George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 20 Sâmbăta mare

Capitolul 20. Sâmbăta Mare

Mă frecam la ochi, ameţit de acest vis frumos şi tare aş fi dorit ca fata din vis să se afle alături de mine fie şi numai pentru un singur sărut. Dar visul e vis, chiar dacă a fost realitate cândva. Făcui în minte socoteala timpului şi descoperii că eram plecat de acasă de unsprezece zile. Deci acum unsprezece zile fusese ultimul sărut din cele doar câteva furate de la acel înger, dintr-o parcă prea scurtă poveste de dragoste. Dar toate poveştile de dragoste ajung poveşti, pentru că ele sfârşesc frumos.

Cu mâna dezmorţită, priveam acum amuleta dintre degetele mele şi parcă vedeam degetele fetei ţinând firul de trandafir roşu pe care i-l dăruisem cu câteva ore înaintea plecării din ţară, trandafir procurat după o teribilă cursă cu microbuzul meu Barcas printre nămeţii Bucureştiului. Dar atunci când eşti îndrăgostit, faci totul, iar când eşti şi îndrăgostit dar şi devotat unui jurământ, încerci să faci două lucruri în acelaşi timp. Iar două lucruri de suflet nu se pot face în acelaşi timp decât rupându-ţi sufletul în două. Aşa eram eu acum, cu sufletul rupt în două. Cu numai o jumătate de suflet în mine, trebuia să merg mai departe către destinul meu. Acesta era jurământul meu, pe care trebuia să îl respect.

Dimineaţa aceasta, care era de fapt prânzul zilei de 10 decembrie, era într-o sâmbătă. Această sâmbătă avea să devină sâmbăta mare, când ni se spuse că vine vaporul pe 13. Dar pe vremea aceea, eu nu prea credeam în povestea cu cifra 13, când ai de-a face cu America. Ei bine, în această sâmbătă părintele Costea trona în centrul sufrageriei de la Casa fără Pisic precum Papa în centrul Vaticanului. Hărmălaia ce răzbătea de acolo îmi ascuţi atenţia. Auzeam vocea părintelui mai tare ca de obicei. Omul acesta afişase în ultima vreme o anume sfială, dar cred că trecătoare. Mă ridicai din semivisarea mea, lăsând frumoasa fată în amintiri bune de pus la rană şi îmi îndreptai privirea către patul porumbeilor. Porumbeii lipseau. Mă îmbrăcai în fugă cu ţinuta improvizată de vară şi mersei să văd pe viu ceea ce doar auzeam.

Ce văzui mă făcu să cred că venise Revelionul mai devreme. Sufrageria era ca un fel de sală de protocol, cu toată lumea în picioare din lipsă de scaune, cu popa în mijloc, care doar că nu dădea autografe, cu Sara şi Daniel prezenţi pentru a anunţa bomba zilei. Vaporul venea în sfârşit peste trei zile, adică pe 13 decembrie. Nimeni, nici chiar eu, nu băgă de seamă că 13 decembrie era o zi de 13. Dar ce mai contează când trebuie să mergi în America! Toţi vedeam numai Statuia Libertăţii în faţă şi nimic altceva. Un fel de frăţie generală ne unise la aflarea acestei veşti, iar părintele Costea devenise un fel de figură legendară, căruia toţi îi promiteau ajutor la ridicarea unei biserici la New York. Frăţie dintr-asta spontană nu mai văzusem de la aşa-zisa noastră revoluţie, când şi hoţii se lăsaseră de furat pentru câteva zile.

Fiecare trecu la a face planuri de sărbătorire a evenimentului. Mai aveam doar două zile la dispoziţie şi aproape că ne părea rău că plecăm atât de repede. Dar asta era situaţia. De slujbaşii bisericii nu este bine să te îndoieşti. Vaporul venea de-adevăratelea şi nu venea de ici, de după colţul mării. Venea din New York special pentru noi, cu vântul din spate. În toată hărmălaia creată, în care fiecare vorbea separat, părintele se străduia să se facă auzit, chinuindu-se să-şi păstreze timbrul bisericesc.

– Dragii mei copii, fiii mei! Pentru numele lui Dumnezeu, ascultaţi-mă! – striga părintele către toţi, înţelegând doar noi, românii, că e vorba de o rugăminte.

Dar revoluţia este revoluţie, fie ea chiar şi făcută în familie, pentru că aşa ceva înfăptuisem noi acuma.

Macedonia adusese deja un braţ de sticle cu bere de la colţul străzii. Duda îşi săruta băieţii, bucuroşi că în curând îşi vor vedea tatăl. Florin şi fiul lui se îmbrăţişau gândindu-se că se vor reuni cu soţia şi mama... Porumbeii se pupau gândindu-se la Fordul vechi, dar Ford, promis cadou de unchiul Toader. Costeluş, la faptul că în sfârşit, după trei ani de ameţeală prin lume, ajungea la destinaţie... Iar eu?! Eu, cu jumătatea mea de suflet venită de-acasă, mă gândeam la îmbrăţişarea soţiei, la mama şi la Andrei, nepotul meu favorit, pe care urma să îi chem la mine şi să le arăt Statuia Libertăţii, prin apropierea căreia urma să trec şi care ar fi trebuit reprodusă la Bucureşti la scară dublă, pentru a-l face pe Ceauşescu să se răsucească în mormânt. Ce zi mare urma să fie ziua de 13 decembrie!

Liniştea se instaură, întrucât sârbii gâlgâiau berea pe gât. Ne aduseseră şi nouă câte o sticlă, aşa, ca să cinstim frăţia româno-sârbească şi pacea între popoare, iar părintele se făcu în sfârşit auzit, mai ales că o trecuse pe englezeşte.

– Quiet! Quiet, please! Quiettt!!! Please!

Duda se prinse că părintele spunea ceva pe englezeşte şi făcu linişte printre compatrioţi.

– Dragii mei, fiţi buni şi ascultaţi-mă, pentru că nu mai e mult timp. Până vine vaporul mai sunt doar câteva zile şi trebuie să vă bronzaţi toţi. Trebuie să apăreţi ca adevăraţi turişti când urcaţi în avion, în Porto Rico – încheie părintele sfatul.

“Porto Rico! Porto Rico! Porto Rico!” murmuram toţi de parcă nu auzisem bine ori de parcă părintele încurcase New York-ul cu Porto Rico. Dar părintele o ţinea pe-a lui. Porto Rico spusese şi Porto Rico rămăsese. Mica frăţie româno-sârbească încetă, liniştea se aşternu, iar eu rămăsei cu berea nedesfăcută în mână.

Prima care atacă frontal problema fu Duda, care, cu doi copii după ea, începuse să fie prudentă. Discută direct în engleză cu Daniel, pentru a fi scutită de interpretări greşite. Profitai de ocazia că nu băusem berea şi i-o dăruii lui Bogdan, pentru a-mi traduce simultan ce se discuta.

– Daniel, noi am auzit bine? Părintele Costea a zis că mergem în Porto Rico. Este adevărat sau nu? – spuse micuţa sârboaică.

– Duda, aţi auzit toţi foarte bine. Am schimbat puţin strategia, pentru că suntem în întârziere şi în felul ăsta ajungem mult mai elegant la New York. De aici până în Porto Rico, vaporul face doar o noapte şi de acolo, cu avionul, în doar patru ore suntem la New York – încheie Daniel puţin agresiv, pentru a-i tăia sârboaicei elanul, dar şi pe al nostru, care stăteam la pândă cu alte întrebări.

Se făcu linişte. Povestea, noua poveste nu suna rău. Daniel avea darul prostirii oamenilor, iar varianta asta suna bine. Scăpam de răul de mare până la îndepărtatul New York, ajungeam şi mai repede, mâncam boiereşte în avion, cu avioanele ne învăţaserăm! Boierie, nu glumă! Nimeni nu mai puse nici măcar o jumătate de întrebare. Ne executarăm, pornind spre plajă să ne schimbăm culoarea, că aşa scria la regulament. O luai din loc primul, mă abătui puţin din drum şi mă oprii la prima dugheană ce vindea banane direct din fundul curţii. Alesei patru coapte şi proaspete, culese în urmă cu cinci minute. Mai aveam doar trei zile, ajungeam la New York şi uitam de tratamentul cu banane pe stomacul gol, care întărea colesterolul. Mă gândisem să măresc doza de tratament, pentru că nu am auzit pe nimeni să moară din pricina bananelor.

Patru banane pe stomacul gol nu este acelaşi lucru ca patru castraveţi pe stomacul gol. Dar pentru că nu mai mâncasem în viaţa mea nici una, nici alta în cantităţi atât de mari şi pe stomacul gol, vă pot spune doar că nu este prea uşor. Primele două îmi merseră la suflet. Îmi fusese foame şi aproape că le înghiţisem câte o jumătate odată. Următoarele două cereau apă, pentru că deveniseră înecăcioase. Dar apă cu banane?! Apa cu banane scade colesterolul şi te strică la stomac, aşa că mă sacrificai şi încet, cum mănâncă ardelenii slănina, le dovedii şi eu. Făcusem un burtoi frumuşel, rotund cum nu mai avusesem de mult.

Gaşca se vedea şi ea venind în spate, fără grabă. Mă lăsai ajuns din urmă şi începui să trag cu urechea la opinia celorlalţi, pentru a mă lămuri asupra credibilităţii celor spuse de popă şi Daniel, întrucât eu devenisem Toma Necredinciosul şi îi trăgeam cu venitul vaporului după Crăciun. Nu avusei prea mare succes cu teoria mea, iar pe deasupra, îmi atrăsei duşmănia sârboaicei, care nu mai avea răbdare şi dorea să se vadă cu bărbatul chiar mâine, dacă s-ar fi putut. O înţelesei şi mersei alături de ceilalţi, fără a mai face comentarii. Ajunserăm la plajă, care, fie iarnă sau vară, era la fel de plină de turişti. Ne împărţirăm pe grupuri după preferinţe, întrucât era loc berechet, iar de ascultat limba sârbă mă săturasem.

Eu, Bogdan şi Oana ne hotărârăm să mergem la plaja publică, unde nu trebuiau plătite scaunele. Dar bronzatul devenise un subiect mai puţin interesant pentru noi, mai ales că soarele ne bătea în creştet, îngreunând dezbaterea cu privire la venirea vaporului. Ne instalarăm la umbra unui palmier şi începurăm să ne dăm cu presupusul ce vom face când o să ajungem în America, ce maşini o să ne cumpărăm, cum o să ne reîntoarcem ca boierii aici, să locuim la hotelul Hamaca, cel mai tare din zonă... Cum o să venim să vizităm Casa fără Pisic aşa, ca pe bojdeuca lui Creangă din ¥icău, şi multe alte prostii de genul ăsta, de începurăm până la urmă să râdem de inepţiile noastre. Aproape că ne consideram nişte oameni norocoşi că existau şi astfel de popi în lume, care se ţineau de trafic cu persoane, pentru că altfel, dacă vrei să emigrezi, ce soluţie să mai găseşti?

Începui să cred chiar şi eu că gestul biserici de a lăsa popii la îndeletniciri mai puţin ortodoxe avea un sâmbure de umanitarism. În final toate părţile erau mulţumite şi asta însemna lumea capitalului mult râvnit de noi, unde totul este posibil. Discuţia mergea pe o direcţie frumoasă şi am fi continuat-o mult, pentru că imaginaţie aveam, slavă Domnului, dar ne trezirăm cu musafiri aducând veşti noi din tabăra sârbească.

Florin şi cu fiul, plictisiţi de poveşti sârbeşti traduse de Duda lui Daniel, privind viaţa ei, se hotărâseră să vină la noi, să vadă cum mai stăm cu planul de întoarcere în România. Pe undeva, Florin avea dreptate că noi îi speriasem pe popi, ameninţându-i că, odată ajunşi înapoi în România, Ambasada americană scria pe noi, mai clar, că am fi povestit acolo cu ce se ocupă cetăţenii americani în sutană. Nu ştiu cât de mare fusese sperietura, dar brusc vaporul zburase mai aproape în mod miraculos şi nu mai aveam de aşteptat decât trei zile. Misterioasa apariţie a vaporului pe data de 13 mă intriga, dar doream să las lucrurile să se mai coacă. Poate că exageram şi eu prea mult. Voisem emigrare, asta era! Cerea sacrificii, iar unii trecuseră Dunărea înot sau călare pe butelii de oxigen, că, de, oxigenul este gazul cel mai uşor din lume. Dar, în fine, acestea erau povestiri cu trecutul frontierei la sârbi, care nu mai erau de actualitate. Acum, de mare actualitate devenise fuga în America. Cu orice preţ şi cu orice mijloace – şi aici se oprise discuţia noastră în momentul când Florin se aşeză la umbră lângă noi. Ei bine, Florin trăsese cu urechea la ce povestise sârboaica, dar şi la ce răspunsese Daniel privind plecarea de pe 13, întrucât Duda părea speriată de riscul mersului cu vaporul. Istoria sârboaicei era interesantă, dar mai interesantă se vădea povestea cu plecatul pe 13 decembrie, spusă de Daniel.

În primul rând că vaporul nu era vapor. Era un iaht de agrement din fibră de sticlă şi doar pentru şase persoane. Cu motor, ce-i drept, cu două cabine de pilotaj, cu toaletă şi câteva paturi, aer condiţionat şi cuptor cu microunde, dar tot de şase persoane rămânea. Pe deasupra, croaziera urma să se desfăşoare noaptea, iar asta nu prea îi plăcea micuţei sârboaice. Devenea totul o nouă aventură şi abia le uitase pe cele din urmă. Pe de altă parte, Daniel nici nu fusese prea explicit: de ce trebuia mers noaptea când marea este mai agitată, iar rechinii mai înfometaţi? Dar asta-i treaba cu emigrarea. Măcar nu eram călare pe butelia cu oxigen, sau înot... Noile informaţii mă lăsară şi pe mine mut, fără replică. Mă gândii şi eu cu teamă la iahtul din fibră de sticlă, pe care iniţial îl visasem ca pe un mare transatlantic cu 200 de bărci de salvare, cu elicopter la bord şi alte drăcii văzute prin filme... Cu un comandant şi trei căpitani secunzi, pe schimburi... Cu o duzină de marinari gata să se sacrifice în cazul în care vreunul dintre noi ar fi căzut peste bord... Dar acum eram toţi muţi, iar Oana începuse să plângă.

Trenul cu refugiaţi ni se părea acum o glumă. Tot trecutul ni se părea floare la ureche. Povestea care urma să vină nu mai părea deloc frumoasă. Era demnă mai curând de un film de aventuri pe viu.

Dar filmul nu se terminase. Daniel, ca să o încurajeze pe Duda, care reclamase că sârbii dau grosul banilor, îi răspunsese că sunt şi destui români în grup şi că mâine vor mai veni patru din Portugalia. Deci eram aproape la egalitate. Şi, ca un plus de siguranţă, Daniel a adăugat că va merge şi el pe vapor, iar la o adică o va ţine pe Duda numai în braţe. De asemenea, alături de căpitan, va mai fi pe iaht fratele lui Daniel, care era secund şi deci nu avea interes să îşi înece fratele.

În timp ce Florin ne spunea ultimele ştiri, eu adunam în gând câţi aveam să urcăm pe marele vapor, speriindu-mă. Eram în total douăzeci şi trei de persoane pe un iaht construit să ţină şase. Hai opt! Hai zece! Dar până la douăzeci şi trei era mare diferenţă. Plus bagajele... Acest mare vapor avea doar căpitan şi un singur secund, pe fratele lui Daniel, care poate că-i ţinea de urât căpitanului. Oana, care numărase şi ea în gând, rupse prima tăcerea.

– Eu pe acest vapor nici nu pun piciorul! Nu vreau să mor înecată şi mâncată de rechini. Eu plec acasă, pentru că nu am venit să mor pe-aici! Puţin îmi pasă de banii lu' maică-ta în condiţiile astea, Bogdane! – spuse Oana printre lacrimi.

Toţi căzurăm pe gânduri. Chiar şi Florin, care era un fanatic al mersului în America cu orice preţ, acum, gândind la băiatul lui, se morcovise total. Nu mai era de glumă. Rămăsese puţin timp şi singura sugestie fu ca în această seară să facem o şedinţă-fulger şi să punem problema riscului pe primul plan. Uitarăm de plajă, de bronzat, de frumuseţile naturii şi de faptul că nu aveam să mai revenim pe acest pământ niciodată. Uitasem de toate şi fiecare gândea aiurea. Poate la întoarcere, poate la rămânerea aici până la găsirea de noi soluţii, mai puţin periculoase...

Soarele avansase şi acum ne bătea pe picioare, gonindu-ne mai la umbră. Mă hotărâi să fac o baie, sperând la soluţii salvatoare care poate vor veni de la sine. În plus, îmi propusei ca, după baie şi plajă, să merg la poştă pentru a da un telefon în România, la mama. Trecuseră câteva zile, aproape o săptămână de când nu mai ştiam nimic de ai mei şi mai mult mă îngrijoram de mama, pe care o lăsasem bolnavă de plecarea mea.

Plecarea mea stârnise o adevărată panică în familie, fiecare din cei apropiaţi gândindu-se că poate nu o să mă mai vadă mult timp sau poate niciodată. Dar asta este povestea destinului meu, pe care eu îl urmam ostăşeşte. Şi ostăşeşte mersei către apa caldă şi clară ca lacrima a acestei mări celebre, pentru că de-aia venisem la plajă. Desigur că preţul cu care aveam să merg către America aveam să îl aflu diseară. Până atunci, era zi, era sâmbătă, plaja se umpluse cu dominicani veniţi în week-end, care acum pescuiau şi sorbeau din sticlele cu rom Brugal ce pluteau printre ei.

Urmării figura cu romul dominican, propunându-mi ca la întoarcerea către casă să cumpăr şi eu una, cea mai mică sticlă, să văd despre ce este vorba. Poate că aşa atrăgeam şi eu vreo dominicană. Dar până seara mai era încă zi, apa era grozavă, toţi se zbenguiau fără prejudecăţi şi aşa reuşii să îi ademenesc pe porumbei să intre la apă. Mai cu rugatul, mai cu momitul, intrară şi ceilalţi şi astfel, cu mai mult curaj, ne avântarăm până la bariera de corali care mă fascinase de la venirea pe plajă. Distanţa nu era mare, iar barieră de corali văzusem doar la televizor. Apa se dovedi a nu fi adâncă. Mai aproape de recif, apa se micşora, iar fauna şi flora erau de neimaginat. Pe fund sălăşluiau colonii de arici de mare, negri şi albi. Încercai timid să ating unul dintre sutele care trăiau agăţaţi unii de alţii. Mă gândeam că ar putea fi veninoşi şi gândeam ca tot românul. Nu se întâmplă nimic şi, apucându-mă râsul de unul singur, smulsei unul pentru a-l lua cu mine în România.

Frumos! Aşezai prima mea captură tropicală pe o piatră şi trecui la prinsul peştilor coloraţi care-mi mişunau pe la picioare. Mă gândeam că aceia mari cât palma ne vor scuti de ultimele două zile de post ce mai rămăseseră. Mai cu joaca, mai căscând gura la alte minuni marine, ajunserăm la bariera de corali. Aceste pietre, care erau de fapt vieţuitoare, alcătuiau o adevărată dantelărie din calcar imposibil de reprodus de către mâna omului. Diversitatea formelor era infinită. Trăsei de un vârf care se rupse ca o cretă de şcoală şi, mulţumit, îl vârâi în buzunar. Acesta era talismanul acestor locuri şi aveam de gând să-l duc şi pe el acasă. Noi, cei cinci temerari români, eram acum căţăraţi pe bariera de corali şi, desculţi fiind, părea destul de greu să o depăşim.

Dar dincolo? Acel dincolo era marea, cu valuri cât noi, cu apa albastră, mai mult neagră de adâncă ce era, de o imensitate ce te înfiora. Dincolo era Marea Caraibelor în toată măreţia ei. Ne făcurăm mici, gândind şi privind ce aveam noi de traversat într-o noapte şi doar într-o coajă de nucă. Ne uitam unii la alţii înţelegând din priviri ce vroia să spună fiecare.

– Tu ce zici, Bogdane, pe aici or fi şi rechini? Cum te-ai simţi cu unul gâdilându-te pe la ouţe? – glumii eu sumbru, parcă pentru a pune lemne pe focul din capul Oanei.

– Dă-ţi peste gură, George! – răspunse Bogdan uitându-se la Oana, care se făcuse la faţă ca soacră-mea.

– George, tu crezi că sunt nebună? Du-te tu dacă vrei să mori! Eu nu am plecat de-acasă cu gândul ăsta! Am lăsat-o pe mama plângând şi nu mai ştie de noi de o săptămână! Trebuia să fim deja în America. Tu crezi că eu sunt nebună şi mi s-a pus mie pata aşa, degeaba?! Dacă tu ai fi ştiut de la început despre ce-i vorba, ai mai fi venit cu noi? – îmi răspunse Oana doar mie, ca şi cum eu aş fi fost ţapul ispăşitor.

Şi într-o oarecare măsură avea dreptate, pentru că eu reprezentasem curajul acestei nebunii şi, dacă la Bucureşti mă făleam cu asta, aici nu-mi mai ardea să-mi arog această calitate. Găluşca era înghiţită, popii newyorkezi se dovediseră a fi de la New York şi nu de la Bucureşti, unde le-am fi putut trage măcar o mamă de bătaie, la o adică. Dar aici, pe această insulă, eram legaţi de mâini şi ştia ea America ce ţine sub aripioara-i ocrotitoare!

Ne posomorârăm din nou şi o pornirăm către mal, ştiind acum cel puţin cum arată o mare adevărată.

Drumul de întoarcere fu ceva mai anevoios, întrucât nimerisem într-o colonie de arici şi de corali greu de ocolit, pentru că şi unii, şi alţii înţepau. Ne târârăm încet, cu mare grijă până unde era apa mai adâncă şi de acolo înot până la mal.

Sticlele de Brugal şi dominicanii care se învârteau pe lângă noi ca roiul de albine ne ameţiră complet. Mă gândii că acest popor are măiestria lui în a se distra. După o baie bună şi o sticlă de Brugal, la care cotizaseră femeile la un loc cu bărbaţii, era timpul de făurit noi dominicani care să ducă tradiţia mai departe. Şi nu trecu mult că acest gând al meu se adeveri. Cei intraţi în apă separat ieşeau acum perechi, plecând ţinându-se de mână către direcţii pe care le bănuiam, că nu eram nici eu băiat prost.

Încet-încet plaja se golea şi venea seara, iar noi nu ne înroşiserăm decât pe umeri, aşa că mai trebuia să revenim şi a doua zi la tratament. Cu nisipul sub picioare devenirăm mai calmi, ne traserăm din nou la umbra palmierului şi ne hotărârăm să dormim puţin, pentru a prinde puteri în vederea confruntării cu Daniel şi părintele Costea. Şi bine făcurăm, pentru că reîncepusem să urăsc Casa fără Pisic şi nu numai. Odihnit, puteam fi mai calm, pentru a înţelege mai bine ce strategie puneau la cale organizatorii acestei noi aventuri şi a decide ce să întreb eu. Într-adevăr, gândind mai bine, lucrurile stăteau mult mai prost decât la început. Nu avea sens să particip la un joc numai că aşa doreau alţii. Mă liniştii puţin şi mă întinsei pe şezlong.

Este greu de dormit sub palmieri. Decorul mă făcea să nu uit unde mă aflu, cum ajunsesem aici şi mai ales ce avea să urmeze. Aproape că doream ca vaporul să nu mai vină deloc. Era ca un examen greu la care aş fi dorit ca profesorul să lipsească, pentru a se amâna totul. Şi cum făceam, la acelaşi subiect mă întorceam mereu. Priveam palmierii, priveam cerul cu norii ca puful, ţineam apoi ochii închişi pentru a auzi valurile mării şi, cu toate astea, tot la vaporul confecţionat din acelaşi carton presat ca Trabantul de la Bucureşti al porumbeilor mă gândeam. Lăsai gândurile să zboare în nebunia lor, rămânând să văd unde s-or opri.

Aţipii. Nu ştiu cât, pentru că nu mă uitasem la ceas, dar ne trezirăm toţi cu senzaţia că mai avem doar trei zile de viaţă. Aveam, noi cei cinci români de sub palmier, nişte figuri ca de condamnaţi la moarte. Ne hotărârăm să mergem la telefon şi astfel fiecare să ne mai îndulcim viaţa. Mişcarea prin civilizaţie ne făcu bine, pentru că strada era animată ca în zi de sărbătoare naţională. Cabinele telefonice erau toate ocupate, dar grabă nu aveam, diferenţa de fus orar era bună, chiar dacă cei de la Bucureşti abia puseseră capul pe pernă. Sunam la mămicile noastre care aşteptau veşti despre noi şi pentru ele nu conta ora.

Intrarăm fiecare în câte-o cabină, ca la vot, şi ţiparăm toţi în receptoare, crezând că aşa o să auzim mai bine, de-i speriarăm pe cei din jur, care nu mai auziseră această limbă latină atât de rară. Mama era bine, nu murise încă, şi ăsta era semn bun, Andrei aştepta cadouri de la mine de la New York şi, în rest, toată lumea neschimbată. Bine la ei, bine la noi!

Timpul se duse, telefonul clicăi, închisei şi ieşii afară să respir aer curat. Porumbeii, în cealaltă cabină, continuau convorbirea. Oana începuse să plângă şi mai mult nu vorbeau. Nu se auzea decât “da, da, da”. Spuseră ultimul “da” şi încheiară şi ei. Emoţia ne rămăsese întipărită pe feţe şi ne priveam reciproc, neştiind încă ce să ne spunem. Vieţile noastre rămăseseră undeva pe firele telefonice, iar gândul, la rudele noastre cele mai apropiate. Oana reîncepu a plânge. Atmosfera devenise ca de înmormântare şi, pentru a scăpa de privirile curioase ale celor din jur, ne hotărârăm să ne îndepărtăm. Bogdan cumpără un ziar şi plecarăm din nou către plajă, unde parcă deschiderea priveliştii, ne mai liniştea. Ne oprirăm în părculeţul central şi ne aşezarăm pe o bancă, pentru a lăsa timpul să cearnă gândurile noastre răvăşite. Priveam toţi în aceeaşi direcţie, undeva către Marea Caraibelor, mai departe chiar, în zare, unde dincolo peste ocean se afla Europa, cu ţara noastră mică, cu cei dragi ai noştri cu care abia dacă mai puteam comunica din când în când şi asta precum condamnaţii la moarte. Cele câteva minute de la telefon fuseseră parcă trei secunde.

Privirile lui Bogdan aţintite către mine parcă în dorinţa de a-mi spune sau arăta ceva mă obligară să ies din meditaţie şi mă trăsei mai aproape de el, dar nedorind să îl deranjez din răsfoitul ziarului. Închise jurnalul cu prima pagină îndreptată spre mine şi îmi arătă foarte subtil un articol cu poză, evitând ca Oana să vadă ceva. Privii mirat poza şi articolul de pe prima pagină, nesesizând la prima vedere nimic interesant. Bogdan insistă din priviri să citesc şi astfel descoperii cu surprindere ştirea săptămânii, care înconjura globul pământesc. Mă uitai mai atent la poza ce înfăţişa un container în portul Amsterdam, în care fuseseră găsiţi morţi un grup de români, femei, bărbaţi şi câţiva copii. Tragedia săptămânii, cum o intitula cel mai mare curier dominican, şocase familiile noastre din România şi nu numai. Plânsetele Oanei fuseseră stârnite de apostrofările din telefon ale maică-sii că Bogdan se lăsase atras prea uşor de mirajul Americii, dându-i exemplu tragedia din Olanda. Priveam ziarul, o priveam pe Oana, simţindu-mă vinovat de situaţia în care ne aflam.

Ar fi trebuit să cântăresc cu mai multă înţelepciune ce înseamnă de fapt aventura de a ajunge pe ocolite în America, lăsându-te pe mâna unor oameni care se dovediseră din start total iresponsabili. Luai ziarul din mâna lui Bogdan şi începui să silabisesc în gând textul în spaniolă, încercând să translatez în româneşte câte ceva. Tragedia românilor din Amsterdam se petrecuse în urma intenţiei lor de a ajunge în Statele Unite cu un transport de containere, iar compatrioţii noştri muriseră de foame, de frig şi lipsă de aer în “cutia morţii”, cum o numea ziarul. Articolul prezenta pe larg tragicul eveniment, arătând scrijeliturile de pe interiorul containerului făcute de acei disperaţi. Containerul, depozitat la fundul vasului de transport, nu putuse fi în nici un fel descoperit la timp. Şi chiar şi aşa, ce să faci pe un vapor în largul mărilor când este plin cu sute de containere aşezate precum cărămizile, unele peste altele? Ce tragic sfârşit avuseseră acele familii! Ce simţământ de neputinţă şi vinovăţie trebuie să fi avut părinţii găsiţi cu copiii lor în braţe, după cum prezenta ziarul... Rămăsei mut, fără puterea de a mai înţelege sensul zbaterii în viaţă, care era numai una, şi scurtă în unele cazuri. Mă ridicai şi plecai încet către plaja de pe care se putea vedea direcţia către casele noastre din România. Mă oprii, rămânând ca o statuie la capătul plajei, cântărind cu neputinţă câtă apă ne desparte de cei dragi şi cât de greu este de traversat. Chiar imposibil, dacă nu ar exista mijloacele inventate de om şi banii necesari. Mă reîntorsei la banca din parc unde Bogdan şi Oana mă aşteptau ca pe un părinte al lor, neştiind ce să facă. Hotărârăm să mergem să mâncăm, iar apoi, departe de comentariile celorlalţi şi de gălăgia străzii, să gândim ce mai putem face din ce doream noi.

Eu personal mă disociasem complet de ideea de a mai continua călătoria, în cazul în care ar mai fi existat vreun risc, fie el chiar minor, dar nejustificat. Sigur că şi întoarcerea acasă avea riscul ei, zborul cu avionul, dar, ca şi traversatul unei străzi, se încadra în riscurile normale ale vieţii.

Ne oprirăm la un restaurant italienesc şi comandarăm fără economie friptură de porc şi cartofi prăjiţi. Refuzarăm categoric platanoşii care se serveau în mod tradiţional gratuit la orice restaurant, ca aperitiv. Pentru prima dată de la plecarea din ţară, cerurăm şi câte un pahar de vin roşu spaniol, cel mai popular de aici: Malaga.

Viaţa este ca o melodie. Când asculţi melodia şi bei apă nu este acelaşi lucru ca atunci când asculţi aceeaşi melodie şi bei vin de Malaga. Diferenţa este ca atunci când vioristul dă cu sacâz pe arcuşul viorii. Melodia curge. Vărsarăm câte un strop pentru compatrioţii noştri pieriţi în oribilul accident şi aşteptarăm liniştiţi, în loc de moment de reculegere, venirea mâncării.

Vinul de Malaga, necunoscut mie ca gust până atunci, mi se păru ca sărutul fetei din visul dimineţii trecute. Buzele mele rămâneau lipite de marginea de sticlă a paharului, iar licoarea dădea dulceaţă vieţii, o savoare care dispăruse cu câteva zeci de minute mai înainte. Aşa-i viaţa, ca vinul de Malaga. Trebuie să o guşti ca să descoperi şi dulceaţa ei.

Mai comandarăm câte un pahar şi, cu fripturile care răspândeau un miros de Crăciun, amânarăm să plănuim ce mai puteam face. Mâncam toţi pe muteşte, constatând că şi porcii dominicani hrăniţi cu banane sunt buni. Mâncam şi sorbeam din paharele care păreau mai mici, iar vocea lui Julio Iglesias ne făcuse să uităm ce aveam pe suflet. Asta-i viaţa! Aproape că nu ne mai desprindeam de acest loc încântător, dar se făcuse seară.

O seară parcă de dinaintea furtunii. Plecarăm către Casa fără Pisic cu sila că va trebui să ne confruntăm cu minciunile lui Daniel şi ale părintelui Costea, dar asta făcea parte din viaţa de aici. Ascunserăm ziarul pentru a nu da impresia unei diversiuni şi o luarăm pe altă stradă, pentru a evita întâlnirea cu cei din grup. Nu doream ca planul de bătaie să ne fie perturbat de comentarii gratuite. Găsirăm Casa fără Pisic într-o veselie maximă şi asta ne făcu să credem că şansele de a purta o discuţie cu privire la plecarea nocturnă către Porto Rico a celor douăzeci şi trei de oameni într-o coajă de nucă tindeau spre zero.

Grupul petrecea în voie, fiecare cum dorea. Chiar şi părintele bea bere la un loc cu sârbii, mergând poate după principiul: “fă-te prieten cu dracul până treci lacul”. Daniel şi Sara se tutuiau cu Duda, pentru a se apropia de sufletul sârboaicei. Doreau, desigur, să înlăture eventualele comentarii negative cu privire la siguranţa deplasării pe apă. Trecurăm aproape neobservaţi, fiind într-o oarecare măsură socotiţi răzvrătiţii grupului, iar arma cea mai la îndemână a părintelui era să ne ignore total. Nici Daniel, nici Sara nu se purtau mai frumos. Este şi asta o tactică de care trebuia să ţii seama.

Se anunţă oficial o petrecere dată de Sara în cinstea plecării. Petrecerea era pe gratis pentru toţi şi avea loc la unul dintre restaurantele tatălui ei. Aşa stând lucrurile, lăsarăm totul baltă sperând în ziua de mâine. Problema cea mai complicată o ridica Oana, căreia într-adevăr i se pusese pata şi nu mai voia să audă de nici o petrecere împreună cu ceilalţi. Lăsai lucrurile în voia sorţii, pregătit să îi bag pe toţi în aia a mă-sii şi, la nevoie, să iau propriile hotărâri. Intrarăm în camera noastră, făcând fiecare pe supăratul, şi astfel scăparăm de discuţii inutile şi poate contradictorii. Hărmălaia de dincolo lua proporţii pe măsură ce berea lucra. Un autobuz se auzi oprind, poate cel care trebuia să ne ducă la restaurant. Cedai la insistenţele generale şi mă urnii din loc, lăsându-i pe porumbei să mediteze singuri, doar erau majori.

Decizia asta mi se păru bună, întrucât poate mai aflam ceva, mai beam o bere, poate că şi dansam... Şi de fapt nu mă putea obliga nimeni să mă sui pe vapor, iar până atunci mai vedeam. Mă urcai în autobuz aşa cum eram, fără cravată la gât, şi mă făcui că plouă, nebăgând pe nimeni în seamă. Mă aşezai pe ultimul rând, unde nu fusei tulburat în vreun fel. Veselia celorlalţi continua chiar şi în autobuz, care nu arăta ca acelea de până acum, pentru că îi lipseau geamurile laterale. Semăna din nou a vacanţă şi veselia celorlalţi mă contamină. Începui să fredonez o dată cu ceilalţi o melodie spaniolă din repertoriul local. Autobuzul ieşise în autostradă, despre care aflasem că se chema Autopista Las Americas.

“Autopizda” Las Americas, cum o botezai eu instantaneu, arăta acum altfel decât prin geamuri fumurii. Arăta aşa cum era ea, cu tot felul de magherniţe ce alternau cu locuinţe somptuoase, cu câte un hotelaş aruncat la vedere, iar în rest, vegetaţie sălbatică cât cuprinde.

Restaurantul se chema “Car wash”. Nu prea mă interesa ce simbolizează numele, dar la faţa locului descoperii sensul. Faimosul restaurant, în realitate un fel de bombă, se afla lângă o spălătorie auto, folosită la acea oră mai mult de cei cu autobuze. Abia după a cincea bere pricepui că însemna spălătorie de maşini. Mai trăsei o bere, mai ronţăii cinci rondele de platanoşi, felicitându-mă ce repede învăţam limba engleză, şi iar mai trăsei o bere. Nici nu îmi mai păsa cât de mare era vaporul cu care trebuia să plecăm. Mă gândeam că m-oi agăţa eu de vreo scândură dacă o fi să se ducă la fund, iar cu rechinii, speram să îi mănânce pe cei graşi, care erau mai mulţi...

Balul se încheie când lăcomia sârbilor în privinţa băuturii ameninţa să devină de nestăvilit. Ne urcarăm, aproape goniţi de Daniel, în autobuzul-fantomă, cântând fiecare pe limba lui, iar şoferul o ţinu drept la Casa fără Pisic.

Se mai dusese o zi. Urma nani, bronzat forţat, iar nani şi iar bronzat forţat, ceva platanoşi pe la mijloc şi gata! Venea vaporul cu ziua de 13 agăţată în coadă, în loc de drapel. Cu poezia asta intrai în camera noastră şi speriai porumbeii, care stăteau cuminţi după atâta duş făcut împreună. Se uitară la mine crezând că am înnebunit, dar nu suflară o vorbă. Se întoarseră cu spatele pentru a mă lăsa să îmi pun pijamaua liniştit şi, când eram gata să adorm, mă întrebară ce am mai aflat nou. Pufnii în râs, cu tot somnul din mine, şi mă grăbii să le povestesc ce şi cum fusese la petrecere, dar mai ales să-i înştiinţez că urcatul pe vapor era obligatoriu. Cine dorea să coboare trebuia să sară peste bord. Gluma asta nu prinse deloc, iar Oana se burzului rău şi îmi trebui mult timp s-o împac.

– Ce să-i faci, aşa este când pleci cu femei la vânătoare. Sperie vânatul! – dădui eu cu nuca-n perete exact când se calmaseră spiritele.

Ne culcarăm aproape certaţi şi îmi păru rău, pentru că Oana era fată bună, iar mulţi ani după aceea, chiar şi în America, mi-a fost ca o adevărată soră. Mai mică, ce-i drept, dar singura persoană cu adevărat loială pe care am cunoscut-o în viaţa mea.

(va urma)