George Dinu Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 15 Prima dimineata cu adevarat dominicana

Capitolul 15. Prima dimineaţă cu adevărat dominicană

Gaşca se trezise. După o noapte liniştită, fără ţipete de femei muşcate de şerpi, doar cu pocnetele cărţilor de joc, dansul băştinaşilor şi sforăitul lui Bogdan, percepui această dimineaţă mult mai optimistă decât pe cea de ieri. Mă sculai din pat complet şifonat, lăsându-i pe Oana şi Bogdan să se îmbrăţişeze liniştiţi, pentru că nu se mai văzuseră de mult. Porumbeii ăştia doi se iubeau la nebunie şi nici nu înţelegeam de ce emigraseră.

O luai la sănătoasa către baia comună, gândindu-mă la Duda, care nu trebuia să se grăbească la toaletă. Eram cincisprezece bărbaţi la o singură baie, şi de caca, şi de pipi. Unul pe schimb, ca la grăniceri. Baia era ocupată, pentru că sârbii nu terminaseră încă ultimul joc de cărţi. Fiind mult mai balcanici decât mine şi deci mai curajoşi, îndrăzniseră să cerceteze de unde vine muzica nocturnă, descoperind dugheana de la marginea junglei colţ cu civilizaţia, unde se bea bere nonstop, se cânta şi se dansa merenghe. Sârbii noştri cumpăraseră bere pe datorie, jucaseră cărţi toată noaptea, iar acum, pentru că venise dimineaţa, mergeau să dea berea afară, unul câte unul, pentru că erau pudici. Coada era mare şi pe deasupra nici nu mă mai recunoşteau de şef adjunct, de beţi ce erau.

Făcui stânga-mprejur şi mă dusei în dosul casei, pentru că tot prospectasem terenul ieri seară. Ce, asta-i treabă?! La nevoie tragi pe dreapta, opreşti camionul şi îţi faci nevoia.

Grădina din dosul casei era neschimbată. Aceleaşi frunze verzi şi uscate pe jos şi aceiaşi pomi. Doi portocali, un grepfrut şi bananierul cu puţulicile atârnând. Mersei cu atenţie, dar nu de frica şerpilor, care fugiseră de mult, ci ferindu-mă mai cu seamă de nucile din cocotieri, care mai şi cădeau. Trebuii să mă duc în colţul îndepărtat al grădinii, ca să nu îmi vadă Oana puţa. Grădina asta mică şi lăsată în paragină nu era un loc bun de jucat de-a v-aţi ascunselea, pentru că se vedea totul pe geam. Aşa că, mai cu frica, mai cu nevoia, făcui pişu la rădăcina palmierului, şi cu asta intrai în cartea recordurilor din neamul meu. Mă jurai să nu mai repet treaba asta niciodată, că, de, dacă mă vedeau sârbii, aici se muta wc-ul şi se uscau cocotierii, cu tot cu nuci.

Mi-o vârâi în pantaloni şi mă făcui că mă uit după fluturi. Nici de portocali nu vroiam să se ştie. Sălbaticii ăştia veniţi din Serbia ar fi curăţat totul din prima secundă. Nici frunzele nu ar mai fi rămas în bieţii copaci. Mă întorsei la tabără, adică în sufragerie, cu o mutră ispăşită de ziceai că-mi pierdusem ceasul în apă.

Trabahadoarea trăgea tare la curăţatul platanoşilor, fără frică. Nimeni nu mai vroia amărală la stomac, iar crudităţile stăteau neatinse, toate câte fuseseră. Mă oferii voluntar s-o ajut, doar-doar oi pricepe ceva spaniolă şi astfel voi descifra misterul ţiganilor.

Sârbii, ai naibii, jucau cărţi, dar trăgeau şi cu ochiul, făcându-mi semnul internaţional, sugerând că am ceva cu trabahadoarea. Ceva, aşa, ca de la bărbat la femeie. Femeia se făcu roşie şi nu zise decât: “gipsi”! Mă făcui şi eu roşu, gândind că în felul ăsta mă voi înţelege cu ea precum Tarzan cu maimuţa. Femeia asta nu ştia să îmi spună decât atât. “Gipsi”! Mă făcui om serios, luai cuţitul cu mai multă nădejde şi terminai treaba înaintea ei, de o lăsai mască. Sârbii îşi începuseră jocul şi se uitau ca tâmpiţii la mine, neînţelegând nimic.

Prăjeala rămase în grija femeii, iar eu mersei să văd cum stau porumbeii cu pupăturile. Bătui la uşă, pentru că ţâţe văzusem şi mai mult nu doream! Auzii “da” şi intrai. Bogdan şi Oana stăteau în vârful saltelei, se uitau la poze şi râdeau. Râdeau şi se pupau. Pericolul trecuse, era ziuă, dăi, nene, cu pupături!

Îmi văzui de treabă, luându-mi cojocul la întins, cojoc care ajunsese ca un câine mort călcat de maşină. Bunătate de cojoc! Mă gândii la soacră-mea şi cu gândul rămăsei.

Porumbeii se mobilizară, săriră sprinten din pat şi fuguţa amândoi la toaletă. Tinerii ăştia au fost şi vor rămâne doi norocoşi, pentru că baia era liberă, întrucât sârbii terminaseră de donat urină. Intrară amândoi deodată şi acolo rămaseră preţ de o oră, de crezui că s-au înecat sub duşul care curgea, curgea...

Începu să miroasă a banane prăjite, semn că micul dejun era gata, şi mă urnii către sufragerie. Platanoşii stăteau cuminţi, rumeni de la uleiul neschimbat, şi nimeni nu se atingea de ei. Milagros părea supărată şi mie mi se făcu milă de această femeie cinstită. Mă sacrificai şi luai o rondea de platanos, o ronţăii ca pe măr şi mă minunai în româneşte de gustul bun. Sârbii se opriră iar din jocul de cărţi, mă priviră pe mine, o priviră pe Milagros şi îmi arătară semnul internaţional.

Femeia asta harnică şi blândă, care pe deasupra mai avea şi o fetiţă frumoasă, frumoasă ca floarea din care fusese făcută... Ei bine, Milagros îşi luă fetiţa în braţe şi, supărată, plecă, promiţând că nu o să mai revină. Sârbii reluară jocul, că atâta ştiau. Eu reîncepui să ronţăi la platanoşi, iar Bogdan şi Oana dădură duşul mai tare, nu ştiu de ce. Platanoşii ăştia nu sunt răi. Nu sunt răi deloc! – mormăii eu.

Mâncai cele şase rondele ce mi se cuveneau, mai trăsei niţel cu urechea la duşul care continua să curgă ca o cascadă şi mă hotărâi să mai ud niţel palmierii la rădăcină, pentru ultima dată.

Grădina, ca orice grădină, pare virgină doar pentru turişti. Pentru grădinar, virginitatea înseamnă normalitate, iar grădina, casa lui. Să ai o grădină virgină este cu totul altceva decât să iei o nevastă virgină. Grădinile pot rămâne virgine la infinit! Nu şi nevestele. Păşeam atent prin grădina virgină, mai mult ca să nu fac zgomot. Duşul nu mai susura şi prin geamul aburit al băii porumbeii mişcau doar din mâini, în linişte. Nu vroiam să mă audă. Cu ferestrele astea dominicane nu poţi să fii sigur de nimic. Totul se aude!

Treaba merse repede, că eram băiat mare. Rupsei în fugă o portocală verde să văd dacă este adevărată şi mă hotărâi să ies în stradă. Nu puteam să ronţăi la portocală în văzul lumii, iar baia continua să fie ocupată. Porumbeii se ştergeau pe spate unul pe altul şi amândoi deodată. Prin geamul aburit se vedeau mâini şi prosoape, de parcă ar fi fost o piesă de balet. Vârâi portocala în buzunar cu tot cu mână, pentru a-i masca rotunjimea şi, ca un boss, părăsii casa pe uşa din spate, care tot în faţă dădea.

Să deschizi două grilaje ruginite cu o singură mână nu este lucru uşor. Pentru un ciung, treaba merge de la sine. Dar când ai două mâini şi ţii una în buzunar, lucrurile se complică. Din instinct, vârâsem portocala şi mâna în buzunarul drept, pentru că eu sunt dreptaci. Mă chinuiam acum să deschid primul grilaj cu mâna stângă şi mă gândeam ce bine de americani că sunt stângaci. Mai toţi. Mă chinuiam cu stânga să deschid uşa, iar cu dreapta să ţin portocala în buzunar şi trăii speranţa că, odată ajuns în America, dacă engleză nu prea o să învăţ, măcar stângaci să devin.

Uşa se deschise, redevenii calm şi, ţanţoş, mersei către poarta numărul doi, care era gata marcată de urina lui Macedonia.

Macedonia era un bărbat solid, bine făcut, şaten-brunet, din Macedonia. Numele lui era altul, desigur. Caradovici, poate Miloşovici, dar, oricum, pentru noi tot aia era. Oana îl botezase Macedonia şi Macedonia rămăsese. Ei bine, acesta era un tip serios, dar, ca toţi sârbii şi românii, când o lua pe ulei, făcea prostii. Tipul cred că o luase pe ulei după atâta bere băută şi dor de mamă şi se pişase pe poartă, să nu mai scârţâie. Eu, în toiul nopţii, în reprizele de insomnii, auzisem poarta scârţâind, dar până la un moment dat. Acum zării urmele bălţii rămase pe cimentul gri şi pricepui totul. Îmi văzui totuşi de ale mele şi pe-aici ţi-e drumul.

Mergeam pe trotuarul din stânga, pe care venisem seara trecută, şi priveam la cacatele strivite de lăboanţele sârbilor în naveta lor. Mă minunai cum de nu-l muşcase pe nici unul şi mă încurajai cu gândul că Muzeul “Antipa” va avea o colecţie bunicică de cacate direct de la sursă. Mişcai cu vârful piciorului gângania păroasă să văd dacă mişcă şi mersei mai departe. Făcui stânga şi văzui autostrada. Mă uitam la autostradă precum copiii la tancuri, iar cu un ochi mai trăgeam pe alături, spre junglă.

Văzută la televizor, jungla este altfel. Pare ca o junglă. Mare. Impresionant de mare, cu mistere la tot pasul. Când eşti cu asfaltul în dreapta şi jungla în stânga, este altceva. Jungla devine o învălmăşeală de bălării, cu mortăciuni aruncate de localnici. Zării un lighean cu fundul spart şi o găină moartă, nedevorată de crocodili. Camioanele alergau ca dementele pe autostradă, de goniseră toată fauna zonei la doi kilometri, explicându-mi astfel de ce fulgii găinii rămăseseră intacţi pe oasele întregi. Dar termitele lucrau. Lucrau tare. Găina era plină de furnicuţele grase făcute la scara doi pe unu. Din prejudecată, sării peste râul de furnici ce veneau din dreapta şi continuai să merg către autostradă.

Trotuarul era de curând făcut, semn că veneau alegerile. Era un trotuar sănătos, de beton, cu rosturi mari, ca să ţină la dilataţie şi pe vecie. Păşeam pe trotuarul nou şi priveam drumul vechi, neasfaltat, doar cu piatră, ca la bunici la ţară, şi mă întrebam dacă o să apuc să îl văd terminat.

Eram curios să văd cum se mişcă latinul la soare, că la umbră ştiam. Mergeam pe betonul încins la ora dimineţii şi mă gândeam la trotuarele noastre din ţară, acoperite de gheaţă, pe care nimeni nu se mai grăbea să o spargă de la revoluţie încoace. Gândeam, comparam şi ajunsei la concluzia că e bună şi căldura la ceva. Căldura topeşte gheaţa şi îţi încinge creierul, iar cu creierul încins gândirea este mai lentă şi nu te mai îndeamnă la revoluţii. Lăsai revoluţia şi trotuarele în pace, grăbind pasul, că venea prânzul, şi oprii la casa cu prăvălie ce urma pe stânga.

Prăvălia era o dugheană de altfel, căreia popular i-aş putea spune şopron. Ei bine, sub acest şopron, făcut ca să ţină umbră fructelor şi legumelor înşirate pe trei mese, se odihnea un nene. Nenea cu şopronul era şi nenea cu casa, iar casa nu era casă. Casa era un han de dormit, în cazul în care te apuca noaptea pe această parte a drumului şi nu pe cealaltă, unde se mai afla unul la fel. Dar ca să te apuce noaptea între cele două hanuri de la cele două colţuri de stradă trebuia să fii tare nebun, sau poate altceva! Nenea cu hanul mă primi cu inima deschisă, chiar şi aşa somnoros cum părea la primele ore ale dimineţii.

Zise, “hola”! Zisei, “hola”! Zise, “como esta”! Zisei, “molto bene”! Şi aşa ne împrietenirăm pe loc, iar omul acesta deveni primul meu prieten din occident.

Mai pe muteşte, mai pe păsăreşte, ceva-ceva vorbirăm, pentru că reuşii să pricep ce vrea să întrebe şi spusei tare mândru, “Romania”. Şi spusei Romania fără î din a, pentru că aşa vorbesc străinii...

La auzul cuvântului magic “Romania”, nenea se îmbujoră, îmi dădu o banană gratuit, apoi se întristă şi se culcă la loc. Luai banana, zisei “gracias” şi plecai, traversând către celălalt colţ al autostrăzii, să văd vestul mai de-aproape.

În colţul unde mă aflam acum, mă simţii ca atunci când trecusem pentru prima dată pe sub Zidul Berlinului. Adică precum omul descătuşat. Mă simţii mai uşor, chiar aşa, cu toată căldura care îmi ardea ceafa. Privii în spate, în direcţia de unde venisem, şi descoperii mocirla cu care începusem să mă obişnuiesc. Se vedea colţul după care se afla Casa fără Pisic, pe departe cel mai impozant edificiu al zonei, locul unde culturile se împerechează precum cărţile de joc. Răsuflai uşurat la gândul că măcar temporar am o modalitate de a supravieţui decent şi mă întorsei pe călcâie în direcţia în care plecasem, hotărât să explorez locul.

Încet-încet, mirosea din nou a civilizaţie, fie ea şi latină. Veni primul supermarket, care chiar dacă super nu era, dar tot era ceva. Urmă o pizzerie italiană, ce se chema Turnul din Pisa, şi apoi case frumoase, făloase, cum şi eu îmi doream. Descoperii despre această insuliţă care devenise republică prin ocupaţie că era ceva de capul ei, iar o ocupaţie nu însemnase numai jug. Ocupaţia înseamnă şi civilizaţie, respect pentru ban şi mai ales pentru cine dă banul.

Drumul ăsta de ţară, cu mici gropi pline cu apă, cu un singur trotuar, şi acela doar pe sfert terminat, mergea direct la marea pe unde venise Columb prima dată. O ţinui drept pe el şi aşa descoperii adevărata viaţă tropicală. Plaja superbă, cu nisip fin scăldat în permanenţă de o apă limpede, se întindea cât vedeai cu ochii. Palmierii înclinaţi în direcţia mării, şezlongurile şi măsuţele, fetele şi băieţii bronzaţi genetic ce serveau băuturi mă făceau să mă ruşinez că veneam din Europa. Mă uitai la mine, la pantalonii mei mototoliţi cu care traversasem lumea şi dormisem noaptea trecută, la pantofii mei negri, necremuiţi din noiembrie, şi mă gândii că arătam ca Charlie Chaplin.

În viaţa mea îmi plăcuseră şi femeile, dar numai să le privesc. Le considerasem nişte obiecte casnice de care depinzi. Mă uitai la trenţele de pe mine, foste haine de lux, şi pricepui de ce nu aveam succes la femei. Mă gândii la Duda, mă gândii la amuleta rămasă în ţară şi la nevasta de peste hotare şi trăsei concluzia că bat câmpii. O pornii vitejeşte înainte către mare, fără ruşine, să văd cum e apa.

Era caldă. Îmbietor de caldă. Intrai în mod simbolic cu pantofii mei noi în Marea Caraibelor şi constatai că intră apă în ei, dar mă consolai cu ideea că poate odată şi odată tot o să ajung în America, unde apa nu intră în pantofi. Ieşii la mal şi o pornii pe nisip, de-a lungul plajei, să văd dacă fetele mă plac, aşa cum eram eu şifonat şi ud la picioare, pentru că aşa se testează fetele. Şi o pornii aşa ţanţoş printre turişti şi băştinaşi, prin faţa restaurantelor franţuzeşti, italieneşti şi nemţeşti, alb, nebronzat, obosit, flămând şi cu dor de ducă înapoi către casă. Turiştii se uitau la mine, iar turistele se uitau la apă! Un tip, un străin ca şi mine, privindu-mă, zise ceva în franceză şi apoi “Jacques-Yves Cousteau”, determinându-mă să-mi pipăi burta goală, numai cu şase rondele de platanoşi în ea. Înţelesei aluzia.

O luai la dreapta, printre nemţi şi francezi, care aici se aveau ca fraţii, şi mă oprii drept în faţa unei pizzerii, să văd cum se mănâncă pe valută. Scosei dolarul, primii pizza, primii şi restul, primii şi “gracias”... Şi parcă începui să mă simt alt om. Pe măsură ce înfulecam pizza, mă simţeam mai bine, din ce în ce mai bine. Mă simţeam precum căţelul bunicului când primea de mâncare după postul cel lung dintre două vacanţe, cât timp eu stăteam la părinţi. Ei, dar cine mănâncă bine gândeşte bine, învăţasem eu de la un profesor în şcoală, care mai apoi fugise în Germania. Dar omul ăla, profesorul, flămând n-a mai fost, dar nici profesor n-a mai fost. Şi de aici trăsei eu concluzia acum, cu pizza aşezată frumos în burtă lângă platanoşi, că treaba cu gândirea este înainte de masă. Cu burta plină cine mai e prost să gândească?

O pizza pe valută este altfel decât o pizza normală. Este ca pâinea turcească cumpărată din Piaţa Matache, pe care o crezi mai bună numai pentru că-i turcească. Aşa eram şi eu acum, mulţumit, fericit şi optimist că mâncasem pizza pe valută la malul mării, acolo unde Columb a coborât să facă pipi, iar apoi s-a întors să descopere America.

(va urma)