Capitolul 1. - Noaptea de 6 spre 7

Nu ştiu cum se face, dar dormeam liniştit. Asta deşi mă culcasem cu gândul la cutremurul prevăzut pentru ora 2:30; noaptea sau dimineaţa, n-aveam de unde să-mi dau seama în harababura care va urma. Mă gândeam ce să iau cu mine pe scări: pianul, caneta de bere, sau buletinul. Carnetul de şofer era la loc sigur: mi-l luase Poliţia la Arcul de Triumf, pentru că încurcasem circulaţia, dând prioritate unei pietoane. Nu mi-a părut rău după el, pentru că ea a păşit pe zebră cu o ţinută de leoaică versată în safariuri, netemătoare, fără să se uite la C3-ul meu.

Visam că dau în sfârşit teza unică la română, şi că-mi picaseră tot Fraţii Jderi, ca la bacalaureatul care se va desfiinţa, când m-a trezit un zgomot care nu venea, ca deobicei, de la cearta vecinilor de dedesubt, nici de la şoricelul care-mi vizita, sistematic, bucătăria. Paşi apăsaţi cu grijă în covorul din dormitor mă îndemnau să visez la o vizită galantă. N-am apucat să mă întreb, în vis, cine e, că tot nu se făcea să o refuz, când am simţit un nod în gât, produs de ceea ce părea să fie nu o mânuţă fină, drăgăstoasă, ci ţeava unui pistol de calibru suficient.

– Nici o mişcare! Mâinile la ceafă! Manuscrisele sau viaţa!

            Eram deja cu mâinile la ceafă, căci aşa dorm mereu. Cu faţa în sus şi mâinile sub ceafă. Manuscrisele? Ce are ăsta cu manuscrisele? De unde atâta disperare să mă atace tocmai acum, înainte de cutremur, ca să-mi ia manuscrisele? Că era clar că nu bătuse în geam, până să-l spargă, doar pentru a-mi lua viaţa.

– Manuscrisele – am zis – cam încurcat de ţeava pistolului, gândindu-mă că dacă le dau viaţa, nu se aleg săracii cu nimic..

– Unde sunt? Dar să nu ascunzi vreunul, că nu mai apuci cutremurul!

– Sunt toate pe Agonia. Puteai să le iei de acolo. E fără parolă.

– Eu sunt un om liber, pe parolă. Lasă gargara! Am mai văzut eu din aştia care-şi apără avutul, şi sfârşesc cu inima străpunsă.

            – Eu, ca poet, folosesc metafora „inima frântă”. Dar, în unele locuri, dacă te referi la Cupidon, pot să zici şi „străpunsă”. Parola e din cinci litere, sau are şi cifre? Cu cifre amestecate cu litere, dacă pui şi majuscule, ţi-o află mai greu. De ce n-ai încercat la bănci? Sunt vreo 10 bănci peste drum, te alegeai barem cu ceva...

            – Pe noi manuscrisele tale ne interesează, nu banii.

            Pluralul îl contura o a doua voce care venea, din întuneric, de lângă uşa dormitorului.

            – Mai sunteţi mulţi? Că doar, dacă aţi bătut drumul până aici, nu cred că vă e frică să vă arătaţi la lumină!

            – La lumină nu, la faţă da. Atunci, dacă-i aşa, să se facă lumină! – se înfurie vocea a doua

A doua voce avea o mână cu care răsuci comutatorul. S-a făcut imediat lumină. La lumina aceea s-a văzut instantaneu că în cea de-a doua mână strălucea o puşcă mitralieră. Semăna leit cu cele furate de la Ciorogârla şi prezentate la OTV. Pe lângă ea, pistolul ce-mi mângâia beregata părea de jucărie. Aşa că am mai prins curaj, mai ales că am realizat că nu sunt singur cu agresorul. Cei doi erau îmbrăcaţi în combinezoane negre şi aveau cagule pe cap.

– Ce ziceţi de gripa porcină? Ajunge şi la noi? D’aia v-aţi pus basmalele astea?

– Băi, tu vei să ne prosteşti? Fă paşi uşori, şi dă manuscrisele, repejor!

În T-shirt şi boxeri, cu malacul purtător de pistol în coastă, m-am dus glonţ la dulapul de haine. Am ridicat vraful de maieuri şi chiloţi şi am scos un maldăr de caiete, agende, şerveţele de masă, sutiene.

– Ce-i cu sutienele astea? Ţi-am ordonat să ne dai manuscrisele, eşti turc?

            – Nu vă enervaţi, că văd că vă tremură ţeava când ţipaţi. Pe sutiene am scris cele mai inspirate versuri de dragoste. Unii au simţit parfumul lor chiar pe net.

Malacul cu pistolul îşi ridică puţin cagula şi mirosi un Triumf mărimea C cu 38. Roz. Cu dantelă, semicupă. Semicupele erau delicate, fără ranforsări, şi pe fiecare din ele scrisesem câte un rondel.

– Ăsta miroase a Chanel 5. Dar nu cred că s-a simţit  parfumul acolo, pe net.

– Ei, acolo sunt oameni care scriu, ca şi mine. Trebuie să citeşti şi să scrii multe poeme până să ajungi să le simţi parfumul. Ai ghicit. Dar de ăsta ce zici? –  l-am interogat pe malacul cu puşca mitralieră.

Curios, malacul doi, de fapt doi pe doi, strânse puşca mitralieră sub braţ, scoase cagula de pe cap, şi duse la nas un sutien Chantelle, un D 40 extins, transparent, din satin alb, bine întărit. Pe cupele lui, cu scrisul meu mărunt şi îngrijit, compusesem o epopee.

– E un parfum viguros, aproape bărbătesc – s-a pronunţat malacul doi. Pare de la Yves St. Laurent, dar n-aş putea să spun exact care...

– Mai citiţi şi voi poezie măi băieţi. Greşit! E un Gucci, serie limitată, am avut mare noroc că am pus mâna pe el. Vreau să zic ca să scriu pe el...

– Da ăsta rupt, care a rămas doar într-o cupă? – se interesă malacul numărul unu, cu pistolul Browning, că se vedea acum scrisă marca, la lumină. Miroase a Passion, aşa-i?

– Corect, văd că ai ghicit. Passion. Nu l-am rupt când i l-am scos, că se scoate uşor, doar vedeţi că are babă şi moş în faţă. L-am rupt după, când m-a criticat un poet pe net că unul din sonete nu respectă prozodia. Acum îmi pare rău că l-am rupt, poate că puteam să-l mai şlefuiesc...

– Avea nevoie? Vreau să zic sânul, nu sonetul?

– Sânul era perfect. Măr ionatan cu parfum de Passion, cum ziceam. Dar, probabil, am pus prea puţin suflet. Se mai întâmplă la noi, poeţii. Ne mai ia valul: mai forţăm o rimă, se mai lasă cu o silabă în plus sau în minus, mai punem virgula greşit...

– Şi restul? –  mă întrerupse, nerăbdător, malacul numărul unu.

– Restul zace aici, sub chiloţi. Doar ştiţi cum e: editorii nu publică poezie, că nu se cere, nu se cumpără, nu se citeşte. Ne citim noi între noi, poeţii, pe net. Şi acolo, cum spuneaţi, se mai pierde din parfum...

– Lasă asta cu publicatul. Asta o discutăm mai târziu. Restul, tipa, cum era în rest?

– Păi nu-mi mai aduc aminte precis. Dar faptul că i l-am scos, şi că am scris apoi pe el un sonet bun şi unul aşa-şi-aşa, mă face să cred că nu era chiar de speriat. Ţin minte că a venit de vreo zece ori după el. După sutien. Vroia să recitească sonetele, cred. Acasă nu-l lua, că bărbatul ei citea numai Gazeta Sporturilor.

– Cam puţin îţi aminteşti. Cred că ar fi cazul să-ţi împrospătăm memoria.

– Staţi! Staţi că mi-am mai adus aminte de ceva! În sutienul ăsta, clivajul sânilor ei îmi amintea de plăcile tectonice din Vrancea. Roci! Părcă erau gata, în orice moment, să se mişte, să se zbuciume...

N-am apucat să termin fraza, în care vroiam să adaug că merele acelea, tari ca toate ionatanele din care am muşcat vreodată, erau de calitatea I-a, amândouă B, când podeaua zvâcni scurt, apoi ceva mai lung. Lustra intră în tangaj, dosarele cu manuscrise se răsturnară peste sutiene, şerveţelele zburară, împreună cu cei doi malaci, pe geamul de la balcon pe care aceştia intraseră.

Mi-am strâns la piept manuscrisele, adică dosarele şi sutienele, şi am coborât, gânditor, pe scară. Mă gândeam că e de gradul 6, cel mult 7.

7 mai 2009

(Sfârşitul capitolului 1 - va urma)