George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului

Capitolul 26. Viaţă de insular

Venirea termitelor adăuga încă o picătură în paharul amărăciunii din această viaţă de insular presărată cu ”două rele şi-una bună”. Ajunsesem la concluzia că, pentru a putea supravieţui decent, fără a începe să vorbeşti de unul singur, trebuia să devii un mic dominican, chiar decolorat la o adică.

Ultimul telefon dat în România nu semăna deloc cu ultimul dat în America. În România, ca orice român patriot, eu spusesem că aici este bine, că ne distrăm pe rupte, că mai întârziem pe aceste meleaguri întrucât este unica noastră şansă de a vedea lucruri nevăzute chiar de regi... Că, desigur, condiţiile de cazare şi masă sunt excelente, căci au fost plătite în valută... Că vom pleca imediat ce vom reuşi de terminat toate traseele de pe insulă, dat fiind faptul că pe aceste locuri cu siguranţă nu o să mai venim niciodată... Că povestea din Amsterdam a fost ticluită ca să-i sperie pe ţiganii care mâncaseră lebedele Vienei, care acum aveau în plan să mănânce numai lebede, indiferent de capitalele lumii, pentru a se albi la ten ca Michael Jackson.

– Şi să nu îţi faci griji, dragă mamă! Dacă nu o să ne placă în America, o să ne întoarcem înapoi acasă prin primăvară, pentru că biletele sunt dus-întors, dar numai pe această rută, deoarece fuseseră cele mai ieftine cu putinţă, dragă mamă. Nu mai plânge atât la telefon de fiecare dată când vorbesc cu voi în România. Voi nu ştiţi ce bine o ducem noi aici, pentru că voi aţi rămas într-o ţară primitivă, în care nici măcar aer condiţionat iarna nu aveţi. Aici se învârt compresoarele mai abitir ca vara, dragă mamă. Dacă aş fi ştiut, v-aş fi chemat şi pe voi aici să vedeţi cum trăim. Ca regii! Mâncăm banane dimineaţa, la prânz şi seara, şi doar ai văzut ce scumpe sunt în România, dragă mamă! Pentru că ai vrut să votezi cu Iliescu precum soacră-mea, de zici că sunteţi surori! Te sărut, dragă mamă, şi te las, că se întrerupe convorbirea, fiindcă nu mai am mărunt în buzunar. Te săru...

Pizda mă-tii Anişoaro, unde te-am găsit eu?... Tu stai bine mersi în America, iar eu îmi omor nervii pe această insulă, aşteptând vapoare de plastic, mâncând banane în loc de cârnaţi de porc acum, în ajun de Crăciun... Vorbind cu mama la telefon doar trei minute precum puşcăriaşii... Pizda mă-tii! – continuai eu să vorbesc singur, după ce pusesem receptrul în furcă, lăsând-o pe mama în lacrimi la celălalt capăt de fir şi de lume. Răsuflai totuşi uşurat după ultimele înjurături şi mă aşezai singur pe o bancă, lângă telefonul public ce îmi înghiţise dolarii mai repede decât aş fi crezut, aşteptându-i pe porumbei, care “bulşitau” la telefonul din colţul celălalt, pentru a nu ne auzi reciproc minciunile de consolare. Eram mulţumit de ce reuşisem să debitez în doar trei minute şi asta graţie faptului că ştiam încă să vorbesc bine româneşte.

– Hola! Hola! – salutai eu un dominican cu care mă împrietenisem şi care chiar mă credea patron german, ţinând cont că bronzul nu se prinsese de mine, ci doar o roşeală ca a ouălor de Paşte vopsite cu Galus prost. Începusem să îmi fac cunoştinţe aproape peste tot pe unde mergeam, pentru că barba mea roşie, netunsă de mai bine de două săptămâni, atrăgea atenţia. Aveam în plan să intru în rândul lumii, să merg să mă tund, să-mi cumpăr un costum de baie, un tricou, dar nu mai mult de unul, şi poate nişte adidaşi de marcă, fabricaţi în China, că erau mai ieftini. Poate o foarfecă, să îmi pot tunde barba, care ajunsese ca a lui Castro, a cărui reputaţie nu era bună nici aici. Şi mai doream în viitor, dacă gluma se prelungea şi venea într-adevăr Paştele, să îmi calc pe orgoliu şi să îmi găsesc o fătucă, o dominicană poate mai puţin bronzată, măcar aşa, de încercare, că tot nu ştia nimeni ce facem noi aici. Mai departe de Paşte nu puteam gândi, pentru că depindea cine câştiga alegerile aici, Balagher ori altul, iar dacă era altul, Alecu ne chema pe toţi. Nu mai pupam paşapoartele, sau poate le pupam, dar cu direcţia retur, şi cu asta basta!

Balaguer era unchiul Sarei. De moşul ăsta nu auzisem până aici nimic. Trecea la a doua legislatură, dar o scleroză îl ţintuia la pat. Mă şi gândeam că, chiar preşedinte dacă o să mai iasă, de Sara putea să nu îşi mai aducă aminte, iar de când cu teoria “bulşitatului”, nu mai credeam nimic şi în nimeni. Dar până la alegerile din vară mai era mult, Sara era fată bună şi ne promisese că dacă Daniel o ia de nevastă cu tot cu copil, ne scoate ea paşapoartele de la Immigration mai repede... Ne ajută să plecăm de aici şi poate aşa Daniel o s-o ia şi pe ea în America. În felul acesta toată lumea ar fi fost mulţumită şi ar fi trăit în fericire până la adânci bătrâneţi. Dar până la adânci bătrâneţi mai era mult, iar în privinţa fericirii eu trebuia să încep chiar de acum, ca să nu mă apuce nebuneala.

Porumbeii prelungeau minţitul la telefonul din colţul opus, iar eu, sătul să îmi salut toate cunoştinţele doar cu “Hola! Hola!”, mă decisei să merg de unul singur şi de capul meu în Santo Domingo, unde nu mai fusesem de mult. Doream să îmi cumpăr cât mai repede cele ce aveau să mă transforme într-un turist străin – sau poate într-un mic dominican decolorat.

Dusul şi întorsul au fost simple priviri pe geamurile fumurii ale autobuzului cu bomboane gratuite. Am cumpărat totul la preţ de România plătit în pesos, că era cu mai multe zerouri la coadă... Am mai căscat puţin gura pe străzi necunoscute... Am cumpărat din mers o sticlă de Brugal, să o am rezervă doar pentru sufleţelul meu şi, gonit de nişte puşti care strigau “Americanul! Americanul!”, mă întorsei val-vârtej la bază, să mă schimb şi să încep viaţa dominicană.

Intrai în Casa fără Pisic fără să bag pe nimeni în seamă şi o ţinui drept la dormitorul nostru. Profitai de ocazia că porumbeii umblau brambura şi fusei gata travestit în mai puţin de cinci minute. Mă parfumai cu Davidoff-ul Oanei, mă uitai în geam şi întrucât corespundeam gusturilor mele, mă decisei să o şterg cât mai era ziuă şi ţânţarii nu pişcau. O lăsai pe Duda cu ochii în soare şi cu nasul în vânt pentru a descoperi parfumul meu şi o întinsei la plaja cu nemţoaice, să îmi încerc norocul.

Ceva se schimbase între timp în politica acestei insule, pentru că tricoul, slipul şi tenişii mei, toate Nike, mă ridicară în funcţie automat. Două blonde, nemţoaice-nemţoaice, mai tinerele, puseră ochii pe mine şi nu mă slăbiră decât când plecai acasă. În rest, nimic. Nu eram descurajat, pentru că abia îmi rodam şoşonii. În ţinuta asta nouă, prinsesem curaj şi mă uitam numai în ochii fetelor frumoase, care erau multe. De fapt, această insulă devenise treptat un fel de staţiune de tratament gen Sovata, cu unitatea ei militară. Aici europencele, mai ales cele nordice, se tratau de lipsă de bărbaţi, fără nici o jenă, pentru că tratamentul este tratament, boala-i boală şi trebuie tratată. Iar de bărbaţi nu se puteau plânge. Pe locul întâi erau canadienii, apoi italienii, ceva ruşi cât muntele, nemţi veniţi să îşi caute nevestele şi mulţi alţii care nu ştiam ce sunt.

Mă integrai repede în această lume care se plimba pe cele două trotuare ale străzii principale şi continuai să merg şi eu la promenada serii, să văd ce se întâmplă. Briza mării, cu parfumul ei muzical încă neegalat, aducea vag dintr-o direcţie nedefinită, dar nu de departe, crâmpeie de vorbe româneşti. Limba natală este cel mai uşor de recunoscut, indiferent câte alte limbi se vântură în acelaşi timp pe la urechile tale. Adevăr valabil pentru toate popoarele, fără excepţie. Şi în această lipsă de excepţii intram şi noi, românii. Experienţa aceasta aveam să o testez mult mai bine la New York, în Glendale, un cartier exclusiv de nemţi, unde se mai aciuau din când în când şi alţii cu tenul decolorat.

Dar, lăsând la o parte teoria, îndreptai instinctiv capul şi-i descoperii cu mare surprindere pe Dragomir, pe porumbei şi un român necunoscut. Crezui iniţial că este un întârziat la vapor şi nu mă grăbii să alerg la ei, considerând că oricum acoperişul Casei fără Pisic îl va primi şi pe acesta cu braţele deschise. Ajunsei astfel la cei patru fără zor, că timp era, făcui cunoştinţă cu noul venit şi descoperii că greşisem. Românaşul ăsta de 20 de ani, cu un uşor accent maramureşean, nu era nou-venit! El era vechiul sosit pe această insulă pe cont propriu, cu scopul de a se stabili aici. Avea deja trei ani vechime pe insulă, trăia cu o dominicană pescuită pe aeroport şi găsise de lucru tot acolo. Maramureşeanul era entuziasmat la maximum că mai vorbea cineva româneşte şi era dispus să facă cinste cu bere sau cu ce doreau sufleţelele noastre veşnic însetate. Ne povesti multe, dar mai ales cum era pe aici. Berea şi vinul plătite de acest băieţandru ne dezlegară limbile tuturor, dar mai ales lui.

Fugise din România imediat după '90, persecutat bineînţeles politic şi urmărit de poliţie după ce din greşeală săvârşise un omor, pentru care nu găsise înţelegerea legilor noastre. O ştersese englezeşte imediat după boacănă, fiind conştient că gratiile ar fi fost singura lui şansă acolo în ţară. Ajunsese pe jos în Ungaria, pe poteci ştiute de mulţi maramureşeni şi de acolo, nestând prea mult pe gânduri, cumpărase un bilet de avion pentru o destinaţie cât mai îndepărtată, unde poliţiei române nu i-ar fi trăsnit prin gând să îl caute niciodată şi pentru care nu aveai nevoie de viză de intrare.

Îl priveam pe acest băiat gândind dacă ”bulşitează” sau nu, dar postura de criminal pe care şi-o deconspirase mă ducea la concluzia că ceva trebuie să fie adevărat în această poveste. Îi atrăsei subtil atenţia că poate cineva, altcineva decât noi, îl poate auzi. El părea totuşi liniştit, argumentând prin faptul că pe această insulă era singurul român stabilit şi că, până la noi, în toţi aceşti trei ani, nu a mai auzit pe careva să vorbească româneşte.

– Dar cât timp ţi-ai propus tu, Virgile, să stai pe această insulă, departe de părinţi şi fraţi? – îl întrebai în şoaptă.

– În zece ani pedeapsa mea se prescrie automat. Trei ani au trecut deja şi nu în puşcărie. Tu nu ştii cum e la puşcărie, că poate nu ai fost niciodată. Eu am fost la şcoala de corecţie şi ştiu cum este la pârnaie. Am de gând ca anul viitor să mă duc pe ascuns, tot pe unde am venit aici, să îmi văd rudele. Mi s-a făcut tare dor de ele. Voi nu ştiţi cum este... – continuă el să vorbească aproape numai pentru mine, sesizând că ceilalţi nu prea îi dădeau mare atenţie.

Ceilalţi, profitând de gratuitatea băuturilor, ca românul, se puseseră pe băut şi pe şuşotit. În pauza în care Virgil îşi uda gâtul cu bere, trăsei cu urechea la discuţia de alături, pentru a alege care-i mai interesantă şi, constatând că se vorbea despre viitorul Americii, îi lăsai în pace şi rămăsei atent la interlocutorul meu.

– Virgil, dar dacă te prind chiar acolo, pentru că nici ăia nu sunt proşti?... Nu stau degeaba, doar asta e meseria lor. Ei nu se grăbesc. Adună date, mai ciripeşte unul, mai ciripeşte altul şi când vine vrabia la laţ, doar o prind – argumentai eu.

– Ştiu treaba asta şi m-am gândit mult la ea, dar dorul de casă nu-mi dă pace. Nu mă grăbesc nici eu. Mă apucă doar din când în când, iar apoi, când îmi aduc aminte de ce am venit aici, mă potolesc. M-am obişnuit deja cu locurile. Trăiesc mai bine decât la noi. Este tot timpul vară şi ştii ce friguri şi zăpezi erau acasă – continuă Virgil. Am găsit fata asta, care chiar dacă nu este ca noi, e fată bună – îmi şopti el, parcă pentru a nu-l auzi Oana, pe care pusese ochii, neştiind că-i măritată.

– Dar, Virgil, cum te înţelegi tu cu oamenii ăştia care nu ştiu decât să danseze şi să bea Brugal? Cum stai tu în casă cu ei, pentru că au altă culoare şi alt miros?... – continuai eu să întreb prosteşte, uitând că băiatul acesta era de fapt pleava noastră de acasă, cu toate că era alb, şi asta era puţin spus. Era un “el fugitivo” veritabil, un criminal! Dar faptul că pentru prima dată în viaţa mea aveam ocazia să stau de vorbă cu un criminal precum cu un om care nu tăiase decât porci de Crăciun, adică faţă în faţă, îmi trezi mare curiozitate şi continuai să îi întreţin interesul de a mai povesti. Eu însă făcusem greşeala să îl ating la coarda sensibilă, adică să spun că muierea lui era o fată de culoare, şi asta pentru că eram la prima ieşire în lume în sensul adevărat al cuvântului, iar ideile cu care mă contaminasem ani buni în ţară, împărţind lumea în două – în cei care au coborât direct din bananier şi noi, ceilalţi – mă ţineau încă legat la ochi într-un rasism de prost-gust, care nu se mai purta de mult. Sau care era încă la modă în ţări unde se mai făcea confuzie între hârtia igienică şi ziarele vechi pentru a te şterge la fund. Băiatul acesta care înfipsese cuţitul, poate din greşeală, dar îl înfipsese, era mai sensibil decât mine sau poate era mai arţăgos şi nu admitea să se atingă nimeni de proprietăţile lui materiale sau spirituale. Asta cred că justificase gestul lui necugetat din ţară şi faptul că acum, brusc, devenise încruntat, cu uitătura specifică unui criminal, cum văzusem doar în filme.

Mă întrebam dacă are cuţit, poate armă de foc şi la ce trebuie să mă aştept în următoarele secunde, care se scurgeau greu, aflându-ne într-o criză de conversaţie, întrucât şi porumbeii se opriseră din discutat. Dar norocul sosi o dată cu zâmbetul Oanei, adresat acestui băiat doar din pură diplomaţie. Virgil se destinse, zâmbi şi, înroşindu-se tot, redeveni prietenos, dornic să mai dea un rând, gândind poate la prostii.

Oana era o femeie drăguţă, minionă, cu trăsături şi maniere fine, de fată de oraş, ce plăcuseră multora, printre care şi lui Bogdan, soţul ei. Mulţi, neştiind de unde vine, o confundau cu o micuţă dominicană de origine spaniolă, cu tenul catifelat şi uşor bronzat, cu părul mătăsos de culoarea ghindei, cu mâini frumoase de domnişoară, cu sânii bine conturaţi şi cu o gură ce lansa zâmbete de stewardesă ce te vindecau pe loc de dureri de dinţi.

Redevenirăm toţi dornici să vorbim, dar conversaţia se axă pe un subiect mai banal, nemaidivulgându-se secrete. Rămăsei dezamăgit că nu aflasem mai mult, dar ascunsei totul în sufletul meu avid de informaţii cu suspans. Restul de băutură se evaporă mai repede decât prima tură şi îi mulţumirăm băiatului, care, înainte de despărţire, ne promise că va reveni duminica următoare. Rămăsesem tăcut, gândind ce poate ascunde această insulă pitică pe care şi piraţii se simţiseră bine cândva. Cândva fusese de mult, iar trecutul nu ar fi trebuit să aibă nici o legătură cu prezentul. Dar acum erau alte vremuri, cu alţi piraţi, şi aşa se explica de ce zărisem o mulţime de ruşi cu maşini scumpe şi aproape noi, cumpărate direct de aici, aşa se justifica în final şi preferinţa popilor newyorkezi de a alege acest loc ca punct important de tranzit sau ca trambulină pentru saltul în America.

Ajunşi din nou în aer liber, ne schimbarăm gândurile şi ne despărţirăm. Porumbeii plecară la Casa fără Pisic, pentru a-şi lua împreună porţia zilnică de duş înainte ca apa caldă să se termine. Dragomir redeveni fratele meu de cruce şi mă momi să ne plimbăm împreună, pentru a-i arăta mica localitate. Fusei încântat de propunerea lui, pentru că, după invazia termitelor, Casa fără Pisic îmi devenise ostilă. Nu mă mai culcam liniştit nici chiar beat. Căpătasem mâncărimi, cred că de draci, şi dădeam vina pe bietele furnici, crezând că umblă noaptea pe mine. Realitatea este că nu scăpasem de ele, ci mai degrabă le gonisem temporar în stradă, de unde se întorseseră pe ocolite, iar asta mă făcea să vreau să dorm mai degrabă în parc, pe bancă.

Dragomir se dovedi un băiat tare simpatic după vinul băut şi se lansă în glume cu iz american, demonstrându-mi că va fi un profesor de engleză foarte bun. Presăra poante printre cuvintele povestirii privind viaţa lui din America, la care eu nu fusesem atent în restaurant şi cu care o impresionase foarte mult pe Oana. Dragomir era avocat. Terminase facultatea la New York şi, pentru că nu îşi găsise încă “job”, lucra temporar la un “office”, în turism. Mă puse să repet “job”, “office” şi “lawyer” şi, mulţumit că pronunţasem corect, continuă istorisirea. La această agenţie de turism, numită “Tito's Fantasy Vacation”, lucra de doi ani şi era tare mulţumit. Scoase şi îmi arătă o carte de vizită, ce avea pe ea un frumos desen ce reprezenta nişte ochelari de soare în care se reflectau palmierii, marea şi o plajă. Mai jos, funcţia lui. Consultant. Pipăii cartea de vizită ca pe un timbru rar, cu mare interes. Dragomir mi-o lăsă mie, văzându-mă impresionat, şi continuă să povestească fără grabă.

Era totuşi prost plătit la această agenţie şi fratele lui îi propusese să vină aici, la Boca Chica, plătindu-l mai bine. Şi aşa se decisese să îşi ia o vacanţă, să plece cu vaporul încoace. Drumul cu micul iaht fusese lung şi greu, ţinând cont că de la New York până aici erau mii de mile marine, că Peter, căpitanul, fusese mai mult beat şi că merseseră zi şi noapte, fără întrerupere... Dar că şi asta se dovedise o experienţă interesantă, împotmolită din păcate aici.

După cuvântul “aici”, Dragomir deveni mai serios, mai încruntat şi se opri, neştiind dacă să continue sau nu. Îl lăsai să îşi tragă sufletul şi să îşi regleze ”bulşitatul” la noile condiţii.

– Dar, Dragomir, problema cred că s-a complicat. Şanse să se termine frumos şi repede eu nu prea văd. Voi, ca şi noi, aţi rămas fără acte şi sub observaţia autorităţilor de aici. Problema noastră este acum în cercetarea Immigration-ului, care nu va sta cu mâinile-n sân. Vaporul este practic sechestrat, nu e bun decât să facem poze pe el... Cum mai plecăm noi de pe această insulă? – întrebai, încercând să forţez continuarea poveştii.

– George, eu pot părăsi insula, întrucât nu am dat diploma de cetăţean american la Immigration, nimeni nu mi-a cerut-o şi nici nu o aveam la mine. Hârtia asta nu eşti obligat să o porţi tot timpul după tine – încercă Dragomir să argumenteze contrariul spuselor mele.

– Dar Daniel a dat paşaportul tău cu fotografia lui şi asta mie mi se pare o treabă foarte încâlcită, pe care nici nu o înţeleg... Cum aţi reuşit să inversaţi pozele şi de ce? – continuai eu.

Dragomir rămase pe gânduri, încurcat de întrebarea mea, poate din lipsa unui răspuns uşor şi credibil. Până la urmă nici nu înţelegeam unde vroia să ajungă acest om povestindu-mi mie cancanurile lor, ce erau nişte hoţii de fapt, pe care nici nu le credeam în totalitate. Nu puteam să cred că într-un paşaport cu poza insertată în plastic, cu multe elemente de securizare, se pot face şmecherii. Mă încerca sentimentul că am unica ocazie, şi nu la îndemâna fiecăruia, de a sta faţă în faţă cu un mare escroc. Cred că intrasem într-un fel de circ al groazei, cu surprize la tot pasul şi încă din cele care îţi taie răsuflarea. Aveam în palmares o conversaţie directă cu un criminal căutat de poliţia română, iar acum o alta, cu un ”bulşitar” la drumul mare, poate şi un escroc internaţional. Dragomir se opri la părculeţ, probabil pentru că aglomeraţia străzii îl distrăgea de la a găsi răspunsuri, şi propuse să ne aşezăm pe o bancă. Discuţia se blocă aici, continuând însă să ne uităm la femeile care îşi etalau momelile fără ruşine, unele ţinându-şi bărbaţii de braţ şi făcând ocheade altora.

Lui Dragomir îi plăceau femeile. Nu avea pe nimeni, cu toată deşteptăciunea lui aparentă, şi privea după femei precum soldaţii scoşi în oraş. Plimba capul din dreapta în stânga şi de jos în sus, se mira şi aproape că îi curgeau balele după tot ce trecea prin faţa lui. Agitat de propriile-i instincte, Dragomir propuse să mergem şi să pescuim în această seară două fetiţe, rugându-mă totodată să îi împrumut ceva bani până mâine dimineaţă. Râsei în sinea mea, începând să cred că toate destăinuirile lui Dragomir de până atunci aveau un scop cu bătaie lungă, ce începuse să se arate. Adică jumuleala de bani. Îl lăsai deocamdată fără răspuns, continuând să îi ţin companie la privit. Dar Dragomir, în timp ce se uita după gagici, medita la întrebarea mea, care îl afectase, spulberându-i speranţa că voi mai putea fi păcălit uşor. Era împins de nevoia de a-şi găsi măcar temporar pe cineva cu care să îşi împartă durerile, fie ele chiar şi mincinoase.

Mincinoşii simt întotdeauna nevoia de parteneriat. Ei nu pot minţi la pereţi, pentru că pereţii nu le dau replici şi nu îi antrenează în această gimnastică a minţii. Mincinoşii sunt întotdeauna supăraţi pe ei înşişi pentru faptul că nu au lucrat suficient de bine la minciună şi, în puţine cazuri, pentru faptul că partenerul, adică fraierul, s-a dovedit în final invulnerabil. Când minciuna rămâne în coadă de peşte, nu au linişte. O iau din nou de la capăt metodic, până cred ei că nu se mai poate face nimic.

Mintea lui Dragomir se mobiliza acum în a găsi soluţii de a continua jocul de-a minţitul, iar interesul pentru femei rămase temporar suspendat.

– George, tu ai dreptate că problema s-a complicat – reîncepu Dragomir conversaţia. Eu şi Daniel am obţinut cetăţenia în aceeaşi zi. Pe mine m-au chemat să îmi ridic paşaportul mult mai devreme, nu ştiu de ce. Lucram în acea zi şi, pentru că Daniel nu avea job şi stătea acasă, s-a dus el în locul meu să ridice documentul. Din greşeală a dat pozele lui în locul alor mele. Cel de la ghişeu nu a verificat ce primise, pentru că nimeni în mod normal nu aduce alte poze! Le-a primit, figurile noastre semănau şi aşa am ajuns eu deţinătorul unui paşaport cu poza fratelui în loc de a mea! – continuă Dragomir noua lui serie de gogoşi, credibile numai pentru cei din lumea a treia, din care veneam şi noi.

– Dragomir, până în acest punct înţeleg. Dar, mai departe, de ce a venit fratele tău aici cu paşaportul tău? – îi replicai eu rapid, pentru a nu-i lăsa prea mult timp de gândire.

– George, pentru a pleca din State, el avea nevoie de un paşaport pe care să i se pună viza, or, el nu avea alt document. Cel românesc nu mai era valabil, pentru că noi am renunţat la cetăţenie. De diplomă încă nu ştiam că poate fi folosită, iar pe la hoteluri sau prin alte locuri, unde ai nevoie de rezervări, în mod normal toţi oamenii vin cu paşapoartele după ei. Nimeni nu foloseşte diploma. Nu ştiu dacă mă înţelegi... – încheie Dragomir, oarecum mulţumit de cele îndrugate.

– Acum te înţeleg, Dragomir, şi îmi este mult mai clar ce s-a întâmplat – încheiai eu, prefăcându-mă că am crezut totul, mulţumindu-l astfel pe deplin.

Urmă o lungă pauză, în care nici nu priveam la fete frumoase, nici nu doream a pleca mai departe. Ne gândeam poate fiecare la cum ar fi mai bine să profităm de timpul personal, întrucât efectul băuturii se diminua, deveneam mai lucizi şi conversaţia ne adusese din nou aminte în ce rahat ne aflam, fiecare din alt punct de vedere. Ne urnirăm din loc, cu gândul să mai facem câţiva paşi împreună. Dar eu gândeam în secret că este bine să nu merg prea departe într-o relaţie cu un astfel de om fără căpătâi şi să o menţin la limita minimă, ţinând cont de circumstanţele momentului. Ca să o întrerup de tot era uşor, dar pierdeam bruma de informaţii cu privire la ce se urzeşte dincolo de cortină. Acest băiat părea mai puţin versat decât profesorii lui şi, din frânturile aflate de la el, puteam mai uşor anticipa ceva, cât de mic. Pe ceilalţi din grup, afectaţi şi ei, deopotrivă, nu mă puteam baza, întrucât parcă aveau orbul găinilor.

Dragomir reveni la planurile de a captura o fetiţă pentru această noapte. Îl trăgea aţa către o zonă recunoscută pentru uşurinţa cu care luai marfa. Cum era hotelul Hamaca, cel mai mare din localitate, elegant, scump şi cu acces numai pentru lumea cu bani. Hotelul ăsta era un mic orăşel cu plaje proprii, curţi interioare, terenuri de tenis, săli de sport, patru restaurante şi două hamacuri veritabile la intrare, ce îi justificau numele. Aici, în acest miniorăşel, lucra aproape jumătate din forţa de muncă a localităţii. Colecţia formată din câteva zeci de fete, toate tinere, frumoase şi atrăgătoare, constituia faima acestui hotel. Dragomir mă târa către locul parcă ştiut de dinainte.

– Dragomir, unde mergem? – întrebai.

– George, mergem la hotel Hamaca. Acolo a cunoscut-o şi Daniel pe Sara. Ea este medic acolo. Ea mi-a recomandat să merg la portar. Îi plătesc ceva şi el îmi dă pe alese o fată frumoasă, curată şi cu garanţie. De asta ţi-am cerut ceva bani până mâine. Daniel nu este acum acasă, iar eu nu am venit cu bani la mine din America. Nu îţi fă nici un fel de grijă. Mâine ţi-i dau înapoi şi oricum de pe insulă nu plecăm curând – îmi răspunse Dragomir cu voce foarte prietenoasă.

– Dragomir, eu am devenit aici un fel de Moş Crăciun. Când e nevoie de bani, toţi apelează la mine. Nu vreau să te refuz de prima dată. Tu vii din ţara minunilor, iar eu din lumea a treia, cum spun consulii americani de la Bucureşti. Patruzeci de dolari îţi ajung? Că mai mult nu am la mine – i-o tăiai eu scurt, făcându-mă afurisit când fu vorba de bani.

Scosei din buzunar două hârtii de douăzeci, întinzându-i-le, pentru a-i zădărnici intenţia de a mă obosi cu cerşitul unei sume mai mari.

Dragomir păru mulţumit, luă cele două hârtii fără să le verifice, semn că venea într-adevăr din ţara minunilor, le strecură în buzunar şi zise:

– Săru' mâna! Sunt buni şi ăştia. ¥i-i dau mâine, după ce mă scol.

Mulţumiţi fiecare de afacerea făcută, o ţinurăm drept la poarta hotelului, fiind foarte curios să văd ce marfă se poate lua pe patruzeci de dolari, gândindu-mă ca pe viitor să fac şi eu o investiţie asemănătoare.

La hotelul ăsta mare şi frumos încă nu ajunsesem până acum. Îl văzusem de la distanţă, fiind cel mai fălos, auzisem despre el de la Milagros, dar lumea a treia din care veneam ne tăiase curajul de a ne apropia. Nici la discoteca pe care o avea, cu mare popularitate de altfel, nu îndrăznisem să venim, gândind că vom fi luaţi la rost de portar. Realitatea este că hainele purtate anterior ne făceau să părem tare dubioşi. Nici cei mai prăpădiţi dominicani nu umblau în haine groase, ca noi. Dar acum, în ţinuta mea pursânge americană, că, de, Nike este o marcă şi nimeni nu îmi verifica etichetele să vadă că veneau din China, mă simţeam alt om. Cel puţin un dominican fără pigment şi cu pretenţii...

Viaţa asta de insular la care aderasem ca la donaţii de sânge avea şi ea recompensele ei. Scăpai de guturai, de reumatism, de bocanci, de ciorapi de lână, de izmene flauşate, de căciulă, de mănuşi, de încălzit apă pe aragaz când cea caldă de la robinet nu curge, de dat zăpada din faţa maşinii şi multe alte trăsnăi cu care ne născusem, crescusem şi ne făcusem mari, ca să putem ajunge aici, pe această insulă. Viaţa asta de insular simplifica lucrurile, rămânându-ţi doar să o trăieşti, cum făcea tot dominicanul.

Ne trezirăm pe negândite în faţa hotelului, unde nenea “generalul”, singurul îmbrăcat de toamnă, în pantaloni lungi cu vipuşcă, la cravată, veston cu nasturi metalici încheiaţi, să nu îl tragă curentul, ne aştepta cu braţele deschise, pândind şi el un mic ciubuc. Ne zâmbi şi ne întrebă în engleză ce mai facem, de ai fi zis că ne cunoştea de când lumea.

Dragomir, simţindu-se ca la New York, o ţinu pe engleză, îngreunându-mi viaţa, pentru că nu înţelegeam nimic, dar “bulşitatul” era talentul lui.

Portarul ne dezamăgi, spunându-ne că am venit prea târziu, că schimbul doi ieşise din tură şi că numai mâine, la şase dimineaţa, mai ieşeau fetele următoare... Că el nu ne sfătuieşte să luăm fete de la tura a treia, pentru că cele frumoase, care au carnea mai tare, sunt obosite din timpul nopţii şi spre dimineaţă ridică preţul... Că alea urâte şi mai cumsecade, care nu ţineau la preţ, aveau copii de alăptat acasă şi deci se grăbeau, făcând treaba pe jumătate. Ne recomandă prieteneşte, văzându-ne oameni cu bani, să venim mâine la trei după-amiază, să stăm lângă el şi să arătăm cu degetul ce ne place... Şi ale noastre vor fi, pentru că altfel nu le mai primeşte pe poarta hotelului dacă întârzie... Iar de întârziat se întâmpla cam des, că, de, fetele sunt tinere, cu dor de viaţă şi cu mulţi copii care cer papa.

Dădurăm mâna cu el în semn de la revedere, recunoscând că om cumsecade ca acesta încă nu văzusem, şi plecarăm înapoi pe strada mare.

Strada mare, de unde venisem iniţial, se făcuse pustie. Se înnoptase, iar oamenii erau pe la cârciumi, prin camere sau la piscinele luminate. Nu mai vedeai decât vagabonzi ca noi sau câte o pereche de bambine uzate şi cu vânătăi la ochi, care mergeau la braţ. Pe la jumătatea străzii, dintr-un gang, ieşiră două mai proaspete şi bine machiate, să nu se vadă urmele bătăii încasate de la soţii lor. Ne luară direct cu “fratelo” şi apucându-l una de braţ pe Dragomir şi cealaltă pe mine, încadrându-ne, se lipiră de noi. Prietenia asta subită cu femei care miroseau a parfumuri franţuzeşti, pe mine, băiat crescut la ţară, mă sperie. Mă trăsei din braţele fătucii şi îl lăsai pe Dragomir între cele două orfeline, spre bucuria lor şi a lui. O luai mai înainte, grăbind pasul, spre a nu-i face să se jeneze de privirile mele, şi o ţinui drept, fiind totuşi curios care va rămâne cu Dragomir. Mă oprii la părculeţ, de unde plecasem cu doar puţin timp în urmă, şi mă aşezai pe o bancă, prefăcându-mă obosit. Toată manevra asta de la despărţirea de Dragomir durase doar trei minute. Poate două. Cert este că le văzui pe cele două orfeline luându-şi la revedere de la Dragomir şi, brusc, dispărură în următorul gang.

Îl aşteptai pe Dragomir, crezând că renunţase la proiectul nopţii, dar greşii în privinţa acestui băiat de New York. Se apropie de mine excitat ca un taur comunal, frecându-şi fermoarul pantalonilor mai-mai să îl rupă.

– Dragomir, ce s-a înţâmplat? – întrebai curios.

– Nimic, George. Fetele s-au dus să se cureţe puţin şi vin să mă ia de aici. Va fi o noapte de pomină. Ai văzut ce bune erau? – continuă Dragomir să îmi vorbească, băgându-şi mâinile în buzunare.

Deodată izbucni:

– Oh! Shit! Fuck! Shit! Mi-au furat banii din buzunar. Fuck! Shit! – şi lanţul înjurăturilor continuă, scormonindu-se prin buzunare şi întorcându-le pe dos.

Dar nimic. Dolarii fugiseră.

– Acum înţeleg de ce mi-au băgat mâinile în buzunare frecându-mă la ouă, una în dreapta şi alta în stânga! Curvele dracu'! Merg la poliţie. Hai la poliţie cu mine! – strigă Dragomir ca un apucat.

– Dragomir, eu nu merg cu tine la nici o poliţie! Ce să declari tu acolo? Uite poliţaiul în colţul celălalt! Du-te la el şi spune-i, pentru că sigur le cunoaşte pe fetiţe. Sunt de-ale casei, nu au venit acum din altă ţară! – îi dădui replica, înveselindu-mă şi uitând pe moment că eu eram de fapt păgubitul, dacă nu mai primeam banii înapoi.

Mă ridicai totuşi şi îl însoţii până la colţ. Dragomir ştia ceva spaniolă şi se descurcă binişor cu poliţistul, care zâmbi, spunându-ne că nu este prima dată... Că treaba asta face parte din glumele frumoase ale insulei, că, dacă îi arată fetiţele, el le arestează şi poate recuperează banii, dacă îi mai au. Poliţistul părea de treabă şi dornic să îşi piardă timpul cu noi. Parcurserăm de două ori strada de la un capăt la altul, uitându-ne la toate curviştinele ieşite la lucru, dar toate semănau între ele. Ne oprirăm de câteva ori să ne uităm mai bine, dar nimic. Hoaţele poate că erau acum la geam şi se stricau de râs, privind cum ne agitam. Ne convinserăm că totul era în zadar, ne luarăm la revedere de la poliţist şi o pornirăm către Casa fără Pisic.

– Dragomir, sper că nu gândeşti că ăsta a fost cadoul meu pentru comunitatea de aici. A fost plăcerea ta să te laşi frecţionat la ouţe, în plin bulevard al celei mai mari metropole de pe această insulă – rupsei eu tăcerea, pentru a lămuri totul din faşă.

– George, nici o problemă, îţi dau banii înapoi, cum am stabilit! Mâine, când se întoarce Daniel. Să nu îi spui nimic lui! – mă linişti Dragomir.

Plecarăm mai departe, înveselindu-ne în cele din urmă de gluma făcută de fete şi plătită cu dolari. Băiatul ăsta, Dragomir, părea de gaşcă. Nu pusese nimic la inimă din cele întâmplate, consolându-se cu ideea că mâine va avea fete pe alese şi cu garanţie. Acum înţelegeam la ce se referise portarul de la Hamaca privind garanţia... Dragomir mergea alături de mine, dar parcă turbase, excitat de frecţia celor două. Mergea ca o vacă având ugerul plin.

– George, mi-a băgat mâna în buzunar mai întâi cea din dreapta, care te luase pe tine de braţ, şi a început să mă mângâie la ouă până mi s-au umflat ochii. Negăsind nimic în buzunar, a acţionat a doua, vârând mâna în cealaltă parte. M-a luat şi asta la frecţionat de credeam că turbez. Nu am mai păţit treaba asta niciodată până acum. Îmi pierdusem şi auzul! Dar cred că până mâine dimineaţă o să-mi revin – încheie Dragomir.

Păţania asta mă puse pe gânduri. Din prostia altora se învaţă la fel de bine ca şi din cea proprie, doar că este mai puţin dureros. Mă gândeam cum le-ar fi stat fetiţelor cu sulul de dolari pe care îl purtam permanent cu mine. Aveam în total cinci mii de dolari asupra mea, cu tot cu cei recuperaţi de la popă. Pielea mi se zbârli la gândul că aş fi fost prădat eu însumi. Mulţumii lui Dumnezeu că îi pedepseşte pe alţii înaintea mea şi continuai să merg alături de Dragomir...

La colţul cu ”Autopizda” Las Americas, Dragomir se răzgândi şi îşi schimbă planul. Nu mai dorea să meargă la Casa fără Pisic nici măcar pentru o bere. Motivă că sârbii încă se uitau urât la ei şi că nici chiar popa nu mai stătea pe acolo ziua, revenind doar seara târziu, ţinând-o drept pe acoperiş unde înnopta. Mai cobora la urgenţe când începea ploaia, dar în rest păstra distanţa regulamentară.

Îl înţelesei pe Dragomir, dar nu îl crezui şi îl lăsai în pace să facă ce vrea. Ne spuserăm noroc ca bărbaţii şi o luarăm fiecare într-altă direcţie.

Se făcuse deja ora unsprezece seara când mă despărţii de fratele de cruce, grăbind pasul pentru a mai prinde ceva din viaţa de zi a Casei fără Pisic. Ziua fusese încărcată, plină de evenimente şi schimbări în mentalitatea mea. Doream să o ţin tot aşa, pentru a nu îmbătrâni cum venisem, adică băiat de Bucureşti, crescut la ţară în vacanţe.

Casa fără Pisic rămăsese acelaşi cuibuşor de nebunii balcanice. Doliul, ca orice doliu, trecuse, viaţa mergea înainte şi aşteptam bucuroşi sărbătorile, fiind convinşi că numai Moş Crăciun ne mai poate aduce înapoi paşapoartele. Daniel cu Sara plecaseră de la Immigration direct în săptămâna de miere, părintele dispăruse şi el pentru a nu fi linşat de sârbi, iar noi, copiii nimănui, făceam ce ştiam. Adică jucam cărţi, beam bere şi dansam.

Ajuns aici, mă blocai în faţa grilajului, nevenind a-mi crede ochilor. Numărai la repezeală fetele, pentru că în asta consta noutatea şi, cu gura căscată, înaintai neîncrezător. Erau şase în plus.

– Şase!!! Nu-i prea rău, ba chiar miroase a bine – murmurai eu, făcându-i cu ochiul Dudei, care se crezu curtată.

O lăsai pe Duda nebăgată în seamă şi mersei la porumbei, să aflu de unde proveneau musafirele, toate dominicane.

– Bogdan, de unde au aterizat fetiţele astea? Cine le-a adus? – întrebai mirat la culme.

– George, trei dintre ele sunt fetele bătrânilor care stau în casa vecină cu noi. Sunt surorile proprietarului acestei case, care ştii că este în State. Celelalte trei sunt achiziţia sârbilor şi cred că le-au arvunit din colţ de la italian, prietenul tău! – îmi răspunse Bogdan, entuziasmat de animaţia creată.

Îmi pipăii repede buzunarul, dintr-un instinct căpătat după păţania lui Dragomir, şi mă retrăsei în dormitor să gândesc o ascunzătoare temporară pentru bani. Subiectul ăsta era greu de rezolvat, deoarece camera noastră era goală, neavând mobilier. Îl convocai pe Bogdan la o mică şedinţă, dorind să îi cer părerea, întrucât şi ei aveau bani. Desigur, nu atât de mulţi ca mine, sau poate nu ştiam eu.

– Da, hombre! – mi se adresă Bogdan cu noua formulă ce avea să rămână pe vecie, ţinând cont că şederea aici ne apropia pe zi ce trecea.

– Bogdan, unde ţineţi voi banii? Dragomir a fost prădat de curve acum o oră şi nu vreau să păţim la fel. Astea te fură numai uitându-se la tine! – spusei zâmbind.

Bogdan beli ochii, crezând că improvizez, şi mă obligă să îi spun ce se întâmplase. Povestii în fugă şi cu mare greutate, întrucât râsul meu şi al lui ne ţineau pe loc. Ne şterserăm lacrimile, gândind că primul lucru ce trebuia făcut era să păstrăm secretă povestea. Oana umbla după adunat bile negre şi doar lipsa paşapoartelor o mai ţinea pe această insulă, ameninţându-l pe Bogdan că va pleca şi singură. Rămaserăm amândoi pe gânduri, chibzuind că nu era de glumă. Uşuraţi de bani, ne-am fi întors într-adevăr în România ca nişte victime. Ne aşezarăm pe pat uitându-ne la pereţi, rotind privirea prin camera goală, dar nu găsirăm nici o soluţie.

Vocile curviştinelor care se chinuiau să vorbească englezeşte pentru a impresiona asistenţa cu studiile lor superioare mă făcură să cred că până la ziuă vom fi prădaţi cu toţii. Devenii rău, cu gândul să merg la sârbi pentru a-i determina să îşi ia achiziţiile şi să doarmă cu ele în junglă. Dar rămăsei pe loc, nedorind un război interbalcanic.

Începui să văd din nou viaţa în negru, după ce abia căpătasem culoare de turist. Firea mea inflexibilă la prostie avea acum de suferit. Îmi părea rău de acest timp pierdut, dar mă consolam cu gândul că asta-i viaţa, cu necazurile şi bucuriile ei, cu prostia şi părţile ei bune, cu frigul din România, dar şi cu muzica şi căldura de aici, tânjind adeseori să rămân insular pe vecie.

(va urma)