Istoria Consuelei Stoicescu, scriitor şi traducător, începe în urmă cu cincizeci şi ceva de ani, în Ploieşti. Părinţii ei, ambii profesori de limba franceză, nu au avut alt sprijin în viaţă decât forţa lor intelectuală şi un simţ al familiei extrem de dezvoltat. Dacă ar fi să se poată întoarce în timp, Consuela Stoicescu ar alege dintre amintirile copilăriei lecţiile de pian, dar şi vacanţele petrecute la Costineşti şi la Cheia. Pe lângă muzică, a preocupat-o de mică şi poezia. În ceea ce o priveşte, meandrele acesteia, împletite cu exerciţii de Bach şi Haydn s-au transformat cu timpul, în pasiune. Continuând tradiţia familiei, Consuela Stoicescu a urmat Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale, la Universitatea Bucureşti. Perioada studiilor universitare s-a derulat pentru ea sub semnul „flower power”, într-un Bucureşti feeric luminat, cu o viaţă culturală efervescentă. După absolvire, în 1974, Consuela Stoicescu lucrează timp de doi ani, ca profesoară de franceză la Liceul mecanic nr. 2 din Petroşani, judeţul Hunedoara. Vorbind despre această perioadă, afirmă despre sine că a fost un dascăl cu pasiunea începutului, ce a făcut o autentică muncă de apostolat. După stagiatură, renunţă la învăţământ şi devine traducător la uzina „1 Mai”, din Ploieşti. Urmează apoi, Petrostar, unde Consuela Stoicescu este şi în prezent, translator-interpret de engleză-franceză. Pasiunea dovedită la locul de muncă o defineşte şi în traducerile literare pe care le realizează din poeţi precum Charles Baudelaire, Jacques Prévert, Guillaume Apollinaire, dar şi din proza lui Pablo Neruda. Scrie ea însăşi stihuri şi proză, iar « Pereche de îngeri » rămâne cea mai bună demonstraţie că autoarea este o persoană interesată de ceea ce face şi dornică de nou. Consuela Stoicescu are doi copii - o fiică, Anca-Maria, în vârstă de 31 de ani şi un fiu, Lucian-Mihnea, de 20 de ani.

- În funcţie de ce criterii alegi un anumit poem pe care să îl transpui într-o altă limbă?

- Criterii absolut subiective, care ţin de lecturile curente, filmele vizionate sau anumite melodii - ascult muzica tot timpul, în timp ce fac traduceri la birou - cu căştile la urechi, când deretic pe-acasă, scriu corespondenţă, intru pe chat, etc. Muzica mai veche mă duce, pe rând, cu gândul la crâmpeie de viaţă din bogatul bagaj pe care-l purtăm fiecare, cu noi în conştiinţă, de unde memoria afectivă ne dă flash-uri, într-o anumită atmosferă: „Michelle”, „Girl”, „Let it be”, „Black Bird”, „Rocky Racoon”, „Hey Jude”, ... ale nepreţuiţilor Beatles-i, „L’après-midi d’un faune” (Debussy), „Anotimpurile” lui Vivaldi, rock-urile Led Zeppelinilor, flautul lui Jethro Tull, neasemuitul blues al lui John Mayall, etc. În studenţie, obişnuiam să merg cu o prietenă la Biblioteca Centrală de Stat, la sala de muzică şi, cu căştile în urechi, învăţam în sesiune. Vivaldi mergea cu rigorile lingvisticii, pe când pentru teoria literaturii preferam Debussy, şi tot aşa. Pe Prevert îl „disecam” împreună, pe folk local: Mircea Vintilă şi Mircea Florian.

- Îţi mai aminteşti care a fost primul poem pe care l-ai tradus?

- Am trecut prin multe situaţii critice şi răscruci în viaţă, aşa că am fost nevoită să las în uitare anumite porţiuni, conform acelui mecanism de a reţine doar ce e bun, ca să poţi merge mai departe, aşadar poate am mai făcut traduceri în studenţie, când m-am îndrăgostit de Apollinaire, dar recent am debutat cu un poem pe care nu-l cunoşteam, de Baudelaire, „Au Lecteur”, dintr-o prefaţă la o ediţie veche „Les Fleurs du Mal”. Este primul din noua serie de după vârsta mea de jumătate de secol.

- Ai tradus şi ai adaptat versuri din Charles Baudelaire, Jacques Prévert, Guillaume Apollinaire, dar şi proză din Pablo Neruda. Ce te-a atras la creaţiile lor şi cât de mult crezi că te-ai apropiat de original în traducerile pe care le-ai făcut?

- Mă tem că, în general, am tendinţa nu să mă apropii, ci chiar să mă depărtez de original, aşa că traducerile mele ajung să fie „adaptări după”. Traducerea este pentru mine ca un fel de transcriere în viziunea mea proprie a unui text care-mi place, mă incită, mă „fură”.

Ce m-a atras la autorii din care am tradus?

La Baudelaire, m-am cufundat în acel decor de calm, lux şi voluptate, unde poetul îşi cheamă iubita, sora de suflet; Jacques Prévert m-a incitat să urmăresc cu privirea zborul portretului de pasăre, animat cu acel „şic” franţuzesc de neegalat; cu Apollinaire m-am plimbat de atâtea ori „sous le pont Mirabeau”, iar Neruda m-a susţinut în efortul de a limpezi bâlciul amintirilor care m-a prins în caruselul cu căluşei al sorţii.

Fiecare are ceva să-mi spună pentru perseverenţa cu care, aidoma paznicului în lanul de secară („The Catcher in the Rye”), insist să apăr, cu patimă adolescentină, ca un alt Holden Caulfield pe plaiuri mioritice, tărâmul poeziei, al idealului, adevărului, iubirii, valorilor morale de la care nu concep să abdic înspre compromisuri balcanice de conjunctură. Nu e o fugă de realitate, ci o hrană cultivată ca să întărească spiritul în faţa vicisitudinilor din lumea fiinţării politice în cetate (căci suntem şi zoon politicon).

- Cât de important este să reuşeşti să păstrezi ritmul şi rima în poemele pe care le traduci?

- Ritmul şi rima mi se par obligatorii, ca o datorie faţă de autor, dar cred că ele vin abia la retuş, printr-o muncă de rafinare a traducerii - pe care eu nu o fac întotdeauna, pentru că nu am mereu răgazul, însă imaginile poetice cred că pot fi „adaptate”, deşi cu grijă si străduinţa de a păstra întotdeauna acea „tuşă” a autorului original.

- Ce părere ai despre perfecţiunea formei?

- Forma şi conţinutul, o dezbatere veche.

Când vine vorba de perfecţiunea formei, îmi vin în minte mai multe elemente, care m-au preocupat în studenţie, vârstă la care devenim perfecţionişti, adâncindu-ne în analize înspre filosofie:

1. Orhideele - sunt un simbol al purităţii, perfecţiunii şi feminităţii, de asemenea orhideele au inspirat numeroase mituri. Probabil din cauza formei lor deosebite, perfecte, orhideele au fost folosite în multe locuri pentru magie, ca talismane sau alte practici.

2. 'Luceafărul' lui Eminescu - este o capodoperă nu numai prin profunzimea ideilor, ci şi prin perfecţiunea formei. Dintre particularităţile de stil ale poeziei, se remarcă, mai întâi, limpezimea clasică. Aceasta a fost obţinută prin înlăturarea podoabelor stilistice. Poetul utilizează puţine adjective, în majoritate de origine latină.

3.  Oul - simplitatea formei de ou, forma perfectă, este, paradoxal, încărcată de simbolism. Este ştiut că în mitologiile mai multor popoare, există credinţe potrivit cărora Universul s-ar fi născut din oul primordial, întrupat dintr-o mare nesfârşită, purtătoare a germenilor vieţii. China vorbeşte despre oul cosmic, care se dezmembrează creând lumea. „Oul dogmatic” al lui Ion Barbu prezintă oul ca ambivalent, "palat de nuntă şi cavou", închide în substanţa sa începutul şi sfârşitul, viaţa şi moartea, fiind sediu deopotrivă al creaţiei şi al distrugerii, al increatului, ce conservă in nuce dimensiunile temporale şi spaţiale ale lumii, şi al nunţii, care începe devenirea, dar şi entropia soldată cu moarte, cu sfârşitul inevitabil. Pe tema ovoidului, în creaţia lui Brâncuşi, se comentează că el avea să realizeze forma pură, liberă de orice gravitate terestră, o formă atât de liberă în propria ei viaţă ca aceea a geometriei analitice ( “Începutul lumii”) : forma este simplă, perfectă - un ovoid clasic, de bronz, cu suprafaţa lustruită, în aşa fel încât acţionează ca o oglindă. Astfel, în adâncul Începutului Lumii se oglindeşte privitorul, cu propriul său univers imediat. Materialul efemer se reflectă în oul simbolic, ca formă de perfecţiune.

4. .Parnasienii (Leconte de Lisle, José-Maria Hérédia) - au cultivat o poezie decorativă, livrescă, marcată de perfecţiunea formei, dar lipsită de elanuri sufleteşti. Reversul clasicismului - a pune în paranteză armonia elaborată a unui univers decantat spre a urmări ce se petrece înaintea "îngheţării sufletului" în perfecţiunea formei.

Spre deosebire de parnasianism, simbolismul nu este preocupat de aspecte legate de perfecţiunea formei, ci de realizarea sugestiei.

În această accepţiune, strict literară, eu înclin înspre simbolişti, tot aşa cum între cei trei tenori celebri (Plácido Domingo, José Carreras si Luciano Pavarotti), îl prefer pe Luciano Pavarotti pentru patosul vocii, chiar dacă este cel mai puţin cultivat tehnic dintre cei trei. Nu ceva perfect mă atrage, ci mai degrabă sugestiv, simbolic, mi se pare mai bogat, ca un râu care se revarsă, imperfect, dar impetuos, dincolo de matcă, cu graţia sălbăticiei.

Poate că a merge sau nu pe perfecţiunea formei ţine de temperamentul fiecăruia, iar eu aş comenta aici prin spusele unuia din personajele mele – care a „apărut” într-o bună zi şi continuă să fiinţeze în ceea ce scriu, ca şi când ar avea o viaţă proprie: Angeline - „născută” în „Pereche de îngeri”.

Fragmentul de mai jos este dintr-un episod care continuă perechea, în nepereche: („ANGELINE şi restul zilelor ei, în foi de viţă »)

„Se ferise întotdeauna de prea multă înţelepciune, de genul vorbelor celebre, lăsate de obicei postum, de autori, gânditori celebri: « Moartea nu vine odată cu vârsta, ci odată cu uitarea”,  “Un prieten adevărat te prinde de mână şi îţi atinge inima”...

Frumos, adevărat, succint, de o formulare perfecta, ca şi când s-ar fi rostit nişte sentinţe, după o viaţă întreagă de acumulări, ajungându-se, în mod fatal, la sfârşitul ei. Mici testamente de voinţă, de reflexie, lăsate urmaşilor ca o dâră fosforescentă de-a lungul autostrăzilor.

Ea însă nu voia să devină prea înţeleaptă, ar fi vrut să se mai bucure de viaţă. Când devii aşa de înţelept, îşi zicea, probabil ai ajuns într-un punct atât de perfect în care nu mai ai ce face altceva decât să te retragi în asceză, sau… te sinucizi !

Ei îi plăcea Viata.

Şi totuşi, era condamnată la…înţelepciune, prin singurătate, sau poate lucrul ăsta venea chiar de la ea, din prea marea exigenţă şi inflexibilitatea de a accepta cenuşiul rutinei – pentru alţii odihnitor, pentru ea ucigător, din prea frecventa reflexivitate la care fusese condamnată, poate chiar dinainte de naştere, prin înţelepciunea dezvoltată în familii de intelectuali, preluase prea mult din preocuparea pentru forma perfecta, din gena filologului, lingvistului, literatului, de pe la strămoşi, sau poate din vieţi anterioare ? »

Cam aşa aş răspunde la întrebarea despre perfecţiunea formei.

- Ce rol are spontaneitatea în transpunerile tale?

- Mi se întâmplă să traduc ceva, să depun traducerea undeva, într-un loc mai ferit din computer, care mi se pare secret cumva, e ca şi cum am notat ceva în grabă şi absolut personal - acolo sunt ideile mele desprinse din scrierea iniţială. Totul e absolut spontan, scriu grăbit, de parcă ar fi un dicteu automat care curge înspre mine dintr-o fântâna cu stropitoare.

Apoi, revin după un timp, recitesc originalul şi văd nişte detalii care mi-au scăpat prima dată. Sau poate vibrez mai limpede, e chestie de dispoziţie, poate. Şi atunci, umblu la nişte retuşuri, care se pot adânci până la a schimba întreg conceptul de traducere. Aşa mi se întâmplă şi cu muzica veche, pe care o ascult după un timp cu altă sensibilitate, în orice Beatles descopăr mereu ceva care-mi place şi mai mult, la fel cu recitirea unei cărţi.

Tot aşa cum, de pildă, se citesc poveştile – am găsit ceva interesant pe tema asta, comentat de N. C. Munteanu: „Ştim acum cu toţii că basmele se citesc de cel puţin două ori în viaţă: o dată când eşti copil, perioadă în care imaginaţia prinde aripi, se nasc lumile posibile, reprezentările sunt clare, fantasmele născute din lectură sunt exact ceea ce sunt prin ele însele, o zână este o zână, un zmeu e un zmeu, un împărat este un împărat. La a doua lectură, după ce am devenit adulţi şi am făcut cunoştinţă cu imaginarul colectiv, cu resursele sale şi cu moştenirea sa, adânc impregnată în fiinţa noastră, imaginile din basme devin simboluri, devin reprezentări a altceva, în funcţie de basm, relaţia dintre feţi frumoşi şi Ilene Cosânzene îşi pierde din inocenţă, întunericul codrilor relevă secrete întunecate ale imaginarului propriu şi colectiv, lupta dintre bine şi rău capătă cu totul alte dimensiuni şi alte înţelesuri, totul se întâmplă acum într-un plan superior, metafizic, în care putem să descoperim secrete ale propriei existenţe, codificate de către înţelepciunea populară şi care se lasă descoperite în complexitatea lor încetul cu încetul, pas cu pas. De aceea spunem că basmele sunt mereu actuale, că ne reprezintă şi că sunt nepieritoare.”

- Mai apar, câteodată, şi „complicaţii” atunci când traduci/adaptezi? În ce constau şi cum le rezolvi?

- E pasionant să traduci, simţi pe de o parte plăcerea filologului de a transpune mental gândirea autorului în altă limbă decât a fost scrisă, plecând de la adevărul ilustrat, care este gândit la fel în orice limbă, în logos uman universal. Desigur, există şi o componentă subiectivă, ca în „citirea” oricărei opere de artă şi care depinde de sensibilitatea, gradul de cultură şi gândire, de logică şi background-ul traducătorului. După mine, important este să redai în echivalent ceea e mai important, ceea ce te frapează, ceea ce este universal, recompunând imaginile poetice, şi nu o fidelitate excesivă a mijloacelor, ritm, rimă, sinonimie a cuvintelor. Pentru că, la fel ca într-o pictură, nu faci decât s-o „citeşti” şi să încerci să transmiţi cititorului / publicului frumuseţea unei imagini, cât mai sugestiv, aşa încât noua citire, cea a traducerii, să ducă la aceeaşi emoţie artistică sau la una echivalentă cu prima.

- Cum îţi dai seama că o traducere este într-adevăr, de calitate?

- Mă tem că stau prost la capitolul evaluare. Dincolo de complexele mele de a nu fi competitivă, crescând ca al doilea copil într-o familie unde primul era foarte reuşit şi un model ideal pentru cel de-al doilea, pur şi simplu nu-mi fac iluzii mari despre calitatea traducerilor mele; mă simt doar bine comiţând actul în sine de traducere, de al cărui rezultat, personal, nu sunt niciodată mulţumită... pentru că, aşa cum spuneam, revenind după un timp, pot traduce foarte diferit, în principiu mai bine ca prima oară, dar nu neapărat. Rămâne să am confirmarea celor care citesc traducerile mele.

- Dacă Baudelaire, Prévert, Apollinaire sau Neruda ar fi în viaţă, ce ar spune despre traducerile tale?

- Ar fi fost pasionant să pot colabora cu astfel de autori, să trăiesc în preajma unor oameni de o asemenea cultură şi putere a creaţiei, ceea ce nu s-a întâmplat. Am tradus însă, de pildă, şi o poezie a Anei Blandiana, care îmi place şi o descopăr în câte o poezie ca pe un fel de „soră” - ne asemănăm mult în structura sensibilă, aşa cred, şi întâmplarea a făcut să-i parvină traducerea mea şi să-mi mulţumească pentru ea (poate doar din politeţe?).

Traducere a poeziei:

- Ce ai în plan să traduci pe viitor?

- Nu am nici un plan.

Sunt învăţată de multă vreme să mi se facă program de către alţii (părinţii, şefii la serviciu, copiii acasă, soţul când trăia, fratele meu în copilărie, etc.), aşa încât mă las pradă vremurilor, timpurilor, date fiind corvezile zilnice pe care le port cu mine de atâta vreme: câştigarea existenţei la un serviciu, menaj acasă, meditaţii la limbi străine, crescut copii, îngrijit bolnavi – părinţii mei, pe rând, apoi soţul meu, şi tot aşa. Probabil, între timp, stimulii de curaj şi încăpăţânare m-au părăsit, nervii s-au tocit.

Nu am în plan să traduc nimic. Vorba poetului: ”privind fără de ţintă-n sus/într-o sălbatecă splendoare”...Am doar plăcerea de a o face, cine ştie când, poate într-o după-masă cu „soleil couchant”...într-o clipă de răgaz. Poate se va întâmpla din nou şi atunci va fi o plăcere.

- Din câte ştiu, Consuela Stoicescu este şi poetă. Cum şi când ai început să scrii versuri?

- În şcoala primară, fiind la Şcoala de muzică, la secţia Pian, luam lecţii de pian, în afara orelor de clasă prea puţine, cu o profesoară excelentă, care m-a pus să versific pe cântecele de copii. Apoi am devenit „poet de curte”- cum mi se spunea acasă, pe vremea când învăţătoarea mă punea să scriu câte o poezie pe o temă, la diverse ocazii, şi, cum era o persoană excesiv de politică, propovăduitoare a lui Lenin, Vasile Roaită şi a „omului sovietic” pe care-l prezenta ca pe o fiinţă extraterestră cu un summum de calităţi (m-a marcat!), îmi amintesc de o poezie la moartea lui Gheorghiu Dej, cu celebra rimă ”tovarăşe Gheorghiu Dej, / N-ai dat vreodată greş”- care a devenit subiect de mocherie pentru întreaga familie, ani de zile după aceea.

- Unde ai publicat?

- În liceu, am publicat poezie în „Revista şcolii” a Liceului Caragiale din Ploieşti, în câteva rânduri. Am mai publicat recent poezii într-o revistă din Targovişte, absolut întâmplător („Secretele Clepsidrei”- versuri şi adaptări), apoi, de curând, în revista lui Laurenţiu Orăşanu, la NY, tot întâmplător.

Nu m-a preocupat să public, nu îndrăzneam, nu consider că merit să fiu citită de altcineva decât de mine. Sau poate doar de persoane care au o structură similară cu a mea, bănuiesc ca mai sunt, şi la care poate ajunge mesajul meu sub forma lui destul de „indiscretă”, aşa cum e. Nu am reuşit să îmbrac mesajul meu într-o formă care să capete universalitate şi impersonalul de incriptare necesar unei poezii adevărate, încă mai lucrez la asta.

Nu am făcut niciodată o preocupare temeinică din scris, deşi au fost momente când aş fi vrut asta, nu am frecventat cenacluri, să învăţ meşteşugul scrisului. Regret că nu s-a întâmplat aşa. Tot aşa cum regret învăţământul, căci aveam din familie „gena” didactică. Se pare că m-am risipit în căsătorii, copii şi greutăţi, fără să am răgazul să mă „adun”; îmi tot zic că poate o s-o fac la pensie, însă pensia a devenit o perspectivă sumbră, dat fiind cuantumul ei aici şi spectrul crizei, care aici, abia acum începe să-şi arate colţii. Mă întreb dacă o să mă descurc singură cu pensia. Aş căuta colaborări la reviste, ceea ce este greu, îţi trebuie relaţii să „pătrunzi” şi diplomaţie să rezişti unde ai pătruns, din păcate aici totul ţine prea puţin până la deloc de valoare, seriozitate, ci mai mult şi aproape total de „balcanisme”...La fel, la inspectoratul şcolar pentru ore de predat.

Ah! Uitam. Am tradus din engleză în română, acum 2-3 ani, o carte pentru Editura „Curtea Veche ”- „Cinci disfuncţii ale muncii în echipă. O fabulă pentru lideri” (Patrick Lencioni): se găseşte la adresa:

http://www.curteaveche.ro/index.php?module=Pagesetter&tid=3

- Cât de asemănătoare sunt cele două experienţe, de a scrie şi de a traduce?

- Aş zice că traducând, îmi vin idei pentru scris. Dar nu ar fi prea exact, ci mai degrabă, traducerile funcţionează ca un fel de „încălzire” la intrarea pe terenul de joc al unui „homo ludens” în meciul cu literatura şi preocupările pentru scris. E la fel ca răsfoirea unui album de artă, când mă frapează câte un tablou şi de acolo desprind, prin derivare, alte imagini, de data asta poetice. Ca în copilărie, când cartea cu poze mă inspira să improvizez cântecele. Acum am ajuns să înţeleg de ce aveau nevoie scriitorii de acea vilă pe Cumpătu, la Sinaia, despre care aflasem, cu mare respect, în copilărie, într-o vacanţă la Sinaia, că e locul lor de creaţie. Ca şi albumele de artă, frumuseţea peisajelor montane din România, ionizarea negativă, calmul unei vacanţe cu mijloace materiale asigurate, timp liber de petrecut în companie de specialitate, toate astea stimulează starea poetică, prin mijlocirea unei retrageri din stresul cotidian, ducând omul mai aproape de cer şi sfinţenie.

- Se regăsesc influenţe din ceea ce traduci în poemele tale?

- Într-o bruscă stare adolescentină efervescentă, în ultimii doi ani am folosit autorii mei preferaţi din care am tradus, sporadic, pentru a transmite, cu ţintă precisă, sentimente sublimate în scris. „Pereche de îngeri” dezvăluie acest secret, dincolo de „scenariul” în care autoarea mişcă personajele pereche, pe alocuri cu umor, ca să estompeze, poate, adevărul de la baza „scenariului”.

- Cum se îmbină poezia pe care o scrii şi o traduci cu munca ta?

- Sunt perioade lungi în care nu mă pot răsfăţa cu poezie, am mult de lucru la serviciu, plus că mai ”prind” traduceri şi pe-acasă, acte cu legalizare la notarul public unde am specimen de semnătură, asta ca să-mi “rotunjesc veniturile”, sau mai vaste traduceri de specialitate tehnică sau comercială: bibliografie pentru doctorate, traduceri de proiecte, traduceri pentru activitatea de cercetare a profesorilor de la Universitatea de Petrol si Gaze, unde am predat şi eu la un moment dat, nişte ore şi am multe cunoştinţe.

-Ce planuri de viitor ai? 

- Nu am planuri, deocamdată încerc să mă acomodez cu desprinderea de un job fix, pentru pensie, la anul, oscilez între a lua ore în învăţământ, sau a colabora la nişte reviste. În loc de planuri, mă rog zilnic la Dumnezeu, la trezirea dimineaţa, să mă ajute, mulţumindu-i că mi-a dat de trăit încă o zi, să-mi pot vedea fiul pornit pe drumul vieţii lui.

- Ce recomandare le-ai face celor care doresc să se apuce de scris şi tradus literatură?

- Să fie mai hotărâţi şi mai focalizaţi ca mine, mai ales că acum şi in România pot beneficia de mijloace de instruire şi informare care nu existau în timpul « cortinei de fier », să-şi găsească mai devreme vocaţia şi să lupte să şi-o pună în operă cu conştiinciozitate, cu ambiţie. Să revină asupra celor scrise şi traduse de câteva ori, înainte să « lanseze la apă» ceea ce scriu şi să caute modele şi profesori mentori.

Eu, personal, aş fi vrut, cum am mai spus, să urmez o facultate de ziaristică, iar după absolvire, să plec apoi de jos, într-un ziar, cu corectura, apoi reportaje în teren, pentru a ajunge să scriu editoriale.

Cred că meseria scrisului se învaţă, tot aşa cum cred că trebuie să ai vocaţie în asta ca să porneşti în această direcţie. Pentru că, mai cred, tot ce-ţi place şi faci cu trup şi suflet, nu-ţi cere efort, oricât de mult ai munci.

- Cum obişnuieşti să îţi petreci timpul liber?

- Seara, urmăresc cu sufletul la gură ştirile politice, sau talk-show-uri, care îmi confirmă în prezent bănuielile pe care le-am avut imediat după revoluţia din România, apoi după mineriada din iunie ’90, care a fost mult mai mult decât un duş rece, un ceva foarte neplăcut cu care am plătit, ca un revers al medaliei, acel ceva de mare bucurie dinainte, euforia momentelor cu revoluţia televizată, care ştim acum că a fost confiscată, cum, de cine şi de ce.

Spun asta pentru că, încă din copilărie, urmăream - aşa cum stai cu ochii în sus să vezi cum se înalţă un zmeu de hârtie în pale de vânt, succesiunea aproape mecanică a tristeţilor din acea dezamăgire care vine, în mod fatal, după o bucurie prea mare, ca şi când trebuie să plăteşti cu ceva mereu; deseori şi invers, ca soarele care iese după ploaia zbuciumată de vară, încercând mereu să mă supun acestui ciclu natural de compensaţii şi astfel să-mi temperez entuziasmele prea clocotitoare în reacţiile personale cu care funcţionez şi acum.

În unele week-enduri mai libere de gospodărie şi alte probleme, îmi place să văd, încă o dată (am o rezervă de filme bune primite cadou în pachete « long distance » de la iubitul meu), un film care mi-a plăcut si să regăsesc acolo tot felul de conexiuni de viaţă, să înţeleg, mereu mai mult din sensul trecerii noastre pe pământ. Îmi place filmul, îmi place aproape la fel de mult ca muzica. Sunt mijloace sugestive de a sorbi o ceaşcă de… viaţă.

- Ce hobby-uri ai ?

- Ieşiri în natură, grădinărit, predarea limbilor străine, traduceri literare, petreceri cu prietenii, desenat în creion, iar pe locul întâi, MUZICA pe care o ascult, o cânt şi o dansez cu plăcere, oricând, şi care e tămăduitoare în momente de cumpănă.

- Ce ai dori să le transmiţi cititorilor acestui interviu?

- Aş vrea să reuşesc să le transmit cititorilor ceva din optimismul meu, neînfrânt de dramele personale, de eşecurile inerente sau vinovate, ceva din bucuria mea de a lua din existenţă inefabilul comunicării umane, care încălzeşte şi mângâie cea mai rece şi monotonă ploaie de noiembrie.

Aş mai vrea să infirm frica de bătrâneţe din cochetul refuz al femeii de a-şi declara vârsta şi văicărelile despre pierderea tinereţii, pentru că eu cred că fiecare vârstă are simbolistica ei, bucuriile ei, misterele ei şi mai cred în acel echilibru care face ca atunci când pierzi ceva, să câştigi altceva, care ţine de o logică a universului, de ceea ce francezii spun “si jeunesse savait, si vieillesse pouvait...”, cu seninătatea pe care doar credinţa în Dumnezeu ne-o poate dărui, la orice vârstă.

Îmi iau la revedere, cu mulţumirea că v-am transmis gândurile mele...cum spunea Constantin Noica: “am dat cuiva bogăţia câtorva gânduri şi m-am întors în sărăcia mea.”

Phoenix, Arizona