Sorin OLARIU

                                       

               CRIST SIDERAL

 

 

 

 

Întuneric… Moarte… Întuneric…

Obosit de atâtea erori -Omul- victimă a evului atomic, sfârteca vidul, însingurat, ca o umbră alungată. Din când în când îşi mai întorcea privirea durută în urmă, apoi, cuprins parcă de o şi mai mare tristeţe se lăsa să plutească pradă întâmplării. Peste umerii săi, geometria ucisă a Universului se scurgea în râuri de cenuşă iar haitele de umbre ale morţii îl pândeau din locurile unde constelaţiile nu mai erau decât o părere.
Atunci, în asemenea clipe, avea nevoie măcar de un licăr de lumină, de o fărâmă de viaţă, dar stelele şi planetele nu mai erau decât nesfârşite mări şi deşerturi de fum. Biciuită de atomii ucigaşi, Lumina încremenise pentru totdeauna în umbra adâncului iar Universul murise otrăvit de proprii săi copii, oamenii.
Iar el, Ultimul Fiu al Universului, se îndrepta acum, ca la o adâncă şi tainică chemare, prăbuşindu-se, către matcă. Când, deodată, se opri din zborul său trist şi, îndepărtându-şi praful, îşi plecă cu grijă urechea şi ascultă, neştiind că nu e decât tăcerea.
„Ce-aţi făcut cu timpul de mâine?" izbucni Însinguratul în inima întunericului. Şi nu îl auzi nimeni. Iar Universul n-a fost niciodată mai trist decât atunci, împodobit cu cenuşa stelelor.

***


 Fiul Omului cade, dar călăii îl împing, îi pun pe cap coroana de spini, îl bat şi-l batjocoresc necontenit pe calea crucii până la Golgota unde este despuiat de hainele Sale şi adăpat cu fiere şi oţet. Hainele i se rup şi se împart iar astfel i se reînnoiesc toate rănile pricinuite de bici. Mâinile şi picioarele Lui sunt pironite pe cruce iar Fiul lui Dumnezeu atârnă de rănile mâinilor şi picioarelor şi suferă dureri nespuse pentru toate faptele cele rele ale mâinilor noastre şi pentru căile păcătoase pe care au umblat picioarele noastre.
Curând, Alesul îşi dă de bunăvoie sufletul în mâinile Tatălui Său Ceresc. Lumea se închide în sine ca într-o lacrimă: Doamne, Dumnezeul Meu, de ce m-ai părăsit?



***


 Înfiorat, lunecând fără scăpare înspre locul care îl chema pe nume, Îndureratul se apropia clipă cu clipă de acel punct neştiut şi neatins încă de nimeni, niciodată, de acel punct zero care însemna centrul materiei şi al energiei, inima de-abia pâlpăindă a Lumii. Îi apăru în faţa privirii încremenite de atâta pustietate, târziu, ca o supremă mângâiere iar ochii săi porniră deodată să rostogolească peste moartea din jur izvoare de lumină în culorile anotimpului regăsit. De-abia atunci îşi înţelese chemarea şi, alegându-şi mormânt viu Cerul, îl pătrunse.
Apoi se dezlănţui furtuna: strângându-şi de peste tot materia şi energia, într-un hohot înfiorător, Universul se contractă în câteva clipe într-un grăunte neînchipuit de mic şi de luminos. Iar Omul, închis în el ca într-o lacrimă trăi pentru o clipă, în punctul zero al spaţiului, momentul zero al unui alt Univers, apoi, iertat, se risipi în cioburile de lumină ale unei noi dimineţi.
Şi fulgera Lumina incendiind cu razele-i cristale noaptea deşertului cosmic şi frângându-l fâşie cu fâşie până când din hăuri începură să înflorească niagare albastre pentru a lumina cu valurile lor, ca nişte făclii, noua eră. Fotonii sfârtecau vidul revărsându-se şi limpezind trecerea făpturii spulberată atunci, acolo, la marginea clipei şi răspândită întru îmbrăţişarea noii lumi.
Ca o ploaie de argint, lumina curgea peste clipele aţipite într-un ecou iar Omul, risipit celulă cu celulă, nu se mai prăbuşea, ci plutea cu eternitatea în înainte-i, ca un sublim răsărit.
În Univers era din nou viaţă.

***


OMUL A FOST IERTAT! Mai reuşi Crist să murmure, apoi pentru a spăla păcatele noastre trecute şi viitoare se sfârşi, răstignit, dincolo de hotarele Timpului şi ale Spaţiului, călcând în singurătatea nemărginirii.