Cap. 7. – O apărare la sentiment

E ştiut faptul că, în orice proces, o apărare bună îşi adjudecă întotdeauna partea leului. Şi nu e vorba numai de moneda onorariului. Toată lumea, chiar dacă e convinsă ferm că inculpaţii sunt vinovaţi şi că trebuie pedepsiţi, aşteaptă să audă circumstanţe atenuante, invocarea unor chiţibuşuri, sau a unor precedente scoase din praful arhivelor legale. Aşteaptă să vadă cum avocatul apărării dă de pământ cu procurorul, cu rechizitoriul lui, cu martorii acuzării. Nu se miră când întregul sistem social, sau politic, este făcut răspunzător, în vreme ce acuzatul devine, în pledoaria apărării, un mieluşel care n-ar fi furat, şi n-ar fi omorât sau violat în câteva rânduri, dacă n-ar fi fost pedepsit, când era mic, să măture curtea, sau dacă n-ar fi fost refuzat atunci când a invitat la dans o colegă de clasă, la Joia Tineretului.

            Terenul era aşadar liber pentru orice fel de divagaţii. Asistenţa era plictisită. Şi, oricum, cu excepţia judecătorului Vigilante şi a procurorului Tataia, se vedea că asistenţa înclină spre clemenţă. Aş fi putut să merg pe linia de minimă argumentare – iertaţi-i că n-au ştiut ce fac – dar aceasta ar fi echivalat cu o victorie a lui Vigilante. Aş fi pierdut prilejul să punctez în faţa domnişoarei Astrid. Să strălucesc, ca şi razele lunii, în ochii ei verzi şi naturali. Să fiu, dacă nu la înălţimea de 2,02 m a Tataiei, măcar la lungimea rechizitoriului lui.

            Am început fără niciun plan, ca atunci când începeam să scriu un poem. Dacă mă împotmoleam la scris, îmi plimbam privirile pe pereţi, în aşteptarea muzei inspiratoare. Acum eram sigur că n-aveam cum să mă împotmolesc: muza era în faţa mea, în carne, oase şi deux-pieces, mă privea cu oarecare interes, şi tot ce trebuia să fac era să alung din mintea ei îngrijorarea privind starea imobilului asigurat în strada Calcanului.

            – Onorată instanţă! Stimat public devotat cauzei dreptăţii! Domnul procuror Tataia ne-a vorbit aici despre agresiune ca despre o constantă de-a lungul istoriei omenirii. O constantă rea, ca şi erodarea sau secătuirea solului acestei planete, ca şi poluarea, despăduririle nesăbuite, încălzirea globală sau ruralizarea zonelor orăşeneşti de la noi din ţară, sau maturizarea tot mai timpurie a adolescentelor. E bine să vedem pădurea, atâta cât ne-a mai rămas, e bine să vedem generalul – nu-i aşa, domnule colonel? – şi să nu ne ducem glonţ la copac, sau la bujor – asta ca să mă refer strict la cazul nostru. Dar, dacă ne-am lămurit care e copacul în cazul nostru, haideţi să vedem care ar fi pădurea. Pădurea aceea sălbatică, greu de străbătut, plină de pericole, dar, în acelaşi timp înmiresmată, puternică, cu ascunzişuri şi adăposturi tăinuite, în care viaţa găseşte linişte, pace şi fericire. Ei bine, pădurea aceea este iubirea. Numai prin iubirea aproapelui, a vecinului, a vecinei, a poliţistului de proximitate, a echipei de la Romprest care curăţă străzile capitalei noastre, chiar şi a celor care, trecând pe lângă gardul nostru, mai rup câte o zorea, numai aşa a putut omenirea să meargă înaine. Din iubire în iubire. Agresiunile, aşa cum bine le-a prezentat Tataia – pardon, domnul procuror – au făcut să dispară oraşe, sate, populaţii întregi. Iubirea a contribuit, incontestabil, la creşterea populaţiei. La supravieţuire. Cum ar fi rezistat Tataia, din fericire aici de faţă, dacă n-ar fi fost iubirea pentru Nataşa din Novosibirsk?

            Tataia, gânditor, părea să-mi aprobe teoria. Pe Vigilante nu-l adormisem însă, după cum nu-l adormiseră nici cele 4-5 păhărele de „Izvorul Alb”.

            – Apărarea bate graţios câmpii pe lângă fondul problemei – protestă Vigilante. Domnul avocat al apărării, vecinul meu de sus, altfel om cumsecade, ştim cu toţii, e poet. Şi poeţii asta ştiu: să cânte iubirea. Iubesc - nu iubesc, ei scriu poeme de dragoste. Lasă că ştiu eu: iubito, ceru-i înstelat, şi altele pe acolo, doar-doar le-or da pe naive pe spate. Şi, dimineaţa, ia stelele de unde nu-s. Rămân saracele doar cu poemul. Şi asta dacă au noroc, că se poate să rămână pe nouă luni... Unde vede domnul avocat al apărării iubirea în fapta aceasta incalificabilă de distrugere a tufei de bujori?

            Vigilante înţelesese ce urmăream. Vorbeam eu pentru Astrid, o punea şi el în gardă. Eşti în pericol: ăsta scrie poeme pe toate sutienele. Şi, chiar dacă nu porţi, găseşte el un loc unde să ţi-l scrie.

            – Unde-i iubirea? Până şi orbii o simt, atunci când apare, chiar dacă nu o văd. De multe ori iubirea o presimţi. Nu e neapărat nevoie să-ţi intre cineva în curte, bunăoară: simţi încă din stradă, încă de la băcănia „Ştefan şi Ştefania”, poate chiar de când coboară din 131 că iubirea e gata să intre în viaţa ta. Dar, ca să răspud strict la întrebarea onorabilului domn judecător Vasile, acuzaţii pe care îi apăr în acest proces şi-au dovedit din plin iubirea. Iubirea de frumos. Ei au refuzat să aterizeze pe butoiul cu varză – apropo, nea Vasile, cam miroase –, sau pe masa aceasta acoperită cu muşama, pătată de muşte, sau crăticioarele cu mâncare pentru pisici. În disperarea lor, că precis că vedeau sfârşitul lumii, sau măcar al Bucureştiului, sau măcar a jumătate din Cotroeni, fraţii Papadopulos au ales un loc cu verdeaţă: tufa de bujori îmbobociţi. Nu iubim la întâmplare: florile, mai ales bobocii, ne atrag, ne inhibă instinctul de conservare, ne înlătură orice frică, şi astfel se face că ne aruncăm nebuneşte, uneori cu capul înainte, alteori cu bocancii, fără teamă de consecinţe, împinşi, uneori fără să ne dăm seama, de atracţia iubirii. Nu-i aşa, Petraş Papadopulos?

            Numitul se ridică cam fără chef din poalele doamnei Voaleta. Poalele, electrizate şi lipite de pantalonii lui cazoni, se ridicară şi ele. Doamna Voaleta, profitând de situaţie, nu-şi trase poalele la loc. Picioarele ei, uşor depărtate, primiră în modul cel mai firesc voturile de apreciere.

            – Permiteţi să raportez. Am fi putut trage o rafală de curăţare a terenului, căci aşa se procedează în teren necunoscut. Preventiv. Dar, văzând bobocii movulii, ne-am zis că e păcat de ei, să le mai dăm o şansă. Asta nu-i iubire? Dacă striveam zambilele acelea firave era mai bine?

            Băieţii aştia nu erau chiar proşti. Intrau repede în joc. Nu degeaba stăpâneau jumătate din Cotroceni. Trebuia neapărat să aflu cum ajunseseră până acolo. Şi, mai ales, ce căutau aici.

( va urma)