Apariţia a tot mai multe cărţi desprinse din reţeta succesului inventată practic de Dan Brown i-a determinat pe mulţi critici să afirme că acest segment va ajunge în scurt timp supra-saturat. Iată însă că Max Foran ne demonstrează prin romanul său halucinant, “Ordinul fecioarei Maria”, că încă mai există resurse şi că o carte de acest tip poate să te surprindă total. Construit după modelul deja binecunoscut, romanul reuşeşte să se desprindă treptat de clişee şi să se individualizeze, reuşind să ofere un final imposibil de anticipat. Dacă titlul ne-ar fi îndemnat să credem că vom avea de-a face cu un ordin secret, cu urmăriri incredibile sau cu comploturi menite să distrugă lumea, cartea ne va convinge că lucrurile nu stau deloc aşa...

            Folosindu-şi experienţa de profesor, Max Foran, un renascentist în cel mai pur sens al cuvântului, construieşte o acţiune complexă, înnodând iţele şi reuşind să îl convingă pe cititor că se poate pierde în acest univers autentic, o lume care a fost şi pe care încă o simţim prin numeroasele sale reminiscenţe. Descoperim în “Ordinul Fecioarei Maria” o carte puternică, care reuşeşte să împletească motivele religioase şi filosofice cu scene rafinate, ale unui erotism pur, aproape mitic: ”Balder al ei venise la ea. Instinctiv, trase de cămaşa lui până îi dezgoli pieptul. Se frecă de el şi, căzând în genunchi, Signy observă lanţul de la gâtul lui şi micul medalion care îi trecu peste buze când îl sărută pe piept. După aceea rămaseră multă vreme înlănţuiţi la soare. Signy îşi rezemă capul de umărul lui, jucându-se absentă cu degetele răsucite în lanţul subţire de argint de la gâtul lui. Nu fusese niciodată atât de fericită. Era acum o femeie care ştie ce-i dragostea. Nu o tulbura niciun gând de viitor. Existau doar acum, aici, ea şi Balder al ei. Bernard îi mângâie gingaş sânul, sărutând-o din când în când pe obraz sau pe ureche. Alungă fierberea într-un ungher al minţii şi, ca şi Signy, savură clipa.”

            Stilul lui Foran este apropiat de baroc. Autorul alege să ne ofere o multitudine de detalii legate de loc, de timp şi mai ales de contextul psihologic în care personajele se manifestă. Avem de fiecare dată impresia că există o forţă supremă, ceva care controlează totul şi care le insuflă actorilor ceea ce trebuie să facă. Demiurgul pare să cunoască toate problemele în amănunt şi să ştie exact ce detaliu trebuie dezvăluit pentru a face posibil următorul pas. Max Foran ne oferă un peisaj construit cu minuţiozitate în care, deşi avem această impresie, totul se desfăşoară după un plan bine stabilit înainte, în cel mai mic detaliu al său.

            Pendulând între continente şi între filosofii, adâncindu-se adânc în hăţişurile întunecate ale trecutului, autor oferă greutate poveştii şi o potenţează, ancorând-o în realitate şi făcându-ne nu o dată să ne întreb dacă nu cumva aceasta este realitatea... Scenele se succed cu repeziciune, răsturnările de situaţie sunt la ordinea zilei, iar finalul, construit prin artificiul extraordinar al pierderii în propria conştiinţă este o extraordinară lecţie de viaţă. Fiecare cititor înţelege atunci că nu trebuie să îşi pună toate speranţele într-o singură minune. S-ar putea ca destinul să aleagă tocmai atunci să modifice o singură literă. Iar de aici se poate naşte foarte uşor o altă tragedie: “Ochii i se mişcară mai încolo până descoperi o altă literă, mult mai departe decât se aştepta. Chinuindu-se, descoperi fiecare literă pe rând: B, iar mai apoi I şi R. Ştia chiar de atunci. Celelalte litere urmară mai uşor. O U S. Dar el era cel care se îneca. Nu mai putea respira. BERNARD BIROUS. Bernard Birous. Era ultima alegere a statuetei Fecioarei nedreptăţite. Se ridică şovăielnic şi se îndreptă spre apă. Durerea din capul lui crescu şi simţi cum ceva explodează în el. Îşi duse mâinile la urechi, încercând să oprească zgomotul puternic, dar nu reuşi. Şi apoi, dintr-o dată, încetă. Se duse. Apoi începu să râdă. Din ce în ce mai tare, râsul străbătea suprafaţa apei. Apoi se înteţi, rezultând un hăhăit dement până ce doi paznici ai orfelinatului îl ajunseră din urmă. Se luptă cu ei, dar aceştia îl luară pe sus. Şi în tot acest timp el râdea.”

            Naratorul omniscient îl conduce pe cititor cu o mână de fier, construind meticulos fiecare pasaj şi încercând să lege între ele firele narative pe măsură ce cartea se apropie de final. Descoperi personaje care transcend timpul, descoperi cum religia poate deveni arma principală într-un război al oamenilor cu propriile conştiinţe. Un război pe care îl vedem în fiecare zi în jurul nostru, un război din care facem parte cu toţii. Doar că de multe ori nu ştim de care parte a baricadelor ne aflăm...

            Construindu-şi romanul pe principiul acumulării tensiunii, Max Foran îşi atrage cititorii spre un final apoteotic în care totul pare să se rezolve. Nimic nu mai deranjează liniştea suprafeţei perfecte care este socieatea umană, nimic nu mai încearcă să schimbe ordinea universului. Eroii au renunţat la visele lor, care au ajuns acolo de unde au plecat, în pământul reavăn şi amestecat cu speranţe. Pentru că, până la urmă chiar şi marii eroi devin de nerecunoscut: “Rivarola observă că Bernard părea să privească la numele înscris în partea de sus a foii. Nu numai atât, ci chiar încerca să mişte un deget tremurător înspre el. Rivarola râse.

            - Acesta este numele fetei. Bernadette Soubirous. Prenumele ei este ca al tău. Nici n-am observat asta până acum.

            Bernard se răsuci spre Rivarola. Un moment pe care Rivarola nu îl va uita vreodată. Preţ de o clipă, pe faţa lui reapăru acel Bernard de demult. Înţelegerea străfulgeră ochii întunecaţi şi batjocoritori. Apoi sclipirea dispăru. Desenul căzu la pământ; Bernard căscă. Rivarola cunoştea semnul, aşa că se duse în căutarea maicii Cecilia. Când reveniră, Bernard fredona de unul singur. Probabil călcase din greşeală pe desen, îşi zise Rivarola. Hârtia era boţită, stricată, măcinată în coasta pământului, în special numele era îndesat în ţărână. De nerecunoscut.”

            Max Foran reuşeşte să ne ofere un roman extraordinar, un adevărat thriller, demonstrând încă o dată puterea pe care trecutul o exercită asupra noastră. O carte a cripticului, o carte a mesajelor ascunse. S-ar putea ca într-o zi, atunci când nimeni nu se va aştepta, din fundul unui cotlon întunecat omenirea să descopere că a mai rămas un papirus. Iar acel papirus s-ar putea să fie îndeajuns de puternic încât să ne zguduie din temelii credinţele, pe care niciun ordin nu le va mai putea salva... 

Bibliografie

Max Foran – Ordinul fecioarei Maria – Rao – 2006