George Dinu - Catre fata nevazuta a New York-ului Cap 22 Popa prostul

Capitolul 22. Popa prostul

Jocul de cărţi mergea singur. Lăsai sârbii să termine ce începuseră de dimineaţă şi mă mulţumii să aştept între ei. Cu Macedonia în dreapta şi Croaţia în stânga, plănuisem să le demonstrez că “român zici, viteaz zici”. Dar sârbii, ca orice sârbi, nu se grăbeau. O ţineau cu jocul lor, jucat pe beri. Numărai maldărul de sticle goale şi mă oprii la jumătate, pentru că uitasem de unde începusem. Erau multe. Poate că şi de ieri! Dar tot multe erau. Indivizii aceştia beau de stingeau, chiar dacă pierdeau. De fapt, nu ştiu cine bea mai mult. Cărau berea pe rând şi se duceau la pişat câte trei. Mutaseră buda în faţă, pe dreapta, între casa noastră şi casa vecină, şi nu ştiu de ce, pentru că junglă era cât priveşti. Cred că urinatul după colţul casei intră în tradiţia noastră balcanică. Este o plăcere, ca mestecatul gumei la americani, şi nu-i poţi lua unui popor plăcerea.

Profitai de ocazia când Macedonia şi Croaţia se duseră să dea caii la apă şi mersei şi eu să văd ce face cacata pusă la congelat. Până mâine o făceam bocnă. Nu se putea să îşi mai revină după o noapte la gheaţă nici dacă o duceam la reanimare. Deschisei frigiderul prefăcându-mă că beau apă şi verificai în viteză păianjenul. Se aşezase bruma pe el şi mă bucurai la gândul că mâine o să am ce nu a avut neam de neamul meu. Mă întorsei la şezătoare, jos, între cei doi, care veniseră mult mai vioi decât plecaseră, semn că îşi goliseră băşicile. Se hotărî ca în cinstea mea şi a cacatei să oprească jocul sârbesc şi să trecem pe cel românesc. Adică popa prostul.

Popa prostul este un joc care poate fi şi internaţional, cu condiţia să nu îl joci în biserică sau la Vatican. În rest, el se învaţă uşor şi nu se mai uită niciodată. Nutream speranţa că într-o zi nu prea îndepărtată voi reuşi să îl cooptez la joc şi pe părintele nostru, dar el se ţinea tare. Cum auzea de jocul ăsta, cum se suia pe acoperişul Casei fără Pisic şi nu se mai dădea jos de acolo decât ziua următoare. Îl lăsarăm pe părinte să urce liniştit pe acoperiş, întrucât un pic de respect totuşi nutream faţă de el, şi ne concentrarăm pe jocul nostru.

Seara asta era ultima când mai puteam juca până dimineaţă. Mai urma o zi de bronzat şi gata! Venea vaporul! Ne propusesem ca mâine, pe 12 decembrie, să fim cuminţi. Nu băut, nu jucat cărţi noaptea, nu făcut pipi după colţ, pentru că vecinii se sesizaseră de miros şi ne ameninţaseră că anunţă poliţia!

Mai era doar o zi şi pe aceasta, ultima, ne-o dedicaserăm mersului la plajă, rugatului la biserică, plimbatului de voie sau altor lucruri, dar nimic din ce făceam acum. Ca nou intrat în joc, făcui cărţile. Le amestecai, le amestecai, pentru că la popa prostul cărţile se împerechează ca dominicanii. Repede. Mai greu se desperechează şi asta făceam eu acum. Împărţii cărţile să ajungă la toată lumea şi începurăm pânda. Mutam, trăgeam şi ne uitam unii la alţii pe sub gene, vânând momentul când primul pune cărţile jos. Frumos joc! Ne plăcea tuturor.

Primul tur fu câştigat de Croaţia, care, chiar beat cum era, avea mare iuţeală de mână. Avea şi noroc. Cărţile se împerecheau singure la acest individ. Îl verificai, pentru că nu aveam încredere în sârbi, şi constatai că, într-adevăr, erau toate perechi. Nu ştiu cum făcuse, dar era norocos. Iubea şi berea, ce-i drept, iar beţivii au noroc.

Croaţia era un tip de gaşcă. Nu se supăra indiferent ce ziceai. Se dovedea foarte săritor. Câştigase jocul şi se hotărî să facă cinste. Ridicându-se, plecă la dugheana din colţ, să mai împrospăteze masa. Dus fu şi dus rămase. Aşteptarăm noi berea cea proaspătă preţ de un sfert de oră, dar nimic. Ne văzurăm de poveşti, vorbite tare anevoie, pentru că tare greu ne înţelegeam. Limbile noastre nu semănau deloc între ele, iar alte limbi nu prea ştiam. Ceva totuşi pricepeam, de vreme ce mai şi râdeam. Trecuse prima jumătate de oră cu jocul oprit, cu sticlele goale şi nu mai era nici un semn de la Croaţia al nostru. Iniţial crezusem că s-a oprit să mai dea calul la apă. La dus sau la întors. Sau face caca... Dar până la colţul străzii erau două minute de mers şi nimic mai mult! Ne alarmarăm, întrucât nu auzeam nimic. Nici un strigăt sau altceva. Făcurăm linişte.

Distanţa nu era mare, dugheana aproape şi, în afară de muzica spaniolă şi o vagă hărmălaie de petrecăreţi, totul părea normal. Nici un ţipăt, nici un strigăt de ajutor. Ne hotărârăm să mergem în recunoaştere, să vedem ce s-a întâmplat cu el. Toţi cei şase rămaşi la joc ne scularăm şi ne îndreptarăm către colţul cu dugheana. Ştiam locul, dar numai pe-afară. Nu avusesem niciodată curiozitatea să văd ce se ascunde în magherniţa acoperită cu o singură bucată de tablă ondulată. Sârbii, în schimb, erau clienţii casei, cu vechime şi credit bun. Strada era pustie, becul de la colţul străzii, singurul din zonă, lumina chior, iar la dugheană totul părea în ordine. Macedonia împinse uşa şi unul câte unul ne înghesuirăm înăuntru să îl recuperăm pe Croaţia, viu sau mort.

Dugheana asta mică, ce pe dinafară arăta ca o jumătate de garaj improvizat în care nu era de crezut că pot încăpea mai mult de cinci persoane, era plină. Cu capul în piept, rămas între tocurile uşii, încercam să îmi fac loc pentru a-mi putea îndrepta spatele. Nu vedeam nimic şi muream de curiozitate să pricep ce atrăgea atâta lume. Fumul era gros, cu vechime, iar mirosul de bere, Brugal şi alte romuri locale te lovea din start, de nici nu mai era nevoie să bei. Îl împinsei niţel pe cel din faţă, pe Costeluş, şi, gata vârât înăuntru, putui îndrepta capul, care atinse tabla ondulată a acoperişului. Aglomeraţia excesivă îmi aduse aminte de trenul cu refugiaţi, cu diferenţa că de aici nimeni nu vroia să plece. Era “seara pe datorie”, adică, mai pe înţelesul românului, se bea acum şi se plătea când aveai bani. Puteai să comanzi orice, în orice cantitate, pentru că beat mort tot nu ajungeai prea departe. Şanţul era în faţă şi în el puteai sforăi liniştit. Acum înţelesei de ce în multe dimineţi vedeam pe câte unul sau doi dominicani dormind afară. Privii peste capetele tuturor, neputând zări unde este Croaţia, pentru că fumul stătea pe tavan ca un fel de burete, dar, după cum Macedonia vorbea vesel în limba lui natală, înţelesei că totul era în regulă. Hărmălaia spaniolă şi muzica dată la maxim nu mă lăsau să înţeleg cu cine conversează, dar cu barmanul sigur nu. Încercai să apreciez câte persoane respiră acest aer înecăcios, cu un uşor parfum de opiu, şi îmi fu imposibil. Înţelesei repede că această dugheană te tratează şi nervos, pentru că mă apucase o uşoară ameţeală plăcută. Dintr-o instalaţie ce semăna cu o narghilea, aflată în colţul opus, ieşea automat la câteva minute un fum parfumat. Erau la un loc îngrămădiţi mai mulţi bărbaţi şi câteva dominicane, care beau cot la cot.

Înainte ca starea de ameţeală să se transforme într-una de vomă, îi făcui semn lui Costel că mă retrag şi ieşii afară în strada pustie, împingând uşa cu spatele. O închisei cu mare grijă să nu las dugheana fără fumul miraculos şi mă întorsei la Casa fără Pisic mai beat decât plecasem. Respiram trăgând puternic aer în piept şi încet îmi recăpătai buna dispoziţie, iar greaţa îmi trecu.

Găsii Casa fără Pisic cu musafiri noi. Venise un nou contingent de emigranţi, dornici să se urce şi ei în corabia lui Noe. Cei patru români, tineri între 20 şi 23 de ani, timoraţi de ceea ce găseau aici, stăteau în centrul sufrageriei, neştiind ce să facă. Mersei direct la ţintă şi mă prefăcui că vorbesc prost româneşte, iar blondul care părea a le fi şef îmi răspunse în acelaşi stil şi astfel ne împrietenirăm pe loc.

Şerban, blondul cu păr lung, mai vorbăreţ şi de fel din Craiova, pe care Oana avea să îl boteze Fetiţa, îmi povesti totul. Fetiţa, ca orice oltean, căuta şefia pretutindeni şi aşa, cu toate că era cel mai tânăr, se dovedea a fi cel mai descurcăreţ. Vorbea aproape fluent spaniola şi portugheza de stradă, ceva nemţeşte şi câteva înjurături sârbeşti, ruseşti, turceşti şi chiar chinezeşti. Mă uimi pe loc câte şmecherii învăţase până să ajungă pe această insulă primitoare unde nimeni nu te întreba de ce vii.

Plecase de acasă din '90, în primăvară, cu trenul, şi se oprise la Berlin, unde muncise pe mărci vest, plătite ca în est. Berlinul devenise repede un oraş de ”turciţi” şi, după ce învăţase înjurăturile turceşti, se hotărî să plece mai departe, fiind un băiat cu pretenţii. Cu ceva mărci în buzunar şi cu mai mult curaj, se trezi dus de ispită în lagărul de refugiaţi de la Nürnberg, transformat peste noapte în cartier muncitoresc pentru est-germani. Dezumflat că nu era est-german, căută o soluţie să o ţină tot către soare apune. Băiatul ăsta împlinea în curând patru ani de colindat şi încă nu se plictisise. Avea şcoala dormitului pe sub poduri, iar Casa fără Pisic i se păru un fel de casă de copii unde nimeni nu plăteşte.

De la Nürnberg, Şerban plecase în Spania, unde lucrase la o fermă de legume. Oamenii îl îndrăgiseră, fusese cât pe-aici să se însoare, dar lui nu prea îi plăceau fetele. Decis să scape de însurătoare, o şterse în toiul nopţii în Olanda, unde auzise el că băieţii au mare căutare. Olanda este o ţară frumoasă, de oameni spălaţi, unde Şerban se integră repede printre băieţii olandezi. Zilele treceau, nopţile veneau, iar Şerban tot emigrant rămânea, trezindu-se într-o dimineaţă părăsit de prietenul lui, care se căsătorise cu o olandeză bogată. Total decepţionat de acest deznodământ, se hotărî să plece în Portugalia, pe unde încă nu fusese şi despre care auzise numai lucruri frumoase. În Portugalia era mai cald, lumea mult mai prietenoasă şi fără năravuri moderne. Fu bine primit tot la o fermă, căci avea experienţă, dar viaţa la ţară, poetică, îl plictisea. Se împrieteni cu alţi trei români aciuaţi acolo şi se decise să emigreze cu orice preţ în America. Prin rudele lui de la New York, intră pe fir cu popii – şi ţine-o drept la Boca Chica! Îi târâse cu el şi pe cei trei prieteni, hotărâţi să plătească drumul cu vaporul când or ajunge în America.

Ascultai povestea şi trăsei concluzia că Şerban, ca orice oltean, nu era prost. Îmi adusei aminte de banii pe care mi-i datora părintele şi îmi propusei ca de mâine să nu îl mai slăbesc până nu i-oi căpăta înapoi, din moment ce cu alţii lucra pe credit. Ceilalţi trei băieţi, Marin, Petre şi Cristi, erau tăcuţi. Trăiau sentimentul nesiguranţei. Încercai să îi consolez, trăgându-i de limbă, dar nu se dovediră prietenoşi. Îi lăsai în pace cu necazurile lor şi ieşii în stradă să văd de unde venea zgomotul de table dărâmate. Gândeam că poate cineva dintre localnici arunca la marginea junglei vecine cu noi niscaiva vechituri.

Privii strada pustie, privii către junglă şi nu zării pe nimeni. Ciulii mai atent urechile, îndreptând privirea către direcţia de unde venea zgomotul, şi zării acoperişul de tablă al cârciumii aruncat pe jumătate în sus. Alergai să văd ce se întâmplă şi aşa apucai ultimele clipe din existenţa acoperişului. Sârbii, în frunte cu Croaţia, cântau de mama focului, iar Macedonia, mai solid, proptit cu mâinile în tavanul şandramalei, îl împinse în sus, smulgându-l din cuie.

O tulii repejor în Casa fără Pisic, nedorind să fiu de faţă la scadal şi crezând că proprietarul va chema poliţia, dar, spre uimirea mea, petrecerea continuă fără alte incidente.

Simţind nevoia să văd şi chipuri de femei, revenii la spălătorul din curte, unde fetele înmuiau rufe. Speram într-o apropiere de Duda şi profitai de faptul că Oana mă putea ajuta în susţinerea conversaţiei, traducându-mi câte ceva din spusele sârboaicei. Exact când ne înfierbântaserăm în conversaţie pe tema plecării şi a vaporului de plastic, ne pomenirăm cu părintele, care, cu o figură spăşită, i se adresă Oanei, rugând-o să îi spele şi lui chiloţii, singurii lui chiloţi. Această rugăminte ne surprinse, crezând iniţial că este o glumă, dar indiferent cât de borfaş ar fi fost individul din faţa noastră, tonul vocii lui ne arăta că rugămintea era serioasă. Cu greu se stăpâni Oana să nu-i sară la gât, considerând rugămintea mai mult decât obrăznicie, şi privirea ei îl goni pe răspopit pe acoperiş, de unde venise. Lăsai fetele să vocifereze şi urcai în urma părintelui, dornic să mai aflu câte ceva legat de plecare, dar totodată să îmi iau de pe sârmă lenjeria personală pe care o spălasem mai devreme.

În timp ce îmi strângeam în mare viteză lucrurile, părintele deschise discuţia, luându-mă prin surprindere.

– Dragă George, ştii şi tu cum sunt fetele. Cu nasul pe sus şi mai obrăznicuţe... Aşa sunt tinerii din ziua de astăzi. Am rugat-o pe Oana să îmi spele ceva. Ca pe fata mea, că ştii că am fată mare. Eu am plecat la drum fără bagaje, ca să vă pot ajuta pe voi, şi ai văzut la graniţă că am coborât după sârbi. Împrumută-mi, te rog, o pereche de chiloţi de la tine. ¥i-i înapoiez la New York, când ajungem. Ai mei s-au murdărit de atâta purtat, iar pantalonii de blugi sunt prea călduroşi. Mâine voi merge la plajă cu voi, pentru că este ultima zi pe insulă. Poate nu o să mai ajung pe aici niciodată, pentru că este mare bătaie de cap. Vezi şi tu...! – spuse părintele oftând şi privindu-mă drept în ochi.

Îi ascultasem cu mare atenţie spusele, nebănuind iniţial unde bate. Răsuflai uşurat în sinea mea că nu era vorba de a mai cere bani, luai de pe sfoară o pereche de chiloţi negri şi i-i întinsei părintelui.

– Îţi mulţumesc, dragă George. Tu eşti băiat bun şi cu suflet mare. Am să mă rog pentru tine, să îţi ajute Dumnezeu. Când o să ajungem la New York, dacă ai nevoie să te ajutăm cu actele de emigrare, te rog să apelezi cu mare încredere. Noi ne ocupăm şi cu aşa ceva. Avem relaţii la Immigration. ¥ie îţi luăm mai ieftin, că ai fost om de înţeles până acum – încheie părintele, strângând chiloţii în mână de ziceai că se temea să nu i-i iau înapoi.

– Părinte, eu vă mulţumesc pentru intenţie, dar până la New York mai e mult. Am nevoie urgentă de banii pe care vi i-am împrumutat pe drum. Acum a venit şi Daniel. Am văzut că are portmoneul plin de carduri. Mâine, vă rog, luaţi de la el şi daţi-mi banii înapoi – încheiai eu cu o voce deloc prietenoasă, săgetându-l pe părinte cu o privire în care se citea că răbdarea îmi ajunsese la limită.

– Dragă George, eu te înţeleg bine. Sunt banii tăi. Dar dacă plecăm cu vaporul, trebuie să ne dai pentru acest drum. Ne socotim după aia. Suntem oameni serioşi. Vaporul a costat un milion jumate! Nu ne uităm noi la banii tăi – continuă să se miorlăie răspopitul.

– Părinte, şi eu vă înţeleg, dar până la vapor mai este. Am nevoie de bani! – încheiai eu foarte dur, întorcându-mă către intrarea casei şi dispărând enervat.

Eram sătul de miorlăielile lui, iar povestea plecatului noaptea, cu un iaht din fibră de sticlă pe o mare care nu era un lac, mă făcuse din nou neliniştit. Devenisem nervos din neputinţa de a depăşi această situaţie. Eram la mâna lor. De pe insulă prin forţe proprii nu puteam pleca decât în ţară. Ne interesaserăm, eu şi Bogdan, cum am putea pleca singuri în America cu alte mijloace mai sigure. Nu aveam mari şanse. Dominicanii fugeau şi ei pe rupte de pe această insulă, pentru o viaţă mai bună. Ei aveau filiere, dar circulau destule zvonuri despre oameni găsiţi morţi prin junglă, mâncaţi aproape complet de animale sau termite. Pe acest pământ total străin şi necunoscut, neştiind limba, ne-ar fi trebuit mult timp ca să găsim o soluţie mai puţin primejdioasă decât a popilor newyorkezi. În plus, povestea văzută în ziar cu tragedia din Amsterdam mă făcuse să devin mai matur, să nu mai iau toate aventurile drept o joacă.

Intrai în camera noastră, unde Oana şi Bogdan stăteau de vorbă cu Duda pe aceeaşi temă. Plecăm cu iahtul ori nu?

Mă aşezai pe salteaua mea lângă Duda, care nu mai fugi ca o potârniche, şi vlăguit de gânduri grele, încercai să aţipesc puţin. Nimeni nu mai putea dormi în această penultimă noapte. Cu excepţia sârbilor, fiecare avea mari emoţii şi mult mai multă frică. Văzuse fiecare cum este Marea Caraibelor, înţelegeam acum ce înseamnă mersul cu un iaht 300 de mile şi nu ni se mai părea o croazieră de plăcere. Ni se comunicase deja strategia plecării, care complica şi lungea durata deplasării. Trebuia să ne urcăm pe iaht ca adevăraţi turişti, cu intenţia de a face un tur în jurul insulei şi, odată ieşiţi în apele internaţionale, căpitanul cârmea către Porto Rico. Scamatoria asta cerea timp, pentru că insula nu era chiar mică. Tot acum am înţeles de ce Porto Rico era locul preferat. Această insulă semiautonomă aparţinea Statelor Unite, dar avea regim de liberă circulaţie. Era de fapt al 51-lea stat american. Odată ajuns acolo, se putea pleca cu avionul ca pe o rută internă, nemaifiind nevoie de viză. Tot acum pricepusem vrăjeala cu obţinerea pe vapor a mult râvnitei vize de intrare în SUA. Minciunile fuseseră bine ticluite şi credibile în lumea noastră de la Bucureşti, dornică de evadare.

Somnul nu venea nici la mine, cu toată senzaţia plăcută dată de compania sârboaicei, care era o fată educată, cu care aveam ce discuta dacă aş fi înţeles limba. Bogdan se milostivise şi îmi traducea câte ceva din ce vorbeau ei, mai ales ce povestea Duda. Şi Duda avea ce povesti! Avea o bogată experienţă privind oamenii şi se pregătise în şcoală pentru a interpreta fenomenele astrologice. Putea să îţi dea o sugestie privind viitorul tău, bazat pe o logică desprinsă din cărţi, după statistici bine puse la punct. Duda mă uimea pe măsură ce ascultam spusele ei, traduse de Bogdan. Mă uimea şi îmi plăcea micimea ei, comparativ cu vastul bagaj de cunoştinţe, încă nemaiîntâlnit la alte femei. Era şi o fire foarte sportivă. Practica înotul, ciclismul, alpinismul, patinajul, dansul modern şi pe deasupra avea o voce frumoasă, suficient cât să se facă plăcută şi să animeze atmosfera, atrăgând atenţia sexului opus. Desena frumos şi asta era de fapt profesia ei. Ne făcu repede demonstraţia măiestriei ei, schiţând pe hârtie câte o caricatură a figurilor noastre, aşa cum stăteam acum. Semănam toţi perfect şi mă îndrăgostii pe loc de acest miracol omenesc, ce se sprijinea cu spatele de mine, pentru a termina ultimul desen. Îi simţeam căldura şi fragilitatea trupului şi tare aş fi vrut să intre în buzunarul meu, lângă amuletă, la colecţia de bibelouri valoroase. Termină desenul şi, răsucind la spate mâna ei delicată, îmi aşeză foaia de hârtie pe faţă, pe post de umbrar.

Mă ridicai într-un cot să văd ultima creaţie şi rămăsei uimit. Desenase un chip de fată frumoasă, de Dudă frumoasă, ce semăna perfect cu cea de lângă mine. Luai preţiosul cadou, desenat special pentru mine, îl împăturii şi, cu multă tandreţe, îl vârâi în sân. Urmă un moment de tăcere, timp în care fiecare ne priveam portretele realizate de această artistă înzestrată, gândind că America îşi va deschide braţele pentru a o primi şi o va propulsa în lumea artiştilor celebri. Nu ştiam cum este această fata morgana a omenirii... America! Duda se ridică, spuse noapte bună şi plecă la ea în cameră. Rămaserăm cuminţei în paturile noastre, gândind la spusele ei, care ni se păruseră de o mare înţelepciune. Apoi, dând la o parte figura Dudei ce plutea prin cameră, ne puserăm propriile întrebări.

– Ce facem, Oana, pe 13? – întrebai eu sfios, pentru a nu mă trezi luat din nou în beţe.

Din nou tăcere, fapt ce vădea că fiecare aveam temeri mari faţă de această riscantă aventură, care se apropia cu mare viteză şi din care nu puteam ieşi decât cu un refuz. Înainte sau după venirea vaporului, tot refuz se chema, iar după acest refuz urma un întreg scandal şi greutăţi de a recupera banii. Sau o parte din bani. Sau nimic. Dar scandalul rămânea să înconjoare comunitatea românească a Ridgewood-ului, cartierul unde trăiau rudele noastre şi unde se împodobea bradul de Crăciun special pentru noi, cu daruri pentru fiecare, pentru că asta deosebeşte America de România. Şi acesta era un lucru banal, desigur, dar cu toată banalitatea lui, România şi alte multe ţări, mult mai multe, nu îl puteau realiza.

Oana rămăsese gânditoare, poate la cadourile ce o aşteptau aşezate sub brad chiar de soacra ei, care numai cu un an înainte o refuzase drept noră... Se gândea poate la soacra mea care, la Bucureşti, o dăduse afară din casa părinţilor lui Bogdan, iar acum avea să o reîntâlnească la New York pentru a sărbători Crăciunul american... Şi se gândea poate că acest iaht o va duce şi mai departe de mamele ei de la Bucureşti, cu care abia vorbise la telefon. Oana, această fată minionă şi drăguţă, stătea acum în cumpănă către ce cadouri s-o apuce, pentru că, din ţară, mamele îi promiseseră şi ele multe. Un apartament, postul de stewardesă păstrat la Tarom şi venirea în America pe căi legale, direct cu avionul. Grea dilemă apăsa pe capul frumos desenat al acestei fete cu ambâţ.

Bogdan sparse muţenia şi încurcătura în care se zbătea soţia lui.

– George, sunt presiuni mari de ambele părţi. De ce stăm mai mult aici, de-aia se complică lucrurile. Oana ţi-a povestit ce promisiuni ni s-au făcut dacă ne întoarcem în ţară. Dar nu înţeleg de ce tocmai acum şi aici avem aceste promisiuni. Ai mei nu ne-au promis nimic, dar au plătit banii pentru acest drum. Zece mii de dolari, mai mult decât costă un apartament. La Bucureşti am stat în apartamentul părinţilor mei şi nimeni nu a promis nimic. Toţi stăteau cuminţi. Nu e uşor nici pentru mine să o înţeleg pe Oana şi pe ai mei în acelaşi timp. Dacă tu pleci înapoi, mergem cu tine. Pe vapor singuri, fără tine, noi nu ne urcăm. Dar eu sunt de părere să mergem totuşi să vedem cum este. Nu avem altă soluţie acum, iar rezervarea avionului oricum e abia peste o săptămână. Vom sta la hotel dacă iahtul ni se pare nesigur, pentru că aici n-o să mai avem acces. Vom plăti o singură cameră, să economisim banii. Asta-i tot ce pot spune eu acum – încheie Bogdan.

Nu răspunsei. Dădui doar din cap în semn de înţelegere şi îmi trăsei cojocul pe post de pernă, sperând în somnul aducător de înţelepciune. După o aşteptare inutilă, fără a putea să mă odihnesc, adormii totuşi, inspirat de amuleta pe care o aveam în mână, cu gândul că undeva departe, nu contează unde, cineva se gândea la mine nu numai ca la o amintire frumoasă de toamnă.

(va urma)