragostea faţă de celălalt. Am iubit-o mult pe această femeie şi o mai iubesc şi acum câteodată, dar numai în amintiri şi poveşti rămase în urmă.

Dar atunci... Atunci eram croit să demonstrez ce înseamnă devotamentul izvorât dintr-o inimă de bărbat. Am lăsat totuşi telefonul în mâna escrocului, care, surprins de scurtimea conversaţiei, insista să continui. Mi se făcuse lehamite, sau poate eram obosit, dar m-am ţinut pe poziţie şi m-am prefăcut nepăsător.

Cele trei zile trecuseră, acum era 8 decembrie, iar eu mă întorceam cu faţa la perete, să nu vadă băiatul lu' mămica, Bogdănel, câtă lehamite am faţă de oameni, de oamenii care, acolo departe, în ţara minunilor, se dădeau deştepţi numai pentru că vorbeau prost româneşte.

Înainte de plecarea din ţară, cu mult înainte, pe vremea când eu nu uitasem zicala “cine-i prost în ţară e prost şi afară”, discutasem cu rudele mele americane la telefon şi prin corespondenţă detaliile cu privire la călătorie. Dar mai ales cu privire la seriozitatea şi statutul organizatorilor.

Să fii popă la New York nu este ca şi cum ai fi popă la Bucureşti. Eu vedeam New York-ul cu ochii copilului care se uită la trenuleţele electrice ca la cele adevărate. Mintea mea de est-european, nedeprinsă cu hoţia occidentală, îmi spunea totuşi că, pentru a fi popă la New York, trebuie să fii tare serios şi mai ales popă. Şi asta numai şi pentru simplul motiv că New York-ul nu este Bucureştiul. Dar să fii popă şi să te ţii de coţcării, traficând oameni pe bani grei, era altă treabă, iar în ciorba asta eu nu voiam să mă bag, că nu intenţionam să ajung un disident.

Ca să devii disident trebuie să o duci rău şi ca să o duci rău trebuie să te pui rău cu stăpânirea, oriunde în lume. Eu nu o duceam rău şi nu doream să mă pun rău cu stăpânirea, pentru că eu eram un om normal, ca toată gloata. Eu eram un om fericit cu puţinul pe care mi-l făuream. Dar fericirea se gustă în doi.

Povestea mea cu fericirea se rupsese atunci când rămăsesem singur în ţară. De acolo începea povestea poveştilor, iar pe vremea aia, atunci când eu corespondam şi vorbeam la telefon cu rudele mele deja americane, ei bine, pe vremea aia eu nu ştiam multe. Nu ştiam multe despre lumea de dincolo de ocean!

La întrebarea mea cheie de atunci, cu mult înainte de a ajunge pe strada Dreaptă: “De ce se ocupă părintele cu astfel de coţcării?”, cei de dincolo de peste ocean, care acum erau bine mersi tot acolo, îmi spuseseră că acesta este un act de caritate, pentru a ajuta familiile despărţite de Oceanul Atlantic.

La întrebarea mea: “Ce se face cu aceşti bani?”, rudele mi-au spus că o parte din sumă reprezintă cheltuielile de transport, iar restul merge la biserică, pentru achitarea unui vapor cumpărat în scopul plimbării enoriaşilor, în cazul în care vine Potopul lui Noe. Dar până la Potop, vaporul trebuie testat, să se vadă dacă ţine la apă, pentru că el, acest vapor, nu era din fier ca orice vapor. Nici Noe nu a avut vapor din fier!

Înghiţisem hapul pe jumătate şi începusem să îmi fac un plan măreţ. Planul meu a început cu geamantanul doldora de lucruri de iarnă, gândind că iarna e grea şi în America. Văzusem eu la televizor cum se luptau newyorkezii cu nămeţii. Astfel mi-am burduşit bine geamantanul cu ce are românul mai scump în dulap şi m-am pus pe aşteptatul marii excursii organizate de rudele noastre din America.

Aşteptam acum cu faţa la perete să se mişte porumbeii din patul vecin, să văd ce plan au cu banii lu' mămica, încât să pot să o şterg frumuşel la Bucureşti. Dar Bogdan şi Oana nu ştiau nici ei ce să facă. Nu era uşor să iei o decizie de întoarcere acasă, chiar dacă erai îndrăgostit. Norocul meu fu că li se lipiseră burţile de atâta dormit şi atâţia platanoşi mâncaţi, iar cu burta lipită de foame nu prea te mai gândeşti la banii lu' mămica aşa ca la ai tăi. Te gândeşti mai degrabă că mămica stă bine mersi acolo, la New York, mănâncă mititei româneşti, că sunt mai mari, şi bea ţuică fiartă că, de, este iarnă şi nu iarnă dominicană.

Iarna dominicană începe la 1 ianuarie şi ţine exact un an. Vara dominicană începe tot la 1 ianuarie şi ţine tot un an. Noi însă nimeriserăm din greşeală în vara dominicană, iar de la această greşeală ni se trăgeau toate greutăţile. Greutatea cea mai mare consta în hainele noastre grele de iarnă, cu care nu ne puteam plimba prea mult pe stradă şi nici să aşteptăm să vină Paştele, ca să ne cumpărăm unele de vacanţă tropicală.

Ieri după-amiază, cât timp eu bătusem drumurile neasfaltate din Boca Chica, părintele prezentase instructajul pe perioada următoare, recomandând să luăm în serios problema şi să mergem să ne bronzăm, chiar şi cu stomacul gol, că te bronzezi mai bine... Că bronzul ajută, ajută să semănăm ceva mai mult cu oamenii care vin aici cu gândul să se brozeze. După aceste recomandări, românii noştri şi Duda rămăseseră pe gânduri, de ieri seară până azi de dimineaţă.

Gluma cu vaporul devenise treabă serioasă, iar unii cochetau cu ideea de a merge la şcoala de marinărie, că este mai sigură şi poate aşa vor pleca de aici mai repede.

Acum, treaz fiind şi cu capul limpede, gândeam mai matur decât ieri seară, când le urasem porumbeilor somn uşor. Încurcătura în care intrasem semăna puţin cu Caritasul nostru de la Cluj, Braşov sau Petroşani şi mă întrebam pe unde o să scot cămaşa.

Părintele ăsta travestit şi cu şcoală de partid gândea mai repede decât noi, probabil pentru faptul că mai tot timpul postea. Omul nostru nu ştiu din ce îşi ţinea zilele. Mânca numai când îşi dădea şapca jos, iar treaba asta o făcuse doar o dată.

Sfinţia sa mirosise că eu, Bogdan şi Oana suntem un fel de răzvrătiţi şi cu gândul de întoarcere la tot pasul. Aflase ştirea de la un spion şi tot prin spion ne transmisese răspunsul.

Costeluş le spusese porumbeilor că, în cazul în care dorim să o ştergem către casă, putem să o facem, dar pe răspunderea noastră. Banii înapoi n-o să-i mai vedem, pentru că vaporul dă târcoale, e pe-aproape, dar marea este mare şi e nevoie de timp pentru a ajunge aici. Treaba asta le băgase morcovul porumbeilor, vecinii mei de cameră şi rude cu mine, iar acum înţelegeam cuminţenia lor. Asta nu suna bine nici pentru mine. Îmi finanţasem drumul până aici, ba mai plătisem ceva şi pentru sârbi şi Robert, iar banii aceştia nu îi primisem încă înapoi. Părintele se jura că nu are decât cărţi de credit cu cruciuliţe, adică goale, că-s mai uşoare.

Continuam acum să mă uit la perete, aşteptând o reacţie de la porumbei, şi mă simţeam ca ăla şi bătut, şi cu banii luaţi, adică, pe româneşte, mai rău ca mămica lui Bogdan.

De la drăcia asta mi se deschise apetitul să îi frec pe protopopi până le-or cădea galoanele. Mă îmbujorai, îmi muşcai limba să par supărat, întrucât nu mai aveam încredere în nimeni, şi mă răsucii cu faţa la porumbei, să văd cum se pupă. Mă uitai la ei, ei se uitară la mine şi se îmbujorară la rându-le. Cred că mirosiseră ceva, pentru că eu nu pot fi hoţ. Nu pentru că nu aş dori, dar mă trădează figura. Cu limba muşcată şi cred că tot vesel păream. Le explicai că nu este de glumă, că mie mi s-a pus pata şi tot o să plec odată. Când, nu ştiu, că la asta lucrez. Băgară la cap, dar tot veseli rămaseră şi ei.

Aveam un văr din partea nevestii, care tot văr a rămas pentru că era băiat bun. Ei bine, vărul ăsta, căruia acum îi zice lumea: “Să trăiţi, dom' colonel”, a visat toată viaţa să ajungă în Brazilia. De ce acolo? Nu ştiu, că acolo nu am auzit să emigreze decât legionari. Dar băiatul ăsta inimos nu a mai ajuns niciodată să-şi vadă visul împlinit. Îmi adusei aminte povestea vărului... Dar îmi adusei aminte că şi eu avusesem cândva ideea cu mersul la tropice şi găsii că momentul ăsta este potrivit. Aşa începui să lucrez pe două fronturi, ca jidanii. Mă gândii că dacă o fi şi-o fi să ajung vreodată în America, banii i-am dat. Dar dacă nu o fi să ajung în America, măcar prin bălăriile dominicane tot trebuie să umblu, ca să văd şi minunea asta.

Păstrai planul la secret şi mă sculai vioi şi remontat. Fugii iute la WC, făcui un pişu mare şi lung şi, cu multă speranţă în suflet, începui să mă bălăcesc sub un duş bun şi cald de consumai toată apa din bazin. Ieşii afară cu altă faţă, de privi Duda la mine ca la străini, apoi intrară porumbeii să facă baie împreună. Mă dusei în dormitorul dominican, deschisei valiza cu zestrea mea din România şi începui să fac inventarul, pentru că de la schimbatul climei uitasem ce este în ea... Profitai de ocazia că porumbeii nu făceau numai duş şi mă schimbai în mare viteză la ţoale noi de la shop. Mă uitai apoi în fereastra dominicană ca în oglindă, să văd cum arăt, când zării un sârb urinând la rădăcina unui palmier. Se uită la mine şi îmi arătă scula în loc de scuze. Luai şi eu degetul, îi arătai semnul internaţional, dar aşa, pe engleză, ca americanii, şi îl băgai în aia a mă-sii pe româneşte, tare şi cu sete, de mă întrebă Oana când se întoarse cu cine mă cert.

Croaţia era un ţăran din capitala Croaţiei. Oana îl botezase, căci nu ştiam cum îl cheamă, Croaţia, şi aşa-i rămăsese numele. Ei bine, individul ăsta uda palmierii dimineaţa, la prânz şi seara şi aşa îmi explicai eu de ce noaptea trecută, când lăsasem geamul deschis special să miros portocale, mirosisem urină.

Îi povestii Oanei despre Croaţia şi scula lui, neprecizând dimensiunea, considerând că, odată intrat pe mâna ăsteia mici crescute-n puf, nimeni n-o să-l mai scoată. Oana avea ură pe sârbi. Nu ştiu de unde, dar avea. Îmi dădeam seama după cum se uita la ei de urât.

Fata asta, Oana, avea suflet bun, dar toată treaba era să nu intri în gura ei. Îi luase frica tot neamul. Eu, pentru că sunt un fel de jidan, mă băgasem pe sub pielea ei de la început şi asta aşa, mai mult să îi fac în necaz soacră-mii, care nu o putea suferi deloc. Ei bine, pe Oana, cu tot duşul făcut împreună cu bărbatu-său, tot o apucară dracii, gândind că o să mirosim pişat de sârbi de acum încolo până om pleca în America. După ce se coafă bine, plecă direct la Duda, să se certe cu sârbii pe englezeşte. Duda, care nici ea nu îi mai suferea pe sârbi, cu toate că îi erau compatrioţi, se făcu roşie. Ieşii şi eu afară să văd circul, că mie îmi place circul.

Duda, pe cât era ea de micuţă, ca şi Oana, pe atât se dovedi de afurisită. Oana zicea ceva în engleză, iar Duda în sârbeşte de două ori mai mult. Cearta se încheie în mod paşnic abia atunci când Croaţia îi arătă Dudei semnul internaţional, dar pe sârbeşte, ca la noi în România, pentru că băiatul ăsta cu mutră de ţăran nu ştia engleză. Circul se sparse cu toată lumea mulţumită de ce obţinuse, iar noi, cele trei rude prin alianţă, ne reunirăm în camera noastră şi începurăm să punem ţara la cale. Situaţia era clară. Vaporul poate că venea, pentru că ţiganii din transportul trecut ajunseseră totuşi la New York, dar faptul acesta ne încurca strategia de viitor.

Pe vremea când eram încă în România şi făceam investigaţii cu privire la credibilitatea organizatorilor, unul dintre ţiganii ajunşi în America telefonase la rudele mele de la New York şi povestise cât de fericit este el şi piranda că s-au reunit. ¥iganul ăsta şcolit le dăduse rudelor noastre şi câteva numere de telefon ale altor ţigani, aşa, ca să fie mai convingător. La vremea aceea nimeni nu se gândise să cerceteze cum au ajuns ţiganii la New York, cât de mare este vaporul sau câte şuruburi de fier are. Important era că ajunseseră. Treaba asta mă prostise şi pe mine atunci, în ţară.

Acum, fiecare gândeam ce este mai bine de făcut, cât să aşteptăm, cum să aşteptăm, dar nici prea mulţi bani să nu mai cheltuim, că niciodată nu se ştie ce aduce ziua de mâine. Un singur lucru ne ţinea vioi. Faptul că biletele de avion erau dus-întors, până la Budapesta, ce-i drept, dar erau, iar de acolo, cu o altă cursă sau cu trenul, tot ajungeam înapoi la Bucureşti. Şi aşa plănuirăm noi că mai aşteptăm două săptămâni, după care în secret mergem să facem rezervările pentru întoarcere. Dar până atunci era bine de ştiut cum stă treaba cu rezervările, dacă biletele mai erau valabile şi cât timp de aşteptare este între rezervare şi plecare.

Toţi trei devenirăm veseli şi aproape că uitarăm de America, mai ales că ne propuserăm să ne distrăm puţin pe banii daţi, eu pe ai mei şi porumbeii pe banii lu' mămica, să o învăţăm minte să se mai bage în politică. Uitarăm repede de Croaţia şi, îmbrăcaţi frumos, lăsându-i mască pe toţi, o tulirăm către oraş. În trei, aveam mai mult curaj să colindăm, că doar nu ne puteau mânca băştinaşii chiar pe toţi.

Santo Domingo nu era departe, mai ales când eşti în vacanţă forţată. Ieşirăm deci la răscrucea cu cele două hanuri şi, zărindu-l pe nenea cu banana gratis, merserăm ţintă la el, să luăm referinţe despre transportul către oraş. Nenea cu banana gratis se dovedi a fi un italian. Cumsecade şi de data asta, cu un nas mare şi coroiat, cu urme de vărsat pe faţă din copilărie, nenea, proprietarul prăvăliei şi al hanului, ne dădu toate indicaţiile necesare, ca între fraţi care tot de la Râm se trag şi, mai pe şestache, înainte de despărţire, ne şopti mie şi lui Bogdan dacă nu vrem diseară fetiţe gratis, că are “Grand Opening”.

De “Grand Opening” nu ştiam încă, dar de fetiţe auzisem că sunt din belşug, din moment ce vest-europenii dădeau năvală pe această insuliţă, rămasă colonie independentă. Bogdan îmi făcu cu ochiul şi o pornirăm către Oana, care căsca gura la maşini.

Autobuzul veni repede şi opri fără să facem semn şi fără să coboare cineva. Urcarăm în el, nenea cu volanul ne îndemnă să ne aşezăm, închise uşile şi plecarăm. Despre plată, nimic. Îmi dădui scaunul mai pe spate ca să-mi pot băga şi picioarele... Şi aşa, noi, cei trei care speriasem vestul, începurăm să ne dăm turişti. Autobuzul ăsta elegant, cu geamuri fumurii, cu aer condiţionat, cu muzică tropicală şi cu o bomboană oferită la urcare, se chema Agoagoa.

Agoagoa mergea repede, de crezui că şoferul e beat. Merse cinci minute şi mai opri să culeagă doi călători de pe dreapta. Democraţia asta cu opritul la tot pasul îmi plăcu. Dar democraţia nu este cum vrem noi, ci cum o face stăpânirea. Stăpânul acestui autobuz, care era chiar nenea cu volanul, oprea să culeagă pasagerii de pe unde erau, dar pentru coborât oprea doar în staţii.

Zisei ”hm!”, băgai la cap chestia asta şi spionai mai departe. Privii afară autostrada cu cele două benzi pe sens, despărţite de palmieri, şi constatai că era altfel decât în prima noapte când debarcasem pe acest pământ, atunci când merseserăm spre La Belle. În acea noapte, imaginea rămasă în capul meu a fost ca o minune a minunilor şi credeam că nu se va schimba niciodată. A fost ca o fată mare la dezvirginare, pe care nu o mai uiţi până la fata următoare. Acum, prin acest geam fumuriu, priveam şi zăream lucruri care îmi scăpaseră la venire, punându-mi întrebarea dacă nu fusesem pe alt drum.

Marea, acea mare celebră prin piraţii ei, era de o claritate de neînchipuit. Privind până la distanţă în apa mică, recifurile de corali îmi luau piuitul. Începui să stochez în memorie totul, cu nesaţ, gândind pe bună dreptate că niciodată nu voi mai reveni pe acest pământ, pentru că aceeaşi nebunie numai la nebuni se poate repeta.

Agoagoa o ţinea într-o viteză, la întrecere cu maşinile mici, şi asta umplea paharul vacanţei abia începute cu un plus de farmec, ca la o nuntă unde şi strigăturile au importanţa lor, pentru că înteţesc ritmul dansului şi îi trezesc pe beţivii adormiţi. Muzica din difuzoarele autobuzului era dată la maximum, pentru că aşa este în democraţie. Şoferul o ţine în acelaşi ritm gata să-i întreacă pe ceilalţi de pe şosea.

Ne uitam noi, cei trei europeni, la băştinaşii care umpleau autobuzul, începând să ne placă a fi dominicani. Oamenii aceştia simpli ştiau să trăiască.

Un vlăjgan borţos şi cu fuduliile mari începuse dansul printre scaune lăsându-mi impresia că e nebun. Latinii au ei un farmec aparte de a percepe viaţa ca pe un mare cadou lăsat de la Dumnezeu, de care trebuie să te bucuri tot timpul şi nicidecum să îl pui la păstrare doar pentru Paşte ori pentru Crăciun. Borţosul făcu un adevărat show, primind aplauze de la compatrioţii lui, şi ăsta fu primul semn că nu era nebun.

Urmă staţia “Aeroport”, unde Agoagoa se goli şi unde eu crezui că toţi aceşti dominicani sunt porniţi să plece peste mări, fără bagaje, doar cu mâinile în buzunare, ca preşedinţii de state. Mai târziu, când eu însumi aveam să ajung navetist, l-am descoperit printre călătorii zilnici pe vameşul care se legase de căciula mea în aeroport. Aşa am dedus că oamenii aceştia lucrau acolo, unde eu mă uitam acum, cât timp autobuzul era oprit.

Aeroportul acesta mare şi frumos, vârât între pământ şi apă, arăta ca o umbrelă colorată. Culorile la poporul dominican sunt ca şi muzica, adică reprezintă totul, iar aceste două lucruri ţi le dăruiesc chiar de la poarta principală a lor, adică Aeroportul Internaţional Las Americas. În lumina soarelui tropical, culorile sunt mai calde, mai vii, au viaţă în ele. Privii interesanta arhitectură a acestei clădiri multicolore, gândind că de aici, într-o zi, îmi voi lua şi eu zborul către Otopeniul nostru cenuşiu, dar al nostru.

Obsesia asta cu întoarcerea acasă am avut-o încă de la plecarea din Bucureşti, cu ea am călătorit tot drumul şi cu ea mă plimbam şi acum în elegantul autobuz. Cred că de la această obsesie mi s-a tras şi ghinionul meu cu America. Dar ghinionul meu cu America este un fapt din viitor, iar viitorul era deocamdată undeva departe.

Agoagoa se puse în mişcare, muzica reîncepu, iar decorul exterior se schimbă. Regăsii marea cu nuanţele ei diferite de albastru, zării apoi primul vapor şi mă uitai la el de parcă nu mai văzusem vapoare. Vaporul devenise o altă obsesie. Vaporul era bomboana pe care părintele avea să ne-o arăte, dar numai cu palma închisă, aşa, ca să ne mai cuminţească din când în când. Lăsai vaporul să se ducă în largul lui şi ţinui direcţia de mers a autobuzului. Urmă staţia “Los tres ojos”. Numele acesta îl zării scris pe o pancartă oarecum oficială, în faţa unui mic parc, pe care nu îl băgai prea mult în seamă, dar pe care îl ţinui minte.

Profitând de ocazia că rămăsesem doar noi şi şoferul, ne mutarăm pe primele locuri în faţă. Doream ceva informaţii, neştiind nimic despre acest oraş, unde iniţial nici nu sperasem să pătrundem. Nu aveam nici hartă şi ne gândeam mai mult la întoarcerea la Casa fără Pisic, care chiar şi fără pisic cum era, tot era mai sigură. Starea asta neaşteptată creată în sufletele noastre şi care s-ar fi tradus printr-un fel de claustrofobie în câmp deschis se manifesta pe fondul noilor imagini, care prin parbrizul fumuriu păreau şi ele fumurii.

De la imaginile frumoase şi ospitaliere, Agoagoa ne duse, trecând podul peste râul Ozama, direct între nişte magherniţe confecţionate din lăzi de lemn. Aceste case improvizate, viu colorate de altfel, erau acoperite cu tot felul de capace din metal şi plastic, aşezate ca solzii unui peşte. Case, zeci de case delimitau străzi cu oameni dubioşi. Privii pe ascuns figura şoferului nostru, care semăna cu ale celor din stradă, şi mă gândii că vom fi prânzul de seară la canibali. Ne holbam toţi trei, speriaţi precum copiii când sunt duşi la dentist, şi nu îndrăzneam să zicem nimic. Ne îndoiam şi de traseul autobuzului, care se chinuia să îşi facă loc pe nişte străduţe cu asfaltul curs într-o rână, obligându-ne să ne ţinem de scaune, cu dughene la tot colţul ce vindeau acelaşi lucru, cu copii în pielea goală ce se jucau ca pe bătătură, cu negrese grase şi bătrâne care vedeau de puradei proaspăt ieşiţi din pântecele nepoatelor lor, cu câini vagabonzi ce trăgeau la bicicletele ruginite ale puştilor mai mari, goi şi ei până la brâu.

Ei bine, filmul ăsta se derula încet, parcă intenţionat spre a înţelege noi, albii pământului, cum stă treaba cu tropicele, cu democraţia şi coloniştii. Ne uitam noi, cei trei, aşa temători, la cei de afară, care ne făceau cu mâna ospitalier de parcă ar fi venit americanii. Poporul ăsta aruncat de Dumnezeu departe de civilizaţia lumii, care se cheamă Europa, se dovedi mai ospitalier decât am văzut eu vreodată şi nu am văzut nimic mai presus de atât nici după aceea.

Şoferul opri pentru o secundă să dea noroc direct de pe geam cu un nene, iar noi, speriaţi, ne ridicarăm cu intenţia de a coborî. Omul, care cu o mână strângea volanul şi cu cealaltă mâna prietenului, ne făcu semn să stăm jos şi ne spuse că ne va duce până la destinaţie. Pentru că nu avurăm încotro acceptarăm, întrebându-l de unde ştie el unde dorim să mergem. Omul zâmbi şi ne spuse că noi suntem turişti proaspeţi, nebronzaţi, şi că toţi turiştii proaspeţi se duc în centrul oraşului.

Ne liniştirăm pe jumătate, privind cu un ochi la şofer şi cu celălalt la tragedia de afară. Mai văzusem astfel de imagini legate de degradarea umană la noi, în plin comunism creator, undeva la Voineşti, în Dâmboviţa, lângă satul cu cele mai bune mere româneşti. Acolo, într-o râpă, pe malul Dâmboviţei, un sat de ţigani cu bordeie croite direct în malul de pământ continua să existe. Bordeie, zeci de bordeie alcătuiau acel sat, cu copii goi, flămânzi, ce se jucau cu câini flămânzi ca şi stăpânii lor, cu ţigănci cu fundul mare, care ascundeau în fustele lungi alţi prunci ce urmau să vină. Dar acolo, la Voineşti, nu debarcaseră nici francezii, nici englezii, spaniolii sau americanii. Acolo eram noi, est-europenii, noi, românii, în comunismul nostru creator.

Autobuzul porni, iar eu lăsai politica deoparte şi mă concentrai să văd ce era aici, în ograda altuia. Omul ăsta de bună-credinţă pe care îl suspectasem că umblă cu necuratul, ne interogă pentru a afla ce dorim să vedem în oraş. Cârmi la dreapta, ieşi din negura civilizaţiei şi intră pe un bulevard frumos, cu rond pe mijloc. Gustul amar al celor văzute cu câteva minute înainte şi al celor scoase din amintirile mele îmi persista în subconştient, rămânând cu gândul că viaţa e nedreaptă.

Şoferul nostru ne arătă în dreapta un complex de clădiri somptuoase, vopsite-n roz, cu o arhitectură stilizată ultramodern, cu geamuri mari, fumurii, ce ascundeau totul şi cu un gard impresionant din fier forjat. Acest complex mă conduse la ideea unui mare centru de cultură modernă, sub egida ONU. Militari ţepeni, în uniforme, stăteau ca înfipţi în pământ, nebăgând pe nimeni în seamă. Şoferul ne spuse că este palatul stăpânirii, unde preşedintele Balaguer îşi odihnea oasele bătrâne. Amăreala din suflet mi se accentuă şi până la destinaţie rămăsei cu gândul aiurea. Peisajul interesant în splendoarea lui mă lăsă indiferent, iar o ceaţă mi se pusese pe ochi, ca atunci când te uiţi în manual la lecţia zilei, iar gândul îţi umblă aiurea. Autobuzul opri, mă dezmeticii din transa în care intrasem, îi plătirăm omului în dolari şi ne luarăm la revedere, coborând în civilizaţie.

El Conde era principala stradă comercială. Cu traficul închis maşinilor, acest bulevard frumos, cu flori şi bănci pe mijloc, cu mozaic pe alocuri original, de sute de ani, avea să ţină locul Lipscaniului nostru pentru câteva luni. Oraşul ăsta vechi începu să mă fascineze. Uitai de cele văzute înainte şi de ce venisem în oraş. Ne uitam atent la vitrinele cu alte produse, alt preţ şi în altă monedă, de parcă am fi dorit să ne stabilim aici.

Agenţia de bilete a liniei aeriene Iberia nu era departe. O descoperirăm uşor, după emblema pictată pe geamuri. În interior, aceleaşi bănci ca la Madrid, aceleaşi uniforme şi aceleaşi flori exotice. Arătarăm biletele, întrebarăm când ar fi cursa următoare şi dacă mai trebuie să plătim ceva.

Ne îmbujorarăm la cele aflate, mulţumirăm şi ieşirăm să respirăm aerul tropical. Răspunsul optimist ne duse mult mai aproape de casele noastre şi familiile noastre din Bucureşti. Puteam pleca oricând doream. Cursa următoare cu legătură către Budapesta era peste trei săptămâni şi solicitarăm rezervare deschisă, adică păstrându-se posibilitatea de a schimba data plecării. Jongleria asta, învăţată ad-hoc, avea să devină punctul nostru forte în lupta cu abilitatea părintelui şi a colaboratorilor lui.

Devenirăm brusc veseli nevoie mare şi dornici de cunoaşterea locurilor, gândindu-ne că timpul este scurt, indiferent de direcţia în care urma să o apucăm în final.

Acest oraş istoric, frumos de altfel, mare, era o adevărată capitală. De un farmec aparte, nemaicunoscut nouă până atunci, împletind tradiţia autohtonă cu ce aduseseră spaniolii, francezii şi englezii de-a lungul istoriei, era aşezat la vărsarea râului Ozama în Marea Caraibelor. Luarăm câteva pliante cu informaţii turistice, înfipte pe la toate colţurile, şi continuarăm să mergem în direcţia opusă celei din care venisem. Inventariarăm din mers câteva magazine, mai căscarăm gura la tarabele cu bijuterii de argint şi pietre semipreţioase şi aşa ne trezirăm la capătul străzii principale.

Aici, o mică piaţetă se deschidea în faţa celei mai vechi catedrale romano-catolice de pe insulă, construită de spanioli pe la 1600. Bănci de lemn, aşezate ca la Notre Dame din Paris, ne îmbiară să luăm loc şi să privim dantelăria, săpată în piatra de mare, a catedralei. Locul era frumos, istoric, cu greutate în timp. Eram pe o insulă muzeu în natură. Ne făcurăm semnul crucii, aşa, ca să fim în rândul lumii şi, pioşi nevoie mare, mai mult de foame, ne lăsarăm aproape leşinaţi pe bănci.

Scurtarăm liturghia, pentru că foamea ne bântuia prin maţe, ne scularăm, lăsându-i pe ceilalţi să asculte liniştiţi, scăpându-i de şuşoteala noastră enervantă într-o limbă necunoscută lor, şi o pornirăm în direcţia de unde venea un miros de mâncare îmbietor. De sila platanoşilor cu care încă nu ne acomodasem, ne vârârăm într-o pizzerie, comandarăm toţi trei acelaşi meniu şi începurăm să înfulecăm.

Mâncam toţi pe muteşte, încercând să socotim câte fripturi sau mititei am fi tras prin dinţi la Bucureşti de aceiaşi bani. Sătui fiind, ieşirăm afară.

Străzile astea pline de istorie îmi plăceau. Îmi dădeau sensul mersului prin aerul fierbinte de decembrie, ştergându-ne transpiraţia de pe faţă la fiecare oprire. Priveam în jur constatând că totul este numai din piatră, tăiată probabil cu multă trudă. Pe alocuri, ploile şi vânturile secolelor şlefuiseră zidurile, rotunjiseră colţurile şi şterseseră incrustaţiile. Dar mâna omului păstrase totul intact, nedistrugând nimic, chiar cu cele trei schimbări de stăpâni. Ajunserăm la monumentul soldatului necunoscut, păzit în mod simbolic de doi militari simpatici, cu care ne grăbirăm să facem poze. Ne luarăm la braţ cu băieţii şi apăsarăm pe butonul aparatului de fotografiat, pe rând, nedorind să lipsim nici unul din noi dintre soldaţii prietenoşi.

Prinzând curaj că nimeni nu ne împuşcă, ne hotărârăm să vizităm monumentul, care era de fapt o aripă a vechiului fort. Clădirea cu două niveluri, ce fusese comandamentul vechii cazărmi, era construită din piatră albă de mare, în care cochilii de melci, alveole de scoici şi alte minunăţii marine antice fuseseră prinse, alcătuind însăşi piatra. Conservată excepţional, această clădire cu arcade în stil roman, dispuse pe două rânduri suprapuse şi susţinute de stâlpi perfect rotunzi, cu doi palmieri plantaţi în faţă ca doi străjeri ce depăşeau acoperişul, părea încă funcţională. Aparatul de fotografiat clicăi, imortalizând imaginile pentru a fi puse la albumul familiei.

Ocolii comandamentul vechiului fort, iar din spate, printre creneluri, privii râul de dimensiune fluvială ce dădea măreţie locului. De la înălţimea fortului putui zări pentru prima dată în viaţa mea vărsarea unui râu în mare. Unghiul din care priveam, favorizat de locaţia strategică a fortului, era direct pe axa de vărsare.

Pe cealaltă parte, în portul turistic, un mare vapor de croazieră, Carneval, pe care aveam să îl revăd la New York, stătea ancorat. Grupuri de vilegiaturişti frumos îmbrăcaţi, cu feţe destinse de veselie, coborau la ţărm pentru a se urca în autocarele înşirate ca râmele. Privii cu invidie această gloată aparent fericită, ce părea că vine dintr-o lume unde nimic nu lipseşte, gândind că poate preţul pe care îl plăteam pentru această călătorie a mea se justifică. Lumea din care veneau aceşti turişti era lumea în care vroiam eu să mă duc. Privii vaporul, mare cât un bloc cu zece etaje, alb ca o lebădă, cu piscine cocoţate la ultimul nivel, cu terenuri de tenis de câmp, cu sute de şezlonguri aşezate unul lângă altul ca la cinema, şi mă gândii ce bine ar fi dacă aş fi un şoricel. M-aş strecura frumuşel în burta acestui oraş plutitor şi dus aş fi în ţara minunilor! Dar sârboaica, mica Dudă balcanică, ghicitoarea mea tropicală, îmi prezisese altfel viitorul. Cu totul altfel. Mă consolai cu gândul că am şi eu parte într-un fel de fericirea mea, făurită de mine, nerămânând dator nici unui guvern, şi mă întorsei la Bogdan şi Oana.

(va urma)