In ansamblul proceselor afective, unele intamplari care au lasat impresii deosebite in subconstientul nostru raman fixate in memorie un timp, apoi amintirea lor se estompeaza treptat-treptat, dar revin dupa o vreme, uneori dintr-o intamplare, cand aproape le-am uitat cu desavarsire. Ne intoarcem atunci in timp si retraim cu nostalgie momentul respectiv, mai cu seama cand este vorba de amintirea unui prieten bun de care destinul implacabil ne-a despartit pentru totdeauna.

In urma cu cativa ani asteptam pe aeroportul Otopeni decolarea cursei TAROM spre Canada, unde ma intorceam dupa participarea la primul Forum al Presei Romanilor de Pretutindeni, unde participasem in calitate de editorialist al Emisiunii de Radio in limba Romana a postului "Ottawa University" si de colaborator al catorva ziare de pe continentul nord-american. Lucrarile Forumului imi luasera cea mai mare parte din timp, astfel incat nu mi-am putut vizita toate rudele si prietenii, inapoindu-ma cu regretul ca vizita mea pe meleagurile natale a fost atat de scurta. In afara de Piata Universitatii, unde participasem cu intreaga familie la acel exceptional fenomen inecat in sange de ortacii lui Miron Cozma, si Cimitirul Eroilor, unde am aprins cateva lumanari, nu am reusit sa revad nici cartierul drag al copilariei mele, nici marile bulevarde cu teatrele care mi-au deschis larg orizontul dramaturgiei universale, nici parcurile prin care visasem in adolescenta si elaborasem primele eseuri literare.

In clipa in care megfoanele ne anuntau sa ne pregatim de imbarcare, in multimea de oameni care asteptau zborul altor curse aeriene cu alte destinatii, am zarit o figura cunoscuta. - "Nick ! ", am strigat eu surprins. A intors capul in directia mea si, recunoscandu-ma, a ridicat un brat si a strigat la randul lui, plin de uimire: - "Alexandru !". Apoi fluxul oamenilor ne-a despartit, ramanand fiecare cu mana ridicata si cu un semn de uimire in priviri.

Mi-am reamintit aceasta intamplare zilele trecute selectionand fotografiile dintr-un album pe care l-am adus cu mine de acasa. Erau fotografii din tinerete care mi-au redesteptat o sumedenie de amintiri. Nicusor Munteanu era un prieten din copilarie de care ma leagau multe intamplari pe care le-am trait impreuna. Mi-au revenit in minte Gradina Cismigiului bombardata de aviatia americana, cu lacul rascolit de bombe si noi doi impreuna cu cainele lui de vanatoare intr-o barca adunand frumosii pesti omorati de suflul bombelor. Sau excursiile pe care le faceam in grup, el avand permanent chitara cu care ne canta melodiile la moda pe atunci, cea mai indragita de noi fiind "La Paloma". Sau zilele cand aplicam zincurile aduse de Maracineanu pe paginile de hartie ale ziarului "Raboj" al organizatiei noastre de rezistenta anticomunsta, ziar pe care il tipaream in clandestinitate, incercand sa mentinem treaza constiinta romanilor in lupta impotriva ocupatiei sovietice si a puterii comuniste instalate la Bucuresti. Impreuna cu el si cu Octavian Radulescu lipeam seara afise cu continut anticomunist pe vitrine si pe stalpii de telegraf.

Mi-am reamintit apoi intamplarea in care era sa ne inecam in lacul Tei, unde motocicleta pe care o conducea a intrat in lac deoarece, la incercarea de a ocoli o persoana in varsta, roata din fata a intalnit scandura care delimita plaja de apa si a intrat cu motorul in functiune circa 10 metri in lac. Hainele noastre erau in atas si s-au udat, astfel ca a trebuit sa stam pe plaja pana s-a inserat pentru a ne intoarce acasa. Nici astazi nu-mi dau seama cum am reusit sa ajung la mal, deoarece nu sunt inotator.

Putin timp dupa aceea am fost arestat si deportat intr-un lagar de detinuti politici, considerat a fi "un pericol pentru noua oranduire democrata". La eliberarea mea Nick plecase in orasul Resita unde obtinuse un post la Uzinele Metalurgice ca specialist pe masinile electrocontabile ale Firmei "Wattson-Hollerith" unde l-am vizitat, am stat la el o saptamana si am facut impreuna excursii de neuitat la Izvorul Vulturilor pe Muntele Semenic. Cativa ani nu am mai stiut nimic de el, dar, intalnindu-ma intr-o zi cu sora lui, am aflat ca se casatorise cu o fata de origine germana, ca fusese cu un grup de prieteni in munti unde cantasera cantece nationaliste, iar la intoarcere fusese arestat si condamnat la doi ani de inchisoare, platind si el tribut elanurilor tineretii noastre. Asa cum platisem si eu visul de libertate dupa gardul de sarma ghimpata al Lagarelor de Internati Politici de la Caracal si Slobozia, unde s-a consumat unul din capitolele adolescentei mele, in perioada aceea plina de romantism si naivitate, in care nu stiam ca lupta impotriva aranjamentelor de culise ale puterilor invingatoare in cel de al Doilea Razboi Mondial este inutila si absurda, deoarece la Ialta se stabilisera zonele de influenta ale fiecarei Mari Puteri, Romania fiind cedata pe un petec de hartie aliatului cu stea rosie la chipiu.

La intoarcerea in Canada am solicitat ajutorul unui prieten din Bucuresti care a facut cateva investigatii in randul prietenilor comuni si al putinelor lui rude ramase in viata. Astfel am aflat ca Nick supravietuise "obsedantului deceniu" in care fusese hartuit in nenumarate randuri si isi intemeiase un nou camin deoarece sotia lui fusese obligata de securitate sa intenteze divort in perioada in care fusese in detentie. Din nefericire insa, dupa putin timp de la intalnirea noastra in aeroport, si-a pierdut viata in urma unui accident stupid pe soseaua spre Timisoara, in urma coliziunii cu un camion care a intrat in plina viteza pe contrasens in motocicleta pe care o conducea, pasiunea lui pentru motocicleta fiindu-i fatala.

Inchizand albumul cu fotografiile din tinerte am zambit cu nostalgie amintirilor redesteptate. Peste anii care au trecut, parca prea repede, Nick a ramas prietenul romantic din adolescenta care mi-a fredonat compozitiile lui muzicale si caruia i-am citit primele mele poezii. Prietenul cu care am facut Scoala de Pilotaj fara Motor, scoala ce mi-a insuflat dragostea fata de eroii aerului pe care i-am evocat intr-un serial in presa din Canada si Statele Unite, prietenul drag ce ne incanta cu vocea lui calda, fredonand melodiile care erau pe buzele tuturor in acea perioada tulbure de timp, in care incepuse demolarea valorilor si elitelelor neamului romanesc. Il revad in amintirile mele intotdeauna insotit de catelusa lui de vanatoare Mona, de care era nedespartit, ca si de chitara pe care o purta cu el tot timpul. Nu mi-l pot imagina in momentul tragediei in care destinul i-a curmat firul vietii. In amintirile mele el a ramas adolescentul plin de optimism care ne inveselea cu chitara de care arareori se despartea in anii aceia plini de incertitudini in care visam sa faurim o lume mai buna si mai dreapta.