Marţi, 9 decembrie 2008, la CENTRUL CULTURAL M.I.R.A., în cadrul Cenaclului literar “IOAN  TECŞA”, condus de către Prof. Geo Călugăru, a avut loc o LANSARE DE CARTE, în cadrul căreia au fost prezentate două din lucrările editate în cursul anului 2008, de către Editura „SIGMA” din Bucureşti, – aparţinând prozatorului Gabriel Făurescu: romanul scurt „Ólia – letona” precum şi două nuvele („Shintreyi” şi “Osânda  năpârcii”) reunite în volumul purtând titlul “Osânda  năpârcii”.

Lectorul ambelor cărţi a fost scriitoarea Monica Mureşan, care a prezentat lucrările apărute şi a vorbit despre personalitatea autorului.

Au luat parte numeroşi invitaţi, printre ei scriitorii Mihai Antonescu, Laurenţiu Orăşanu, Gym Laurian. Cu inegalabilu-i talent recunoscut, actriţa Doina Ghiţescu a interpretat un capitol din „Ólia – letona” şi un fragment din nuvela „Osânda năpârcii”.

            Monica MUREŞAN

VALOARE  ŞI  TRADIŢIE

ÎN PROZA  LUI 

GABRIEL  FĂURESCU 

Pe Gabriel Făurescu vocaţia l-a îndreptat spre arta muzicală, de care destinul îl va îndepărta însă. Deşi a fost o scurtă perioadă cronicar muzical – corespondent la câteva publicaţii –, obligaţiile vieţii l-au făcut să aleagă o profesie în domeniul medical. Se pare însă că trecerea de la ideal la real, ori de la teorie la practică nu au constituit decât o latură complementară a fişei sale biografice. Este mai presus de toate o persoană a cărei nevoie de comunicare s-a manifestat prin descoperirea unui drum care îmbină în mod fericit toate acestea, reinventându-se sau descoperindu-se, la maturitate, ca scriitor de proză şi poezie. Aşa se face aşadar că Gabriel Făurescu publică la Editura Sigma în 2008 romanul „Olia-letona”, carte de debut, prefaţată de Victor Sterom, precum şi „Osânda năpârcii”, cuprinzând nuvelele „Shintreyi” şi „Osânda năpârcii”, prefaţă semnată de Geo Călugăru. 

În plină globalizare, Gabriel Făurescu vine cu o ofertă oarecum adresată cunoscătorilor şi preţuitorilor valorilor tradiţionale. Unii îi vor reproşa această retro-literatură identitară, de recuperare a unei epoci peste care s-a depus praful uitării şi indiferenţei. Mai mult, demersul d-sale de a trezi sensuri şi nuanţe pierdute ale cuvintelor, pe care urechea sa muzicală le aude continuu, pare a fi plecat din dorinţa de a re-potenţa cuvântul. Un demers, aşadar, uşor candid şi optimist (sic!), mai degrabă cervantian decât volterian, care îi va scoate însă în evidenţă marea sa putere de a învia o lume apusă, situată în prima parte a secolului al XIX-a, şi de a-i revalorifica limbajul, mergând până la constituirea în finalul cărţilor a unui index de cuvinte consistent, pe care îl pune la îndemâna cititorului său, cu o seriozitate care poate că-i va cuceri şi pe cei cu gusturi mai moderne.

Aşadar, d-sa recuperează atmosfera şi farmecul discret al unei comunităţi cu o anumită problematică, locuind o zonă sau un spaţiu geografic impregnat cu esenţa unui specific românesc. Cărţile sale pot trezi şi interesul cititorului modern, pentru că restituie lumii de azi lumea de altădată. Trecutul (reconstituit cu minuţiozitate în special prin limbaj, dar şi prin descrierea locurilor din zona Buzăului ori a Bălţii Brăilei), e de fapt spaţio-timpul naraţiunii: bogată, amplă, diversă, lumea aceasta  reînvie, de parcă ar fi aievea. Cu o deplină cunoaştere (din studiu sau din auzite) a oamenilor şi a faptelor, autorul pleacă de la vechi legende ale locurilor pe care le studiază cu atenţie de explorator şi agrementează epicul cu un limbaj revitalizat stilistic, prelucrat meşteşugit, în fraze ample, astfel că întregul text este bine metabolizat artistic. Naturaleţea şi autenticitatea provin desigur din atenţia acordată părţii de documentare. Reconstituirea limbajului ajută celei a obiceiurilor şi a semnalării regulilor de convieţuire. Diversitatea de imagini şi descrieri îmbogăţeşte conturarea unei lucrări literare cu pricepere arhitecturală şi migală arheologică dar şi de arhivar. O lume vie evoluează în paralel cu cea actuală, contrar principiilor fizicii. Aplecarea spre studiul cvasi-academic al limbii într-un anumit stadiu al evoluţiei ne face a-l plasa în continuarea unor clasici ai literaturii române – M. Sadoveanu, I. Creangă – dar ne aminteşte, ca domeniu de preocupări, şi de un mare estet şi stilist al zilelor noastre, George Astaloş. Regăsim acelaşi farmec al limbajului, la proporţiile corecte, desigur, în cele două cărţi publicate deocamdată de G. Făurescu.

La toate acestea se mai adaugă un privilegiu bine păstrat de autor în secret: faptul că mare parte a prozei sale îşi are filonul în amintiri de familie, ale bunicii sau mamei, ale căror poveşti de viaţă – personală ori despre oameni mai mult sau mai puţin de seamă – se pare că îl fac pe Gabriel Făurescu să deţină o moştenire deosebit de valoroasă şi importantă.          

De aceea, cutez a afirma că nu va trece mult până când cititorului i se vor oferi alte şi alte poveşti adevărate – mostre ale unor valori şi tradiţii româneşti –, provenind din cuferele cu amintiri de familie, din arhive sau din presa vremii. De bună seamă, experienţa de viaţă cu şi pentru oameni îi va da energia şi motivaţia necesară să dezvolte galeria de portrete remarcabile, întrucât talentul său de narator şi portretist îl va ajuta să continue să meargă pe drumul ales, şi anume apărarea valorilor morale ale omenirii, cât şi a celui mai de preţ sentiment patrimonial al unui neam – tradiţiile sale.  

De bună seamă, nu degeaba încheie autorul romanul „Olia-letona” cu următoarea frază: „Acum, citeţule!, musai să te-ntreb de ţi-i voia a afla ce-a mai urmat? Dacă da – vorba zisei –, ai grijă ce-ţi doreşti, că s-ar putea să primeşti! ”.