Cel de al nouălea volum de poeme „Absenţa a ceea ce suntem”, al poetului constănţean Ionuţ Caragea, rezident în Canada, apărut la Editura „Fides” din Iaşi în acest an, poartă amprenta temelor şi stilului său   inconfundabil din primele-i patru volume: „Delirium Tremens” (debut -2006), „M-am născut pe Google” (2007), „Donator universal” (2007) şi „Omul din cutia neagră” (2007).

     Se diferenţiază, însă, de cele de mai sus prin superbele metafore ce îi nuanţează  coloratura  dar, mai ales, prin atitudinea tranşantă a sumbrului său discurs. 

     În ciuda renumelui de poet născut pe Google ( o alternativă modernă şi rapidă de comunicare cu semenii  săi ), Ionuţ Caragea a intrat în capcana biblică a lipsei de comunicare cu divinitatea, temă formulată, atât de dureros, de marele stigmatizat din Cartea Sfântă, IOV ( primul intelectual al omenirii ): „De ce n-am murit când eram la sânul mamei mele?... Strig către Tine şi  nu-mi răspunzi, stau în picioare şi Tu nu mă vezi”, pentru că odată ce un poet abordează o astfel de temă, s-a condamnat definitiv la eterna osândă care a îngenuncheat, de milenii, toate filozofiile umanităţii.

     De aceea acest volum  este plin  de chinuitoare întrebări, poetul formulându-le în fel şi chip, dând mereu naştere altora, al căror lanţ nu se închide,  imprimându-i amprenta unei tânguiri metafizice; situându-se în două ipostaze: cea de a pune întrebări, şi în cea în care, tot el, trebuie să răspundă; ca o consecinţă a lipsei de comunicare cu divinitatea şi cu semenii săi, fiindcă s-a săturat să aştepte „cortegiul funerar al cuvintelor” de la un Creator inaccesibil „născut bătrân” ce „locuieşte la ultimul etaj, într-un Cer fără scări”, dialogând doar cu Lucifer („pe limba lor păsărească”), decât cu pământenii: „prea morţi pentru o singură cruce”.

     Lipsa de comunicare se simte chiar şi în „dragostea ucigătoare... apocaliptică”, din care poetul nu-şi  poate „face o carieră”, pentru că femeii arhetipale, menită a  fi: „roua de pe frunze... plecată pe viaţă la cules de îngeri” ca, apoi,  „să hrănească minţi, inimi”, i s-a rezervat ( de acelaşi creator ), un loc „în tărâmul  suferinţei”. Ar fi trebuit să-i fi fost intrinsecă fiinţei sale, androginându-i-se „într-un singur  trup”, într-un  „singur poet” cu sufletele la unison încât să revoluţioneze „istoria Eu-lui / când ne vom ridica la pătrat / Noi² în aceeaşi ridicare la cer”, „pe falezele eternităţii”.

      Dragostea ar fi mai înălţătoare dacă ar fi fost : „legată la ochi” iubind : „necuprinsul cu atingerea ta” chiar „orfană de trup”, încât să se confrunte şi cu „dragostea / rămasă în sufletele celorlalţi”.

     Dar: „femeia trece ca o gondolă / niciodată adânc / niciodată mai aproape de inimă / şi „niciodată acum” pentru că „femeia pe care-o visez / oricum  nu există”.  Această mare „absenţă”, a fiinţei ce i-ar completa  fericit  ego-ul împătimit de dragoste, constituie cea mai dureroasă temă dintre cele pe care poetul le reclamă în rechizitoriul său, confirmând pedeapsa divină din Vechiul Testament:”Duşmănie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei”.

     Ar trebui analizată acea parte a titlului acestui  volum, spre a defini ce înţelege poetul prin „ceea ce suntem”. Pentru a-şi explicita această stare, porneşte într-un maraton existenţial, inventariindu-şi trăirile (durerea, viaţa, murirea, femeia, nesiguranţa, agonia poeziei, dispariţia orizontului, drama absurdului ), agăţându-se „de  proiecţia  eu-lui... din  dimensiunea iluziei veşnice” pentru că încă nu ştie „cine salvează pe cine”,  fiindcă vieţile noastre neprofitabile l-au adus pe Cel de sus „în stare de faliment”.

     Proiectând, asupra itinerarului său, sentimentul de vinovăţie al omului faţă de creaţia divină, poemele capătă, de la bun început, o conotaţie maniheistă a cărei umbră se simte pe întregul parcurs al volumului.  Consecvent, totuşi, ideii lui Platon despre Bine, autorul pare a se ipostazia, mereu, în rolul vizitiului ( vezi „Phaidros” ), care îşi sileşte şi calul rău să meargă pe drumul cel bun.

     Acest procedeu specific lui Cioran ( şi poetei româno-americane Anca Pedvis ), prin care Răul este mereu evidenţiat, pune de fapt prin antonimie, accentul pe  năzuinţa spre Binele pentru care am fost destinaţi conform concepţiei platoniene.

     Aşa se explică mefienţa din următoarele-i versuri: „nu credem în fapte” fiindcă „fiecare gândeşte din unghiul lumii  înguste”  în care „nimeni nu-ţi întinde o mână” şi „Dumnezeu poate fi bătaia de joc”. „Unde-i adevărul? Cineva ne minte”, clamează cu disperare poetul, amintind de strigătul lui Arghezi „Vreau să-l pipăi şi să urlu: Este !” sau de celebrul tablou al suedezului Ragnar Sandberg,  „Urletul”.

     Viaţa pare: „un  cadavru  scos la plimbare”, osândit  la „o muncă silnică / într-o  carieră de piatră” sau „consecinţa unei agnostice erori... un plâns cu  sughiţuri”, nicicând prea mult „pentru sufletele  oamenilor... cu  inimi  siliconate”, în care prostia  ocupă „primul loc în box-office”, pentru că ritualul vieţuirii se repetă mereu: „Tot ce-a trecut o să revină / Cu fiecare început... Totul e calculat de la primul strigăt / Şi până la ultima zbatere”, confirmând, încă o dată, principiul eternei reîntoarceri al lui Nietzsche.

      Pasiunea devoratoare a lui Ionuţ Caragea pentru poezie e atât de intensă, încât a devenit obstinaţia sa existenţială, ca o formă uni-versală de exprimare a omenirii, a dragostei („când ai făcut dragoste cu o poezie ?” ), fără de care nu s-ar putea trăi fiindcă ea a apărut înaintea Timpului: „e tot ce ne-nconjoară... este în noi” - un panaceu al vieţii totale în care s-ar regăsi sentimentele, artele, exorcizarea, crucea, mântuirea, dumnezeirea, destinul, chiar şi scopul final al vieţii fiecărui muritor ( vezi „A fi sau a nu fi poezie” ).

      Numai astfel se poate explica obsesia (provocată de o existenţă ce ar exclude poezia), că ar duce la decăderea omenirii, simţind că actuala formă de vieţuire nu vibrează la magia poeziei ( „o religie în care nimeni nu mai crede” ),cum o definise şi George Santayana. 

     Fără poezie, lumea ar putea deveni o beznă intrată  în rutina „muţilor cu geamăt în surdină”, a „orbilor ce n-au văzut lumină” în  care „numai  moartea are drepturi de autor”, comunicând  doar  prin cuvintele care ar muşca „din carne cu dinţii lor ascuţiţi”, smulse din „masoneria nopţii” şi a „inimilor cu obloanele trase”, cu „dorinţe spuse în van”.

     Vitalizat, încă, de „elanul vital” şi de capacitatea creativă de tipul homo-faber ( vezi Henri Bergson ), poetul evidenţiază acea latură a inteligenţei umane, care încearcă a construi un paradis arhetipal, al idealurilor  pierdute: „Construiesc paradisul, sunt  un  mic arhitect  / Tot ce-i bun, tot ce-i nobil, tot ce este corect  / Sentimente, cuvinte, năzuinţe, idei, / Construiesc paradisul pentru oameni şi zei”.

    Încercând să definească ontologic şi cealaltă latură a omului ce ar  trebuie să-l  diferenţieze de universul său biologic, în „Albastru infinit”, poetul parodiază, subtil, mitul biblic al fratricidului Cain (primul copil  al  cuplului  adamic ), „suntem prea mari amândoi pentru o singură viaţă şi prea morţi / pentru o singură cruce şi  atunci unul dintre fraţi / îşi luă asupra sa păcatul de a fi om”, preluându-şi astfel pedeapsa hărăzită pentru mântuirea prin suferinţă ( „blestemat va fi pământul pentru tine! ), confirmând, deci, sintagma „om=păcat”.

     Astfel se conturează drama condiţiei umane;  convieţuirea în acelaşi trup, într-o perpetuă competiţie atât a omului-animal (trăitor în concret), cât şi a celui  trăitor „în mister şi revelaţie”, creator de valori spirituale şi cultură, conform concepţiei lui Lucian Blaga.  

     Această temă este reluată mereu: „ce lume este asta îmbrăcată cu  haina  pe  dos” cu „nevoia  vitală de a  muri o dată pe zi” şi condamnată  la o eternă  căutare  a sinelui, la  suferinţe pe „drumul Golgotei” ,la zădărnicii prometeice (cu „durerile treaptă, tot mai sus), căutându-l când pe Dumnezeu, când pe diavol, când singurătatea, întunericul, minciuna, larma, moartea, când liniştea, lumina, alinarea fericirea, nemurirea şi adevărul, ( vezi „Ceva din mine caută ceva”), atingând, uneori, absurdul: „La ce bun  e  omul, dacă nu învie / fără judecata aspră şi târzie. La ce-i bună viaţa, scurtă şi nedreaptă / dacă nu  există către cer o treaptă? La ce-s bune toate, cele trecătoare / dacă nu ne-nvaţă pentru ce se moare?” ( Vezi „La ce bun” ).

     „Noaptea coboară ca o pasăre de pradă”, „în ordinea firească a suferinţelor”, îmbătrânindu-l pe  poet, departe de el însuşi, ca apoi, asfixiat de propriul suflet, moartea să-l ia „cu frumosul” pentru a-şi „scrie  testamentul”, încât să „moară de propria-i poezie”, deoarece „cuvântul e rodul suferinţei”, deşi „nicicând nu e prea multă moarte / pentru sufletul omului” pentru a-i  stinge  mulţimea întrebărilor care îi macină sufletul.

      Poate doar timpul, care ştie „trei  limbi de circulaţie  universală” (n.n-trecutul, prezentul şi viitorul), adunând „toate înţelesurile lumii / într-o enigmă / cu neadevărul devenit adevăr”, fiindu-i „lehamite de nefireasca  sa  trecere” şi neputinţă (  „În Cer durerile niciodată nu ajung” ), ar putea, cândva, să oprească toate întrebările omenirii.         

     Ideile din acest volum, în ciuda unor titluri care nu prea sugerau conţinutul poemelor, le-am grupat după lecturi repetate, selectând acele versuri semnificative,  împrăştiate cu nonşalanţă prin diferite pagini, încât au  conturat temele profunde ale cărţii. Unele dintre versuri  pot fi considerate aforisme: „sărutul este cursul de predare al unei limbi străine”, „trecutul te inspiră, prezentul te amăgeşte”, „tăcerea e un ritual de împerechere cu eternitatea”, „cine cunoaşte  singurătatea  va stăpâni cuvântul”, „cine cunoaşte   durerea va stăpâni timpul”, „când timpul uită să respire... îmi bat amitirile în cuie”, „viaţa unui chibrit constă în arderea sa” etc.

    Toate temele de  mai  sus definesc, în concepţia lui  Caragea, şi noţiunea de „ceea ce suntem”, adică: „pasări oarbe / cu  ciocul  încovoiat / spre  propriile  inimi”, „vedete cu inimi siliconate”, prin „lumea orbilor”, într-o continuă căutare ( „ceva caută mereu ceva” ), întrebându-se:  „De unde vin? De ce am venit? De cine fug? Şi cine oare să-mi  răspundă? Vorbesc cu  umbra  şi... nimic”.  Astfel  s-a instaurat o perceptibilă stare de umbră ce îl însoţeşte pas cu pas: „doar umbra îţi arată ora exactă”, „fără glas, fără nume, descheiată la şireturi, rătăcită prin lume, cu identitatea purtată  „în lanţuri”; în care şi cuvintele sunt „înghiţite de braţele umbrei”, încât va muri tot în „braţele ei”, concluzionând: „ce  tristă  este viaţa, poetu-i încă viu? / sau este doar o umbră a celui ce-o să fiu?”( De fapt sintagma lui Epictet: „Suntem doar închipuiri şi  nicidecum  ceea ce vrem să părem”).

     De aici şi sentimentul de neputinţă şi inferioritate faţă de Cel de Sus: „Nu  merităm să-i fim aproape / Nici de ne punem pe cerşit !

   Şi tot de aici apare şi sentimentul de „absenţă a ceea ce suntem” pentru că, în conştiinţa omenirii, se simte lipsa acelei scântei divine, ( un dat  din  clipa  creaţiei ), esenţă a spiritualităţii, fiindcă bunurile materiale  pentru care alergăm şi ne sfârtecăm, din zori până în noapte, s-au constituit în singurul scop al existenţei noastre.

     Marea satisfacţie a unui homme des letters ( critic literar ), poate fi şi faptul că Ionuţ Caragea, împreună cu alţi doi poeţi, Daniel  Corbu  ( din Iaşi ) şi  Valeriu  Barbu ( din Galaţi ),  s-au desprins cu toată fiinţa de  „poezia tinerei  generaţii” construindu-şi un modern mod de exprimare  în care temele şi raporturile dintre cuvinte sunt incompatibile cu flecuşteţele  pseudocurentelor ce au urmat posmodernismului.

     Poate că în viitoarele volume, Ionuţ Caragea, un poet format, cu un stil şi o topică inconfundabilă, pe deplin conştient de locul său în axiologia tinerei generaţii, îşi va înălţa iar ştacheta pe o nouă treaptă, abordând o altă tematică pe măsura valorii sale.

     Demersul său liric va  trebui însă subordonat acelui imperativ al renaşterii Păsării Phoenix, sub lumina căreia să nu-i mai umbrească combustiile, vitalitatea şi  exploziile  marelui său talent, pentru că speranţele îi pot  fi întreţinute de existenţa unor evidente certitudini laice precum: cerul, florile, pădurea, cuvântul, femeia, iubirea, lacrima, visele şi că mai poate alege, mai poate arde şi ,mai ales, pentru că-n viaţă a cunoscut câţiva oameni ce „aduc pe undeva cu Dumnezeu”, entitate supremă pe care ar dori s-o întâlnească, măcar odată, ca pe un  prieten  drag, la  un  pahar, fiindcă pe pământ oamenii concep iubirea ca cel mai cald şi reciproc  sentiment, nu ca recompensa unei târguieli la care, de  la început şi mereu, le este imposibil să-şi motiveze absenţa.