« Pereche de îngeri » (continuare)

                                                Capitolul 7

ANGELINE, LA BRAŢ CU… SINGURA EI VIAŢĂ

            O dimineaţă obişnuită. Zgomot de maşini, piaţa halelor se trezeşte, dacă a dormit cumva…sacii de cartofi au rămas bosumflati pe tejghele; alături, zarzavagii s-au bucurat de noaptea de vară caldă, cu manelele lor, date tare...pe la ora 6,30 contracarate dinăuntru de un My Sweet Lord...altfel.

Unde e Angel ?...şi periuţa îşi face de cap cu pasta ei care răscoleşte primele gânduri încă negândite. Ei, e acolo, pe unde o fi el… Iar Angeline, ea, e aici.

“Bună di-mi-nea-ţa-a-a-a-a !”

Ceasul îşi lăţeşte mustăţile ferchezuite peste nişte ore fantasmagoric privite fără ochelari, pe care ...unde i-a uitat ? a, da, la baie… unde zace, pe marginea cãzii, tricoul cu care doarme, un tricou luuuung, drag, de bumbac adevărat - unul dintre cele vreo trei-patru în culori vii, pastelate, cu buzunăraşe, preferatul ei, la care nu poate renunţa, deşi are deja vreo 20 şi… de ani !...cum au multe altele…, ba chiar şi ea ?! nu, ea are mult mai mult, dar dimineaţa nu este niciodată conştientă că durează de atâta vreme, ştie doar că a început o nouă zi, de care se poate bucura, ca şi florile din jardinierele de pe balcon, care-şi primesc, şi ele, duşul lor de dimineaţă.

Hmm...poate s-a mai potolit căldura ? oops ! e gata cafeaua, cana cea burduhănoasă îi serveşte în ceşcuţa minionã din porţelan adevãrat, cu toarta răsucită - amintire de la o străbunică dobrogeancã şi la fel de cafegeoaică, dragul de lichid cafeniu, cu ½ linguriţă de miere.

Dar Angel ?

...cum Angel, de ce ?

pentru că...şi gândul zboară… pe primul John Mayall al zilei, sau încã un Beatles, peste cel fredonat dinainte de « a face ochi », se subţiază într-un rotocol de fum, primul şi cel mai bun, se învârte pe langă ea, întrebător, o iscodeşte, o provoacă...

cu bădărania arogantă a cheilor de care mai de care maşini, zăngănite pe scări la intrarea în institut de aceia pentru care munceşte ea să-şi ia ei dividende grase, sau a şefei cutare, care a ajuns şefă pentru că a ştiut cu cine să se culce şi când, iar acum are şi oarecari studii academice...uf ! îşi alungă bârfele cu o sticlă mică de apă plată de la primul chioşc. E deja cald. 

Look out ! a intrat, iar prietena, assistent manager, i-a şi pregătit cafeaua : cu lapte, fără zahăr, urmează un repezit « good morning, sir ! » aruncat în biroul directorial, şi...colegul : « neaţa, iar ţi-am dus dorul, ia spune, ceva idei despre poporul român, la prima oră ? »... « hai, că fără tine n-are farmec, puştoaico »...şi colega-şefã pe chatul intern, cu întrebări-traduceri în direct, urmeazã nemaipomenitele technical memos - surori cu stupidul în formularea lor- în acea română stufoasă de tristã moştenire…

Şi totusi...uite, arţarul ! în colţul curţii, cuminte, coafat « sason » după moda anilor ’80...şi Angeeeeeeeel !! - peste tot, concis, precis, absent. Undeva, în viaţa lui, departe.

… si mai înseamnă insistenţa de a te întreba dacă chiar se poate întâmpla vreodată ca iubirea să se împlinească, - « aşa, în viaţă, în general, pe mapamond, oriunde, nu pentru Angeline neapărat, nici pentru Angel, pentru nimeni anume, ci aşa, în general » ţinu ea sã-şi precizeze în gând, ca şi când ar fi vorbit chiar cu el şi nu voia sã-i paseze o « povarã » pe care el a refuzat-o deja, preferând sã disparã din viaţa ei (de tot ?) – « ar fi fost oare posibil sã fiinţeze ?... simplu, frumos şi total, într-un cuplu potrivit, care să-şi promită fericire şi să lupte deopotrivã sã o obţină. Împreună »…

Dorinta, în cuplu, de a construi ceva : un vis, o părere, o promisiune de vis şi părere, o bucată de viaţă, dragoste şi întelegere, dincolo de cuvinte. Dintr-o privire, să stii că ai greşit cumva, dintr-o privire să ţi se umple sufletul, ca şi când niciodată nu ai primit nimic valoros de niciunde, ci doar acum, din privirea care ţi-e aşa de dragă, încruntată cum poate fi, tenace, ambiţioasă, uneori prea severã, dar inestimabilã pentru tine…

« Oare se poate întâmpla aşa ceva ? »- se temu iarãşi, pentru o clipã, ca  era prea iluzorie speranţa asta care o hrãnea cu atâta cãldurã şi nu mai voia s-o pãrãseascã de când îl « recuperase » pe Angel din depãrtarea nostalgicã a anilor tineri şi frumoşi de odinioarã. Şi, din păcate, să nu-ţi poţi răspunde singur, pentru cã… ei, da ! nu ai decât să continui să aştepţi un răspuns care poate să nu vină niciodată, sau să nu fie cel pe care-l aştepţi. Chiar şi-aşa, eşti câştigat, ai sufletul împlinit cu dezmierdarea unei clipe de bucurie. De ce ai renunţa la acest cadou ?

« Asta înseamnă să fii singur » - înţelese Angeline, într-un târziu,

singură,

la braţ cu singura ei viaţă.

Şi se duse pe la mãnãstiri, sã afle … ceva din sfinţenia timpului scurs pe Olt…la Cozia, Ostrov, Arnota, Bistriţa, Horezu, sau la Curtea-de-Argeş - « pe Argeş în gios / pe un mal frumos », unde un alt sacrificiu, al altei Angeline, durase cândva « monastire/pentru pomenire/mult mai luminoasã/şi mult mai frumoasã ». În liniştea amurgului, Angeline auzea vocea Anei, din zidul gros, simţindu-se aidoma ei, ziditã în singurãtate :

« - Manoli, Manoli,

Meştere Manoli!

Zidul rãu mã strânge,

Viaţa mi se stinge! »