George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 19 Prima noapte pe malul marii

Capitolul 19. Prima nooapte pe malul mării

Seara era splendidă, fermecătoare, fantastică, de neuitat şi şirul adjectivelor ar fi putut umple foaia, dar mă oprii aici, pentru că priveam luna printre palmieri şi vedeam tabloul cu Răpirea din serai pe viu.

Mă întrebasem de multe ori, văzând acest tablou pe la rudele de la ţară, unde este seraiul cu lună şi palmieri şi, mai ales, de ce-i place ţăranului nostru luna apărută printre palmieri. Ce treabă are românul cu palmierii? Ei bine, priveam acum acest spectacol oferit gratis de natură şi înţelegeam ce treabă are. Aceşti copaci miraculoşi, pe care multă vreme îi văzusem doar pitici, pe la grădina botanică sau prin holurile marilor hoteluri, erau altceva de fapt. Erau simbolul liniştii, al muzicii ascultate în surdină, pentru a putea auzi în acelaşi timp şi freamătul neîncetat al mării. Privisem de multe ori Răpirea din Serai, nebănuind vreodată că voi ajunge în serai.

Priveam acum seraiul de aici, minunându-mă de frumuseţi la care nici nu gândisem. Palmierii, aceşti giganţi, erau, în mai toate picturile, asociaţi cu marea sau oceanul. Nici nu se putea altfel. Dar acum, aici, pe o plajă cu nisip încă fierbinte la început de decembrie, cu muzică tropicală, franţuzească, italienească sau portugheză, venită din direcţii diferite, modulată în volum de mişcarea palmierilor care se opuneau sunetului, te făceau să nu mai vrei să mori niciodată. Priveam luna care trecea de la un palmier la altul încet, fără graba că venea dimineaţa, parcă pentru a demonstra că noaptea este mai frumoasă decât ziua. Ei bine, nicăieri în lume pe unde colindasem eu, zi sau noapte, iarnă sau vară, primăvară sau toamnă, nicăieri noaptea nu rivalizase cu ziua. Dar aici... Aici noaptea era mai frumoasă decât ziua. Poate chiar şi Columb, care pusese primul piciorul aici, se minunase, se închinase, mulţumind lui Dumnezeu că a creat aceste locuri. Mă uitam la aceste locuri minunate, închinându-mă în gând şi mulţumind la rândul meu Celui de Sus că văd pe viu ceea ce alţii, mulţi alţii, nu vor ajunge niciodată să vadă. Mulţumii pentru prima dată, ce-i drept tot în gând, şi soacrei mele, tuturor rudelor de la New York pentru prostia lor de care eu beneficiam acum în mod surprinzător. Mulţumii şi căpitanului care plimba vaporul pe ocolite, mulţumii şi părintelui, care zăcea pe nisip ca un naufragiat, pentru minciunile frumoase pe care ni le spusese ţinându-ne pe loc aici, să beneficiem de unica vacanţă din viaţă fără limită de timp.

Ce frumoasă este viaţa chiar şi când eşti prost, gândii eu pe furiş, pentru a nu trezi invidia celorlalţi, care, în contrast cu nebunia lor balcanică, deveniseră poetici, muţi, ascultând freamătul mării, al brizei uşoare şi calde, strecurate printre frunzele palmierilor. Priveam apa mării ce se zbenguia la picioarele noastre, caldă, îmbietoare, extraordinar de limpede, scăldând coloniile de corali crescute nu departe de mal. Priveam şi nu mă mai săturam.

Eram înşiraţi unul lângă altul, ca să nu ne rătăcim în gândurile noastre, pe nisip, cu faţa în sus, cu fetele între noi, admirând toţi acelaşi lucru. Simţeam cotul Dudei vârât în coastele mele pentru a mă ţine la respect ca pe o pernă moale, parfumată cu Davidoff, pe care aş fi vrut să pun capul, măcar pentru o noapte, fie ea şi de neuitat ca aceasta. Însă Dumnezeu dă, dar nu dă tot, ca să nu ne puturoşim. Picioarele mele lungi le întreceau cu mult pe ale Dudei şi chiar pe ale celorlalţi, iar puţinii turişti care se prindeau pe la capetele noastre remarcau diferenţa. O remarcau şi râdeau.

Veneau trişti, visători poate, şi plecau veseli nevoie mare, iar eu, cu simţurile tot timpul treze, sesizai diferenţa dintre stările de spirit la venirea şi plecarea turiştilor. Îmi verificai ouţele bine ascunse de altfel în chiloţii proletari, gândind că poate altul dintre noi îşi uitase măruntaiele pe-afară. Dar asta părea a fi o ţară liberă de arme nucleare şi, prin urmare, nu era nici o problemă. Liniştea noastră, cu gânduri cu tot, fie ele chiar năstruşnice, ţinu mult, dar nu cât aş fi vrut eu, sperând în slăbirea cotului sârboaicei. Dar sârboaica se ţinea tare pe poziţie, fie şi aşa întinsă cu faţa în sus, direct pe nisip.

Luna parcursese deja trei palmieri cât timp noi visasem la drăcii şi exact când Duda, cu cotul amorţit, se pregătea să întindă braţul, dându-mi speranţa că până mâine dimineaţă mă voi putea lipi de ea, doi italieni hazlii şi beţi, care se ţineau drept unul pe altul, glumiră arătând către mine şi sârboaică. Ce anume nu ştiu, că eu nu am fost în Italia. Dar ceva au zis şi încă ceva simpatic, pentru că Oana şi Bogdan au început a râde, iar sârboaica a plânge.

Visarea se rupse, Duda se ridică în picioare, îşi luă hainele şi băieţii şi plecă spre casă. Ei bine, gluma aia a italienilor a stricat apropierea dintre mine şi sârboaică pentru ceva timp şi mi-a trebuit mult până să mai pot simţi cotul tare al ei înfipt în coastele mele, pe plajă, noaptea, în văzul lunii clare şi roşii.

Dar asta-i viaţa, cu bucuriile şi amărăciunile ei, şi ce face Dumnezeu în secole strică omul într-o clipă. Rămăsei cu filozofia mea în cap şi cu întrebarea fără răspuns cu privire la ce spuseseră italienii, hotărându-mă să mă mişc. Încet-încet, unul câte unul ne echiparăm de şedinţă de partid, încheindu-ne bine la şireturi, şi o pornirăm care încotro, sperând că noaptea se dă mai uşor la peşte. Sârbii se grupară pe meserii şi o porniră către barul din faţă, unde fustiţe scurte spânzurate pe fetiţe lungi se ondulau ca palmierii de pe plajă. Eu, Bogdan şi Oana o pornirăm să vedem Caraibele noaptea pe lună, numărând zilele care trecuseră şi gândind că vor mai fi puţine. Noroc că zilele au şi nopţi, aşa că dublarăm timpul.

Viaţa de noapte aici, la tropice, şi prin excelenţă în această republică greco-catolică era altfel decât pe litoralul nostru, că alt termen de comparaţie nu puteam încă să folosesc. Aici noaptea se fac nebuniile, iar ziua se încarcă bateriile. Toate dughenele ce ziua vindeau banane trecătorilor puturoşi, care nu se oboseau să le ia direct din pom, noaptea deveneau adevărate paradisuri, unde fără pic de ură rasială se dansa, se bea şi se făcea ce nu se putuse face ziua din cauza căldurii. Toate aceste dughene aveau “Grand Opening” şi acum înţelesei eu, nevorbitor de limbă engleză, ce înseamnă asta. Băgai la cap termenul, care îmi plăcu tare mult şi mă ţinui aproape de rubedenii, ca să mai deprind din înţelesurile limbilor străine.

Ne oprirăm şi noi la un bar în aer liber cu frunze de palmier în loc de acoperiş, întrucât Oana ne ţinea departe de “Grand Opening”, pentru a-l feri pe Bogdan de ispitele nopţii. Ei lucrau ziua, când duşul era cald, pentru că noaptea panourile solare ale Casei fără Pisic se răceau repede, nedându-ţi timp să te speli nici pe puţă.

Şi aşa noi, visători, fiecare la ce nu se poate, ne aşezarăm la o masă să bem şi să nu mâncăm. Uitatul la lună cu faţa în sus pe nisipul cald şi cotul Dudei vârât în coastele mele mă făcuse să uit angajamentul luat dimineaţă, când îmi acrisem sufletul cu portocale verzi.

Comandarăm deci bere pentru noi, băieţii, şi pinhacolada pentru Oana, că era mai scumpă, şi sorbind berea cu sete, toate greţurile dimineţii se duseră pe apa sâmbetei care urma.

Acest restaurant fără pereţi, doar cu frunze deasupra, era exact ce ne lipsea nouă, veniţii dintre betoanele îngheţate ale Bucureştilor. Mi se zbârli pielea numai când adusei aminte de gheţurile de la noi, iar pe Oana, friguroasă din fire, tremuratul. Ne mai încălzirăm puţin datorită lămpilor montate ca să alunge ţânţarii şi o ţinurăm pe petrecut în trei, cu plata nemţeşte. Acum aveam antrenament la băut pe stomacul gol şi îi înţelesei pe beţivii din România, care refuzau cu consecvenţă oferta ospătarilor de a le servi şi ceva de mâncare. Pe stomacul gol, băutura, şi prin excelenţă berea, se bea mai multă. Nu trebuie să te grăbeşti, pentru că în stomac este loc berechet. Nu mă grăbeam nici eu, mai ales că noaptea era plăcută, răcoroasă, muzica suna altfel, fetele blonde, febleţea mea, arătau mai bronzate, estompându-li-se varicele formate de atâta stat degeaba.

Nu am văzut niciodată mai multe blonde la un loc ca aici. Sau poate eu sunt de vină, pentru că în general dormeam noaptea. Se spune că noaptea toate pisicile sunt negre. Ei bine, aici, în această ţară de “cafeole”, toate femeile erau blonde noaptea. Nu ştiu de ce! Dar asta era treaba. De fapt, cred că noaptea blondele sunt mai blonde ca ziua. Este un paradox, dar este adevărat.

Cu berea într-o mână, priveam la blonde pe alese, şi cu privitul rămâneam. În această ţară, împerecheatul chiar şi pentru dans se făcea după principiul îngheţatei de cacao cu vanilie. Adică o parte neagră cu una blondă. Pe unde mă uitam să zăresc şi eu o blonduţă mai mică şi amărâtă, ca să o invit la dans fără prea multe refuzuri şi cu plata mâine, cum apărea un balaur negru, cu nădragi scurţi şi cârma lungă, de aproape că începui să nu mă mai bucur de culoarea mea cu care mă fălisem ieri. Înghiţii la bere, că tot era mai bine decât în sec, şi mă reprofilai pe brunete locale. Din întâmplare însă, nimerisem la un bar de blonde. Brunete locale erau doar trei şi serveau la mese. Erau ocupate nevoie mare cu berea care se vindea şi înţelesei că toată speranţa îmi rămânea în America, unde soţia mă aştepta de multe luni.

Mai era apoi un obicei local care mie nu îmi plăcu. După orice dans, partenerul, dacă era altul, trebuia să comande la bar băutura preferată a dansatoarei. Plăteai şi plecai la locul tău, aşteptând turul următor cu altă fată, dacă mai găseai. Urmării ritualul, să aflu cât mă costă învârteala de trei minute, sperând să găsesc o fată antialcoolică, pentru a scăpa pe gratis în cazul când până dimineaţă m-ar fi bătut şi pe mine norocul. Dar nu găsii nici fete singure şi nici antialcoolice şi rămăsei la masă, liber să-i privesc pe Oana şi Bogdan cum se învârteau ca în tiribombă. Cele câteva dansuri care se succedau pe diverse melodii erau merenghe, baceata şi salsa. Nu am înţeles niciodată care-i unul şi care-i altul, iar de învăţat să dansez s-a întâmplat abia în ţară, când, de ziua Danielei, ruda porumbeilor, Oana s-a îndurat să facă şi cu mine unul.

Îmi adusei aminte de Daniela şi mă gândii că, în toată rudenia noastră îndepărtată şi prin alianţe multiple, de o învârteală şi nu numai nu mi-ar fi displăcut. Ce să faci, pe criză chiar şi Danielele îmi plăceau.

Daniela era o fată drăguţă, deşteaptă, cu facultate că se poartă, blond-şatenă dacă există, minionă spre mediu dacă există, vorbăreaţă şi foarte sfioasă... Că de aici i se trăgea singurătatea. La plecarea din Bucureşti, Daniela se uitase la noi cum plecăm şi nu ne mai întoarcem. Eu o întrebasem de ce nu merge şi ea cu noi, că vaporu-i mare, ca orice vapor. Daniela se uitase la mine ca la un milionar şi îmi spusese că ar merge, dar nu are bani.

Acum, stând singur la această masă şi uitându-mă cum se învârteau porumbeii de mama focului, mă încercă părerea de rău: mai bine o sponsorizam pe Daniela decât pe sârbi. Nu aş mai fi tânjit la blondele altora abordate cu rezervări prin telefon şi mă gândii la Daniela altfel decât mă gândisem în ţară. În ţară mă gândisem ca la o rudă mai apropiată, iar acum ca la una mai îndepărtată şi rudă a cumnatului vitreg. Ha, ha, ha! – râsei singur, să nu mă audă Oana şi să mă toarne la americani. Mă gândii că dacă văd că vaporul mai întârzie, ca orice vapor, îi trimit Danielei bani de avion şi astfel fac un bine în familie şi îmi fac şi mie. Iar după aceea, vaporul poate să întârzie până nu o mai veni deloc, că aici era cald şi bine, noaptea era zi, ziua se dormea, iar la muncă mergeau cei din America, fiindcă d-aia au vrut să emigreze.

Ei, dar Daniela era blondă, şatenă, mă rog, dar noaptea tot blondă rămânea şi pe blonde, aici mai ales, nu puneai mâna decât dacă erai în pantaloni scurţi dar cu cârma lungă. Ha, ha, ha! Danielo, ce ţi-aş face unde eşti! – încheiai eu recitalul, pentru că se întorceau porumbeii şi nu vroiam să se prindă că râvnesc la rudele lor apropiate.

Berea dominicană din această noapte se dovedi mult mai bună decât cea din noaptea trecută, care îmi dăduse atâta durere de cap spre dimineaţă. Mai comandai una, pentru că porumbeii nu vroiau să meargă la culcare nici în ruptul capului, ţinând-o numai într-o merenghe.

Îmi adusei aminte de dominicanul din autobuz care dansase singur şi mă gândii că până vine Daniela, dacă nu vine vaporul, o să dansez singur, că se poartă, şi cineva m-o băga şi pe mine în seamă, chiar aşa deşirat cum eram de prea multă bere băută şi mâncare nemâncată.

Mă hotărâi să merg să mă uşurez şi, din greşeală, nimerii la dame, unde doi bărbaţi îşi schimbau între ei perucile blonde. Rânjiră la mine ca două curve, de uitai de ce venisem. O tulii afară cu maximum de viteză, scăpând de blondele cu păr negru care puseseră ochii pe mine, şi mă oprii drept la ţărm, să văd cum se goleşte băşica în apa mării, noaptea, pe căldura din decembrie.

Marea Caraibelor era caldă ca şi pişul meu. Îl deşertam intrat în apă până la genunchi, încălţat şi îmbrăcat în cămaşă albă cu mânecă lungă, să nu se prindă turiştii ce fac. Eram un adevărat patron german venit din Europa la tratament şi asta îmi plăcu cel mai mult. Simţind apa caldă a Caraibelor intrată în pantofi, mă gândii că atunci când oi avea un chilot de baie adevărat, am să vin să fac o baie la miezul nopţii. Mă uşurai complet, mersei puţin să mai iau apă la galoşi, că berea abia acum cobora în băşică, şi mai trăsei un pipi mic, cu trei stropi la coadă, sub clar de lună.

Luna lumina marea ca un reflector. Privii în apa clară coloniile de corali alb-gălbui de la picioarele mele, miile de pietricele colorate mişcate în dreapta şi-n stânga, peştişorii ce încă nu se duseseră la culcare şi pantofii mei mari, negri. Priveam şi nu îmi venea a crede că sunt aici, aşa liber să gust natura, singur, nederanjat de nimeni. Priveam şi ascultam în surdină muzica tropicală răzbătând din spatele meu, de acolo de unde lumea avidă de viaţa în mişcare dansa. Ridicai privirea din tabloul ce se afla la picioarele mele, lăsând peştii să se joace în voie şi privii lung către negura mării. Aş fi vrut să zăresc celălalt mal, invizibil, de unde veniserăm noi în zbor, gândind cu ce scamatorie i-aş putea atrage, fie şi numai pentru un minut, pe cei rămaşi în ţară, pentru a se bucura alături de mine de ceea ce aveam acum la picioare, deasupra capului şi în spatele meu. Adică Marea Caraibelor, cu insulele şi bogăţiile lor gratuite de la natură! Nu o să uit niciodată noaptea asta, nici pe celelalte care au urmat, fiecare cu farmecul şi trăsnăile ei, că aşa sunt eu, un român din popor, pus pe şotii ca să fac haz de necaz, să treacă timpul mai repede, să vină vaporul, să mergem în America, unde până la vară o să primesc cu siguranţă cadou de la rude o pereche de chiloţi de baie originali, marca Lee, negri precum costumul popii.

Lăsai rudele acolo unde erau ele, costumul popii în negreala lui şi, cu Marea Caraibelor în spate, o pornii către malul animat de nebuniile lui nocturne. Luna îmi lumina spatele, proiectând în apă o umbră mare, având statura unui om ce mergea, ale cărui mâini şi picioare se ondulau după cum se mişcau valurile. Privii această umbră ale cărei picioare se împreunau cu picioarele mele în aceeaşi pereche de pantofi şi, ieşind la mal, mă descălţai, îmi sumesei pantalonii să nu se bage de seamă că sunt uzi şi, ca “Desculţ în ploaie”, mă hotărâi să mă întorc la Casa fără Pisic.

Mergeam desculţ pe nisipul umed şi cald. Singur eram, singur trebuia să merg, să mă învăţ minte şi să nu mai emigrez de capul meu. Mersul cu picioarele goale pe nisipul umed şi cald îmi făcea bine. Urmele mele mari lăsate în spate pe nisipul fin erau repede şterse de apă, care, încet, parcă trasă de Lună, se muta către ţărm. Cu luna şi marea în spate, mergeam apropiindu-mă de nebunia umană de unde abia plecasem. Priveam ţărmul cu palmierii lui încovoiaţi înspre apă, care parcă se înclinau în faţa mea. Priveam luminiţele colorate ale ghirlandelor de la restaurante, ascultând acordurile muzicale ce veneau către mine chemându-mă.

Mă oprii şi cântării ispitele vieţii. Care dintre ele sunt mai de valoare? Pe care trebuie să le păstrez şi de care trebuie să fug? Căutam răspunsul, care nu venea de la mine, neştiind către ce să apuc. Singurătatea era un lucru de care fugeam, dar în care eram. Dar ca să nu fii singur, trebuie să ştii unde să te duci şi cu cine să stai. Nisipul mă mângâia printre degete, prelungindu-mi visarea. Mă hotărâi să merg totuşi acasă.

Până la Casa fără Pisic drumul fu lung. Mai lung decât la venire. Desculţ, pietricelele de pe stradă păreau ace, aşa că mergeam mai mult pe ocolite, făcând un zigzag ce lungi distanţa. Pantofii din mână se îngreunaseră de atâta apă, iar berea încă neevacuată îmi juca în burta goală. Ca să îmi treacă foamea, fredonai melodia lui Gil Dobrică “Hai acasă”, care îmi ţinu şi de urât. Drumul era pustiu, cacatele ieşiseră la vânătoare, iar la colţ, nenea cu banana gratis pândea să vadă când apar sârbii cu ouţele umflate, la tratament. Schimbai macazul şi traversai pe partea fără trotuar unde nu veneau alegerile şi, cu prudenţă maximă, evitai toate pietrele ce semănau a ceva periculos. Călcai pe ceva moale şi, crezând că este un şarpe, o rupsei la fugă. Nu mă oprii decât la Casa fără Pisic, care, pustie şi cu luminile aprinse cum era, îmi dădu impresia că fusese prădată de hoţi, care ne furaseră hainele de iarnă. Lipseau toţi. Chiar şi Duda cu băieţii ei erau plecaţi la petrecere.

Casa fără Pisic părea mai mare în această noapte. Fără sârbii întinşi pe jos la jocul de cărţi, fără perindarea într-un continuu du-te-vino pentru a da berea afară, această casă părea pustie şi nu îmi mai plăcu. Mă bătea gândul întoarcerii în satul de vacanţă, dar singur venisem şi tot singur ar fi trebuit să mă întorc, iar asta doar aşa, să beau bere pe valută, să mă uit la blonde false învârtite de bruneţi originali! Mă hotărâi să fac un duş semicald, să dau jos sarea care mă strângea şi, poate, dacă somnul venea iar sârbii întârziau, să aţipesc puţin.

Duşul mă remontă complet, iar de somn nici nu mai fu vorba, întrucât în pustietatea asta se auzeau toate zgomotele nopţii, cu muzicile şi chiotele îndepărtate, care poate numai mort dacă ai fi fost nu le-ai fi luat în seamă. Mă hotărâi să fiu totuşi băiat cuminte şi să rămân pe baricade, că, de, Casa asta fără Pisic era şi fără stăpân, iar de hainele de iarnă chiar că mi-ar fi părut rău.

Se spunea în zonă că nu este bine să bei apă de la robinet şi să laşi lucrurile nesupravegheate. Aceste două lucruri nu prea îmi dăduseră de gândit, dar nu era prea târziu nici acum. Mă dezbrăcai, îmi luai pijamaua de pe saltea şi mă mobilizai la somn forţat. Aproape când aţipisem, se auzi un zgomot ciudat. Ciulii urechile, speriat. Eram singur, doar în pijama, telefonul deconectat ieri de prea multe convorbiri nu mai funcţiona... Vecinii următori, şi singurii, erau doi bătrâni paralitici la care nu se putea cere ajutor... De ţipat puteam ţipa până răguşeam, că tot nu mă auzea nimeni... Cel mult speriam animalele din junglă venite să zgârme prin gunoaiele aruncate de noi.

Dar zgomotul se potolise şi, crezând că am halucinaţii auditive, continuai să stau întins, cu urechile ciulite la maximum. Somnul fugise cu totul şi mă dedicai statului la pândă. Liniştea continua să se aştearnă pe măsură ce se apropia dimineaţa, iar cârciumile închideau petrecerea, gonind ultimii clienţi, care de-acum mai mult dansau decât consumau.

Un târşâit mă alertă din nou şi, concentrându-mă, descoperii direcţia din care venea. Mă îmbrăcai în mare viteză şi, tiptil, o luai la sănătoasa afară în stradă, de unde de la distanţă privii spre acoperiş. În cele câteva minute cât durase echiparea şi marşul afară, îmi trecuseră prin cap tot felul de scenarii. Îmi închipuisem că este un hoţ, un şarpe boa, un crocodil sau, în cel mai fericit caz, o maimuţă.

Strada mi se părea acum mai sigură, fie şi din simplul motiv că puteam fugi. Mergând de-a-ndăratelea, priveam spre acoperiş să descopăr misteriosul târşâit. În lumina lunii, zării statura preotului, de existenţa căruia uitasem, care mutase salteaua mai la mijloc. Îl strigai să mă încredinţez că nu am vedenii şi, mai liniştit, mă întorsei din drum, urcând şi eu pe acoperiş.

– Bună dimineaţa, părinte! – îl salutai pe preot mai prieteneşte ca niciodată.

– Bună să-ţi fie inima, George, şi să te ajute Dumnezeu! Tu ce faci, nu ai rămas la petrecere? Toţi ceilalţi sunt plecaţi. Numai tu văd că te-ai întors devreme – îşi termină părintele introducerea.

Îmi privii ceasul de la mână, constatând cu surprindere că este patru dimineaţa.

– Părinte, m-am întors mai devreme, pentru că eram obosit şi am crezut că pot dormi puţin, până nu vine grupul cu zgomotul lui. M-am speriat de fâşâitul saltelei dumitale! Am fugit în stradă, să văd mai bine ce se întâmplă pe acoperiş şi iată-mă aici, lângă dumneata.

– Dragă George, asta e o ţară liniştită, cu oameni buni. Nu îţi face nimeni nimic...

– Dar, părinte, dumneavoastră aţi plecat cu Robert, cu Mihai şi fiul, să beţi un ceai la Sara acasă şi să mai discutaţi cu Florin despre întârzierea vaporului. Văd că v-aţi întors singur şi cred că devreme...

– Dragă George, eu nu sunt cum mă cred ceilalţi. Tu eşti un băiat bun şi respectuos. ¥ie pot să îţi spun mai multe, ca la băiatul meu, că am băiat şi fată. Mari amândoi, la colegiu – şopti părintele, cu voce domolită. Eu, dragă George, eu muncesc foarte mult în America, pentru că în America se munceşte foarte mult. Nu îţi dă nimeni nimic de pomană. Trebuie să plăteşti totul cu bani – continuă el, pe un ton uşor iritat.

– Dar, părinte, dumneavoastră sunteţi preot, aveţi parohie, credincioşii mai dau şi ei ceva, mai un botez, mai o cununie, mai o înmormântare... Dacă nu curge, pică şi tot e ceva. Vine Crăciunul, urmează Paştele. Mai un miel, mai un purcel... Trece anul, că anul este scurt – replicai eu.

– Ei, dragă George, ce spui tu era în ţară, dar acolo comuniştii m-au arestat şi am stat zece ani la închisoare. După ce am ieşit din puşcărie, nu am mai avut parohie şi aşa am plecat în America, unde lucrez ca taximetrist, până reuşim să strângem bani de o biserică nouă şi frumoasă. Românul mai dă ceva, dar nu dă mult, că ştii şi tu cum suntem noi, românii, mai amărâţi. Aşadar, cu ajutorul lui Dumnezeu, oi reuşi să strâng bani din taximetrie în câţiva ani şi o biserică mare şi frumoasă tot o să fac – răspunse părintele.

Şi continuă să îmi povestească cum a ajuns el în America, în urmă cu mulţi ani... Cum a lucrat la început în construcţii, la spart betoane... Cum, prin bunătatea Celui de Sus, a rezistat tuturor ispitelor şi a păstrat cu el tot timpul credinţa în Dumnezeu... Cum l-a ajutat Dumnezeu să reziste la betoane şi mai târziu, când a învăţat o ţâră de engleză, să meargă la şcoala de taximetrişti. Cum a lucrat ca taximetrist din greu câte douăsprezece ore pe zi, până a reuşit să strângă banii de medalion... Medalionul, care era licenţa de lucru, i-a permis să câştige mai mulţi bani pe propriul lui taxi... Pe acest taxi lucrează şi astăzi zi şi noapte. În el se scoală, în el se culcă, în el mănâncă. Nu coboară decât să-şi facă nevoile, pe la câte un McDonald's. Cu taxiul pleacă la ora trei dimineaţa la aeroport, să prindă măcar două curse mai lungi pe zi, căci cu de-alea scurte, doar până în “Flushing”, nu mai strânge bani de biserică nici într-o sută de ani!

– Şi, dragă George, aproape că strânsesem bani de biserică din munculiţa mea pe taxi, că părintele Radu m-a rugat să-l ajut cu bani la cumpărarea unui vapor pentru enoriaşi. Noi aveam planuri mari. Doream să ajutăm familiile dezmembrate de emigrare să vină în America, acolo unde fraţii lor îi aşteptau de mult timp. Şi, dragă George, munca mea de ani de zile s-a dus în această treabă. Dar, cu ajutorul lui Dumnezeu, m-oi întoarce la New York, unde voi munci din nou la strânsul banilor pentru biserică. Am mai făcut asta de două ori şi nu mi-e frică, pentru că Cel de Sus este bun şi mă va ajuta. Eu am credinţa cu mine tot timpul, dragă George. Să crezi în Dumnezeu, că el îţi va arăta calea cea dreaptă – îşi încheie părintele spovedania.

Povestea asta mă puse puţin pe gânduri. Nu mai ştiam unde începe cinstea şi unde se termină hoţia. Câte ceva mai aflasem şi eu despre omul acesta care părea a spune numai adevărul. Era într-adevăr taximetrist la New York, cu licenţă personală, iar în lumea lui de taximetrişti era cunoscut ca un om foarte serios, muncitor până la epuizare. Câştiga bani frumoşi după o muncă istovitoare de multe ore pe zi, dar unde se duceau aceşti bani nimeni nu ştia. Multe din spusele lui, aici, pe acoperişul Casei fără Pisic, erau adevărate. Le aflasem de la oameni fără nici un fel de legătură cu popii newyorkezi sau cu această afacere în care el se băgase, poate din prostie. Sau poate că aşa-zisa prostie era doar masca. Mă prefăcui complet emoţionat de cele auzite şi continuai cu mici întrebări, doar-doar oi scoate ceva clar privind plecarea noastră. De fapt, acest lucru mă interesa. În rest, ce făcea biserica pe la spate, puţin îmi păsa.

– Dar, părinte, acest vapor cumpărat... De unde vine şi cât de mare este de întârzie aşa de mult? La Bucureşti dumneata ne-ai grăbit spunând că vaporul aşteaptă. Suntem acum aici. Facem în curând o săptămână şi totul se amână cu poveşti ca pentru adormit copiii – mă burzuluii eu deodată.

– Dragă George, eu nu v-am minţit, cum poate credeţi voi. Vaporul e pe drum, vine de la New York. Este cale lungă, iar Daniel a încurcat puţin treburile cu căpitanul. A trebuit să găsească altul, pentru că primul cerea bani mai mulţi. Vezi şi tu că sârbii s-au pierdut pe drum. Transportul costă mult – continuă părintele oftând.

– Dar ţiganii de data trecută, pe care i-am văzut cu ochii mei în Bucureşti pe aeroport, cum de-au ajuns în America şi pe unde, părinte? Atunci când m-am întâlnit cu părintele Radu, mi s-a spus că vaporul aşteaptă. Cât au aşteptat ţiganii aici după acest vapor? Cum v-aţi descurcat dumneavoastră cu ei aici? Eu vă văd om serios, dar ţiganul este ţigan chiar şi în ziua de Paşte şi dumneavoastră ştiţi mai bine ca mine acest lucru, pentru că sunteţi mai în vârstă. Aţi văzut multe, şi bune, şi rele – încheiai eu nervos, dar în acelaşi timp gâdilându-l pe părinte la coarda sensibilă.

– Dragă George, cu ţiganii am avut mare bătaie de cap aici şi tu ai dreptate, ţiganul este ţigan. Nu te poţi înţelege cu el omeneşte. Sârbii sunt mai cumsecade. Beau ei, joacă cărţi toată noaptea, dar ştiu şi de frica lui Dumnezeu. Cu ţiganii am avut mari probleme cu furatul. Furau de stingeau! Ei au stat în lux, nu ca noi acum. Nu vroiau să mănânce orice! De platanoşi nici n-au vrut să audă, mi-au dat cu ei în cap. Au spus că ei au plătit dolari şi noi le dăm verdeţuri! Furau găinile oamenilor de prin curţi şi le prăjeau. Mâncau câte cinci găini odată, de-am crezut că ne alungă lumea de aici. Am stat cu ei la La Belle trei săptămâni şi împuţiseră hotelul cu miros de ţigan. A trebuit să ne mutăm la alt hotel, la hotelul tatălui Sarei. Asta a fost istoria cu ţiganii, dragă George. Am aşteptat cu ei aici doar cinci săptămâni. Dar acum sunt cu familiile lor, fericiţi, la New York. Pune-o pe soţia ta să sune la ei, să vezi ce îţi spune, dragă George!

Urmă un oftat lung de crezui că face popa infarct şi se aşternu liniştea, gândind fiecare la celălalt. Nu aflasem de fapt nimic concret cu privire la data de venire a vaporului. Mă bucurai doar la gândul că ţiganii îi frecaseră ridichea răspopitului – şi nimic altceva. Îmi scormoneam creierul după întrebări mai sofisticate, cu care să-l îmbârlig pe părinte, dar planul eşuă.

Sârbii dădeau colţul într-o hărmălaie ce mă hotărî să dispar la culcuş. Nu mai doream pupături şi îmbrăţişări cu beţivanii, care se clătinau de mama focului.

Ceasul arăta exact ora cinci fără un sfert când pusei capul jos, chinuindu-mă să adorm. Îmi rămăsese în minte povestea legată de viaţa părintelui în America, poveste care nu îmi suna prea optimist. Popă taximetrist dracu' a mai văzut! Şi mă bătui repede peste gură, gândindu-mă că sunt într-o ţară străină, departe de casă, fără nici un ajutor.

Însemna că în America nu era de glumă. Trebuia să munceşti, din moment ce acest hoţoman o făcea. Mi-i închipuiam pe ţiganii noştri, cum stătuseră ei întinşi la plajă, pentru ce nu ştiu, că doar veniseră gata bronzaţi. Ce comedie trebuie să fi fost! Zâmbeam singur gândindu-mă că o să am ce povesti şi nu o să mă plictisesc în cele patru săptămâni care se părea că mai rămăseseră de stat aici. Patru săptămâni!!! Hm! Patru săptămâni nu îmi suna prea bine. Cred că greşisem dând estimaţia lui Costeluş. Mă gândii ce pot face eu, om activ, în aceste patru săptămâni. Sigur că mă voi plimba, dar această insulă era mică. Într-o săptămână terminam totul. În ce lucru al dracu' intrasem de bună voie şi nesilit de nimeni!

Mă trezisem complet din semibeţia ce mă purtase îmbrăcat în apa mării şi desculţ la Casa fără Pisic. Treaz după beţie este altfel decât treaz după somn. Eşti mai matur în prostii, pentru că le ai în cap proaspete, neuitate. Devii puţin mai rău, pentru că un strop de alcool tot îţi mai umblă prin creieri. Te gândeşti cum să repari situaţia creată chiar de mâna ta dând vina pe alţii. Frumos, nu?!... Ei, darmite când te afli pe o insulă, departe de casă şi de America şi încă pentru prima dată?! Dacă ar fi fost a doua oară, poate că ar fi fost altceva!

Gândeam şi gândeam în linişte, pentru că, spre surprinderea mea, sârbii se liniştiseră repede. Cum intraseră în casă, cum căzuseră laţi, care pe unde apucase, şi ăsta nu era semn bun. Cred că îşi potoliseră hormonii în colţ, la italian. Dar asta nu era treaba mea. Treaba mea era să găsesc strategia cea mai bună pentru mine. Socoteala se complica pentru că noi făcuserăm rezervarea biletelor de întoarcere acasă, în caz de eşec, peste trei săptămâni. Cu o săptămână mai devreme decât venea vaporul, dacă venea. Dar într-adevăr venea?

Dacă venea şi noi eram deja plecaţi, toată vina ar fi căzut în seama noastră. Ne-am fi zgâriat pe ochi între betoanele îngheţate ale Bucureştiului, mâncând şorici de porc şi bând ţuică fiartă, ca bunicii noştri. Ne-am fi lins pe bot de pachete de Crăciun de la americani şi poate că Anişoara şi-ar fi găsit şi ea un româno-american, chiar mai bătrân, dar american, cu care să facă Revelionul, Paştele, Crăciunul următor şi cununia, că auzisem eu că-i la modă. Lucru' dracu' şi emigrarea asta! Nici lui Columb nu i-a fost uşor.

Se auzi un ciocănit în uşă şi tresării din meditaţia mea, sperând să fie Duda. Spusei “da”, uşa se deschise şi apărură porumbeii, veseli şi obosiţi de atâta zbânţuială. Păreau surprinşi să mă găsească treaz la această oră când soarele răsărea. Ne povestirăm în fugă ce făcusem după despărţire şi ne hotărârăm să ne culcăm, lăsând pe mai târziu dezbaterea cu privire la situaţia noastră.

Noaptea asta care începea la cinci şi jumătate dimineaţa, în prima sâmbătă pe insulă, nu fu prea odihnitoare. Extazul trecuse, iar patul de acasă, cu moliciunea şi mirosul lui, îmi lipsea. Zgomotul tramvaielor ce traversau Podul Grant cu noaptea în cap, şuieratul locomotivelor ce făcuse parte din viaţa mea mulţi ani de zile, acestora abia acum le duceam dorul. Şi pentru că îmi lipseau, mintea mea obosită aducea prin aerul dimineţii, direct de acasă, zgomotele familiare. Visam cu ochii, deschişi, crezând că dorm. Era greu să îmi dau seama ce fac de fapt. Visul amesteca tramvaiele Giuleştiului cu palmierii Caraibelor şi şuieratul trenurilor cu freamătul mării ce spăla frumoasă plajă a acestei mici insule tropicale. Aşa se întâmplă când amesteci berea cu apa mării, sub clar de lună, la început de decembrie.

Visam la gerul de-acasă, care mă făcuse în multe dimineţi să mă zgribulesc sub plapumă singur, aşteptând zumzăitul caloriferelor ce ar fi trebuit să dea căldură ca vara abia încheiată şi care urma să se întoarcă peste câteva luni. Gerurile acelea cumplite nu le uitasem nici în somn, dar acum le priveam altfel. Le priveam sau le visam. Mi se făcu frig, poate de la vis sau poate de la dimineaţa asta care, de prea multa-mi oboseală, părea mai răcoroasă.

Îmi trăsei cojocul de sub cap şi mă învelii cu el. Mă simţii mult mai bine. Căldura îmi dădu lenea necesară pentru a vedea viaţa mai în roz. Mă băgasem cu totul sub cojoc, zgribulit. Gulerul mătăsos îmi acoperea ochii, împiedicând lumina dimineţii să mă perturbe din somnul visării. Cu ochii închişi pipăii interiorul cojocului, până când descoperii buzunarul în care ascundeam amuleta. Bucăţica de lemn sculptat zăcea adormită, iar materialul buzunarului mă ţinea la distanţă de ea. Mă hotărâi să scot mâna afară şi să recuperez amuleta din buzunar, crezând că somnul va veni o dată cu ea. Şi nu greşii.

Cu bucăţica de lemn în mână, adormii precum copiii care descopereau jucăria preferată alături de ei. Somnul ăsta adevărat, cu auzul blocat, detaşat complet de realitatea în care mă aflam acum, mă trimise într-unul din cele mai frumoase vise ale mele. Mă trimise în braţele celei mai frumoase fete cunoscute vreodată. Mă trimise în braţele fetei care îmi dăruise bucăţica de lemn ca pe propria ei inimă, gonindu-mă către destinul meu. Către destinul care avea să distrugă totul, chiar şi sufletul meu gata să ofere mai mult decât să primească, să distrugă sufletul meu care se rupsese în două, o parte rămasă în ţară şi jumătatea cealaltă care călătorea acum cu mine către cealaltă faţă a lumii, către cealaltă fată, către cealaltă viaţă. Visul acesta frumos mă purta în braţele celei mai frumoase fete, prin cele mai frumoase locuri văzute împreună. Ce grozav este când două frumuseţi stau alăturate. Nu îţi mai trebuie nimic.

Simţeam buzele fetei, sărutate în fuga unui şiretlic, ca pe o fructă moale şi dulce gata să o mănânc, dar la care nu puteam să ajung prea bine cu gura. Vedeam pajiştea verde de la malul lacului, cu prosopul ţărănesc pe care se aflau înşirate fructele aduse de-acasă pentru a ademeni fata la sărutat. Vedeam buzele fetei ce muşcau din para adusă de mine ca muşcând din buzele mele. Para era dulce, ca şi buzele fetei. Luai fata de mână şi, încântaţi fiecare de ce gustasem, pornisem, alergând prin iarba înaltă, către mănăstire, locul meu preferat pentru meditaţii de toamnă târzie. Acolo, la umbra nucului bătrân, mâna strânsă a fetei se eliberă, scoase din buzunarul ei un lemnişor şi mi-l întinse, dăruindu-mi-l ca pe inima ei. Luai crâmpeiul de lemn, îl privii, privii şi fata care zâmbea la mine ca un înger şi care spuse:

– Ia această amintire şi păstreaz-o cu tine în tot drumul tău. Ori de câte ori doreşti să îţi aduci aminte de mine, ia acest lemnişor şi strânge-l tare în mână. Eu am să simt, am să mă gândesc la tine, şi cu toată amărăciunea plecării tale, eu mă voi ruga să ajungi cu bine la destinul tău.

Luai mica sculptură în mâna mea mare şi o strânsei ca şi cum aş fi strâns mâna fetei. Mâna mea cu amuleta strânsă îmi amorţise. Scosei mâna afară, îndepărtând cojocul, iar soarele îmi brăzdă ochii ca nişte ace, trezindu-mă din somnul adânc. Mă frecai la ochi neînţelegând dacă visul fusese vis sau realitate. Ce vis frumos care fusese realitate cândva!...

(va urma)