Capitolul 3. -Vigilante şi Scarabeii

            Vasile – sau nea Vasile cum îi ziceam când încercam, în zadar, să păstrez distanţa, sau Vigilante, cum îi ziceam în gând – clocotea. Dar ce zic clocotea? Fierbea cu adevărat.

            – Hai domnule, că pierdem întrecerea cu scarabeii! Uite, Fotbalistul a ieşit, partenera lui de antrenament din seara asta a ieşit şi ea, noroc că madam Voaleta întârzie. Cred că se fardează. Ce ţi-a trebuit atâta? Ne trimiţi musafirii pe cap şi vii după o oră?

            Fotbalistul, pe nume Viorel Vână, alerga, din echipă în echipă, pe extrema stângă. Echipa o schimba o dată, sau de două ori pe sezon. La fel şi maşina. Când juca în B conducea Logane. Acum, că era în Liga I, la Rapid, parca în faţa bloculeţului un BMW uşor rulat. Doar 120 mii kilometri la bord.  Partenera de antrenament o schimba aproape zilnic. (Cea din seara aceasta era în tricoul alb-vişiniu al Rapidului. În grabă îşi trăsese pe ea şortul echipei Dinamo.)

Vigilante afla totul, prompt şi eficient. Nu-i scăpa nimic din ceea ce se întâmpla în bloculeţ şi în împrejurimi. Fotbalistul locuia la scara B, la etaj. Sub el stătea madam Voaleta, cum o poreclise Vigilante, de fapt Violeta Mardare, fostă prezentatoare la Casa de Mode de pe Calea Victoriei. Madam Voaleta se ţinea încă bine, nu ieşea nici până la magazinul din colţ fără ca să se machieze atent, fără mărgele sau alte accesorii potrivite, şi fără geanta Gucci în care îndesa salata, sau morcovii, sau portocalele cu care-şi menţinea silueta.

            Aceştia erau scarabeii. Cu scarabeii eram într-o permanentă întrecere. Datorită ambiţiei lui Vasile – pardon, Vigilante –, câştigam aproape întotdeauna. Eram primii la săpat partea noastră de grădină, primii la măturat aleea noastră de acces, primii care plăteam facturile la gunoi şi la Apa Nova. Vigilante calcula cotele pe apartamente, tot el le afişa, menţionând de fiecare dată că orice întârziere poate atrage penalităţi şi mai mare ruşinea pe bloculeţul nostru. Desena cu o carioca un steguleţ roşu în dreptul celor fruntaşi la plată. Nu suporta ideea ca acest steguleţ să ajungă la scarabei.

            Bun, scarabeii ca scarabeii, dar cine erau musafirii mei? Aproape că uitasem că avusesem o vizită chiar înainte de cutremur. Malacii stăteau spăşiţi, sub privirile furioase ale doamnei Nuţi, soţia lui Vigilante, având aţintit asupra lor pistolul Browning cunoscut gâtlejului meu, şi ochii pătrunzători, de militar cu vechi ştate, ai lui Tataia.

Doamna Nuţi tocmai le spunea ceva despre truda depusă în îngrijirea tufei de bujori pe care „musafirii mei” aterizaseră sărind precipitat de la balcon. Vigilante îi certa şi el, tăios, explicându-le – cu glas tare, ca să audă şi sportivii care se giugiuleau în faţa scării B – cât de greu se menţine locul de fruntaş pe bloc, şi cum trebuie îngrijită curtea şi grădina blocului, că „nu vine nimeni să pună mâna să îngrijească, să măture, sau să ude”. Aşa am înţeles chestia cu „căzutul musafirilor mei pe capul lor”.

            Tocmai atunci apăru şi madam Voaleta, în deux-pieces-ul bej, costum care dădea un contur încă apetisant coapselor şi şoldurilor ei, în lumina lunii şi a becului chior de la scara B. Ştrasurile de la gât şi de la încheieturi străluceau ca nişte steluţe. Pălăria neagră, cu voaletă, era una din cele 50 de pălării de la care i se trăgea porecla dată de Vigilante.

Vigilante se repezi să-i sărute mâna. Aşa cum era, în pijama, aşa cum umbla el prin curte nu numai la cutremure, dar şi când făcea mici la grătar, când juca table cu Tataia, sau când îi primea pe cei care citeau lumina, sau gazele. Doamna Nuţi, în capot şi papuci de casă, şi mai enervată, puse mâna pe mătură şi mătură aleea. Tataia, adică domnul colonel în retragere Paraschivoiu Aristide, rămase astfel singur, faţă în faţă cu cei doi malaci. Tataia, cu spatele la mine şi cu faţa la cei doi bandiţi, le lua interogatoriul, ca unor prinşi asupra faptului ce erau.

– Pentru că v-aţi predat fără luptă, şi pentru că aţi predat armele de bunăvoie, şi pentru că sunteţi în uniformă, veţi fi trataţi conform Convenţiei de la Geneva (Tataia îndrepta Browning-ul din mână când spre primul malac, când spre al doilea. Puşca mitralieră, capturată se pare şi ea tot de Tataia, strălucea lângă prăjina de rufe.) Până atunci când vom face joncţiunea cu Marea Unitate, veţi intra în subzistenţa doamnei Nuţi. (Doamna Nuţi, auzind aceasta, mai făcu un dus-întors, măturând îndârjit, pe aleea betonată care ducea în stradă). Doamna Nuţi găteşte excelent, vă recomand musacaua de vinete şi ciorbiţa de ştevie. Legume şi iar legume, aşa mi-a prescris şi doctorul de la Spitalul Militar din Novosibirsk. Cred că prizonieratul vă va prinde bine. Aveţi precis câte 30 kilograme peste greutatea normală. Eu vă voi aduce câte cinci ţigări pe zi. La atât aveţi dreptul.

Malacul numărul unu, mai mult ca să zică şi el ceva, se scuză:

– Mulţumesc, dar eu nu fumez. Nici colegul nu fumează...

            – E pentru ultima oară când îţi permit să vorbeşti neîntrebat în faţa unui ofiţer superior. Ceri voie regulamentar: „Permiteţi să raportez”. Dacă nu fumaţi, daţi ţigările altor prizonieri...

            Malacii se holbau, uimiţi, la cel care îi capturaseră. Tataia mai păstra, la cei 87 ani, în trupul slăbit doar de vârstă al colonelului în retragere, amintirea fercheşului sublocotenet Paraschivescu Aristide, luat de pe băncile de la Drept şi dus să comande un pluton de infanterie la Cotul Donului. Partener de table al lui Vigilante, rămânea des peste noapte în apartamentul familiei Vasile. Aşa se face că îl găsise cutremurul aici, în bloculeţul nostru, pe straduţa Vestfalia, şi nu pe strada Sevastopol, unde locuia. Sigur că faptul că nu se retrăsese la timp, şi astfel pierduse ultimul tramvai, era lipsit de importanţă. Cutremurul l-ar fi găsit şi pe strada Sevastopol. Dar faptul că nu ordonase retragerea la timp la Cotul Donului îl costase 15 ani de prizonierat la ruşi, cunoaşterea amănunţită a Siberiei, a legumelor care îngheaţă iarna acolo, şi a meseriei de miner. Acestea pe lângă 25 kilograme pierdute într-o dietă strictă, şi pe lângă trecerea în retragere, la cererea altora, la repatrierea din 1957. El, care nu se retrăsese niciodată, care avea la activ 14 încercări de evadare, toate nereuşite, dar una mai ingenioasă decât alta, trăia acum din pensia de veteran de război –  cam 6 milioane în lei vechi –, indemnizaţia pentru „Ordinul Mihai Viteazul cu spade” – un milion – şi din cei 5000 euro lunar, salariul de consultant NATO pe problemele strategice privind Rusia.  

Cutremurul descătuşase energia acumulată în plăcile din Vrancea, dar tensiunea se acumula vertiginos în curtea din Vestfalia nr. 5-7. Vigilante, după ce o complimentase îndelung pe madam Voaleta, trecuse la fotbalist. Încerca să-l convingă că dacă ar fi folosit capul, ar fi înscris sâmbăta trecută. Viorel Vână, extrema  Rapidului, mângâia pe sub şortul dinamovist, funduleţul partenerei. Partenera se chema Felicia, aşa i se recomandase lui Vigilante. Felicia era uşor sâsâită, astfel că ieşise un fel de Felisia, ceea ce suna a Spania, a portocale şi a nopţi exotice pe o plajă mângâiată de razele lunii, fără cutremure majore. Madam Voaleta o certa pe Felicia pentru că asortase greşit şortul dinamovist la tricoul rapidist. „Nu merge alb şi roşu cu vişiniu, drăguţă”.

Vigilante ţinea morţiş să afle unde lucra Felicia. Felicia mărturisi că e chelneriţă, sau a fost chelneriţă la Fitze. Vigilante, care ştia tot, o compătimi pentru că localul fusese dărâmat.

– Dar nu arăţi deloc dărâmată, domnişoară Felicia. Lăsaţi, cu astfel de calităţi vă găsiţi dvs. ceva potrivit. Uite, eu sunt proprietar de boutique în Piaţa Domenii. Deocamdată n-am niciun post liber, dar când se iveşte ceva... dacă e urgent, pot să vă recomand la terasa de lângă buticul meu. Terasa „Zori de zi”. Nu e prea multă bătaie de cap: mici şi bere. Dimineaţa – la micul dejun – ciorbă de burtă. Clienţii sunt oameni serioşi. Pieţari. Mai rar boschetari. Bacşiş asigurat. Zona e cam rapidistă. Aşa că v-ar trebui un echipament complet de-al lui Viorel. Nici vorbă să vă prezentaţi la lucru cu şort dinamovist. Vă lasă clienţii în fundul gol...

– Ştiu eu ce să spun? – sâsâi Felisia. Numai dacă mă lasă Viorel...

– Te lasă, Felicia, îşi spun eu din experienţă că te lasă. Că doar n-am trăit degeaba, 50 ani, pe Vestfaliei. Nu-i aşa Viorel că o laşi, poate chiar mâine?

Viorel, fotbalistul, turba. Din cauza lui Vigilante nu putea să-şi continue cursele pe extrema stângă a Feliciei. Felicia surâdea neîncrezătoare. Habar n-avea că Vigilante, pe care-l cunoşteam ca pe propriul frigider, o lua peste picior. Madam Voaleta striga la doamna Nuţi, peste alee, că anul ăsta sunt la modă cerceii şi ochelarii de soare  bătuţi cu Svarowski. Tataia, fără să-i piardă din ochi pe cei doi prizonieri, striga şi el că doctorul Swarovski, sau cam aşa ceva, îi recmandase regimul acela, la Novosibirsk, regim care se dovedise atât de eficient în cura de slăbire. Doamna Nuţi, care avea câteva kilograme în plus, la vedere, şi care purta cercei din aur, în formă de inimioare, dăruite de naşă-sa la botez, aducea, triumfătoare, pe făraş, o frunză. La lumina becului de scară fruntaşă pe bloc, se observă clar o omidă grasă, verzulie, care se lăfăia pe frunza de arţar. Doamna Nuţi, privind la Vigilante şi la scarabei, o strivi cu furie.

Trebuia să detensionez cumva acest focar de cutremure locale. Să instaurez pacea pe Vestfalia. În primul rând, trebuia să justific cumva prezenţa malacilor, aşa-zişii mei musafiri. Trebuia să-i scot din mâinile lui Tataia. Tocmai mie, victima agresiunii lor înarmate, îmi revenea sarcina aceasta ingrată. Aşa că...   

(Sfârşitul capitolului 3 - va urma)