,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librării Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

Capitolul 18. Întoarcerea la Casa fără Pisic 

Cu figuri de triumfători, ne luarăm la revedere de la cei doi soldaţi, gândind totuşi că bine e să fii european. O pornirăm către staţia de autobuz, cu gândul rămas la vaporul alb, din care se scurseseră numai turişti albi, îmbrăcaţi în alb. Idei rasiale de care comunismul, în toată stupiditatea lui, ne ţinuse departe ne gâdilau acum ispititor creierele încinse de căldură şi lipsă de griji. În această mică republică, în care albii reprezentau numai zece la sută din populaţie, aceşti oameni de culoarea cafelei aveau să ne dea clasă în ceea ce priveşte teoria că sângele tot roşu este, iar bunătatea nu ţine de prejudecăţi.

Fiind cu vechime pe cele două străzi inspectate astăzi, ajunserăm la staţia de autobuz în mai puţin de zece minute. Eram numai noi, iar autobuzul nu se lăsă aşteptat. Şoferul nu mai era acelaşi şi rămăsei dezamăgit. Dorisem să îi mulţumim că ne adusese la locul dorit fără prea multă bătaie de cap. Dar zilele nu intraseră în sac şi timp era berechet.

Priveam cu o altfel de curiozitate drumul de întoarcere. Parcă animat de o inconştientă intenţie de a scrie ceva despre aceste locuri şi aceşti oameni. Mă uitam mai curios, să descopăr detaliile ce-mi scăpaseră data trecută din obiectiv.

Partea dreaptă a străzilor era altfel decât partea stângă, iar  apusul soarelui, altfel decât răsăritul. Nici bomboana oferită în autobuz la venire nu era la fel cu cea dată acum, la întoarcere. Sugeam acum bomboana cu gust de banană mult mai conştient, ştiind că este numai una, care trebuie să ne ţină tot drumul. Fredonai melodia ce se auzea în difuzoarele autobuzului, pe care nu o mai confundam cu posibilul imn naţional. O ştiam aproape pe de rost.

Întoarcerea către Casa fără Pisic avea să se dovedească grea din start, mâhnindu-mi sufletul ca atunci, în tinereţile căsniciei, când trebuia să merg la onomastica soacrei cu care abia mă certasem. Dar casa-i casă şi era numai una.

Bomboana, chiar dacă nu era de pe colivă, se dovedi a fi bună. ¥inea loc şi de sete, şi de foame. Sugeam la ea, făcând pauze atunci când autobuzul oprea. Tactica asta mă ajuta să gândesc mai bine la cele pe care le vedeam pe geam. Le înghesuiam în capul meu, aşa, să îmi ajungă pentru o viaţă. Lista cu locurile pe care doream să le văd începu să se umple pe măsură ce mi se clarifica mai bine în minte cum merg treburile pe aici, iar treburile pe aici mergeau al naibii de bine, că, de, era capitalism. Eram poate ca omul venit de la ţară. Mai fusesem în străinătate, în Europa, dar pe banii guvernului. În acele excursii cu caracter productiv, care întotdeauna mi se păruseră scurte, banul nu avusese decât valoare simbolică, iar vorba prietenească a gazdelor, decât intenţia de a te convinge să nu te mai întorci în ţară.

Acum era altceva. Acum nu mai depindeam de nimeni, pentru că plăteam totul. Doar pretenţiile mele erau altele, că, de, erau pe valută.

Agoagoa gonea de mânca pământul. Crezusem dimineaţă că numai şoferul acela avea damblaua vitezei de dragul autobuzului nou. Dar acum era alt şofer, mai bătrân, mai obosit, ca şi autobuzul care scârţâia din toate şuruburile, dar care fugea şi el  ca la vale.

Mă speriai puţin. Reîncepusem să îndrăgesc viaţa şi, în plus, gândul că ne apropiam de Casa fără Pisic, cu patul meu fără cearşaf, cu cojocul pe post de pernă, cu haina de piele pe post de plapumă, cu sârbii care udaseră rădăcinile cocotierilor într-o veselie, aşa, ca să ne arate nouă că “balcanic zici, viteaz zici”, cu platanoşi dimineaţa, la prânz şi seara, cu Duda care nu se uita decât după Daniel, ei bine, cu toate aceste gânduri în cap nu mai doream să merg acasă. Şi de ce nu doream, de aceea mi se părea că autobuzul aleargă mai repede.

Întrebându-l pe Bogdan ce părere are despre cursa asta nebunească, scutură şi el din cap, sâcâit de ceva necunoscut sau de aceeaşi problemă cu a mea.

Bomboanele acestea se dovediră a fi precum suzetele pentru sugari. Cât timp pasagerii supseseră la ele, crezui că liniştea venea de la oboseala muncii de peste zi, dar pe măsură ce bomboanele se terminau, pasagerii, care erau în majoritate dominicani, începeau a vorbi sau a trage câte o duşcă de Brugal. Treptat, în autobuz spiritele se încinseră, iar conversaţia deveni un fel de: fiecare vorbeşte pentru el, că nimeni nu-l ascultă. Ameţiţi de gălăgie şi derutaţi de faptul că se făcuse întuneric, coborârăm din greşeală la La Belle.

Continuarăm să mergem pe jos şi ajunserăm astfel la colţul celor două hanuri, trecurăm în viteză pe lângă ele, uitând de “Grand Opening”, şi o ţinurăm într-un trap până la Casa fără Pisic.

Răsuflarăm uşuraţi când văzurăm grilajele metalice larg deschise, luminile aprinse, iar pe sârbi jucând cărţi cu românii. Intrarea noastră fu primită cu aplauze, toţi crezându-ne plecaţi către România.

Întâmpinarea aceasta frumoasă ne înfrăţi, petrecând seara şi noaptea ce au urmat la un loc cu ceilalţi. Berea venea ca pe bandă rulantă de la dugheana din colţ, unde sârbii aveau credit. Mă spurcai şi eu la jocul de cărţi şi chiar începui să cânt în sârbeşte, strigând în cor: “Epaaa!”

Noaptea fu de pomină. Gălăgia făcută de noi, ţipetele celui care câştiga, muzica sârbească, toate la un loc stârniseră panică printre vecini, care se pregătiseră să anunţe poliţia. Poliţia dominicană se dovedi a fi o comedie. La patru dimineaţa, când jocul se încinsese şi părintele obosise rugându-se de noi să mergem la culcare, poliţia descinse în faţa Casei fără Pisic. Maşina opri şi doi poliţişti coborâră să facă cunoştinţă cu noi. Băieţii se dovediră de treabă, luară ciubucul pe care părintele îl colectase de la noi şi, urându-ne vacanţă plăcută, plecară.

Casa fără Pisic se transforma treptat într-o adevărată casă de vacanţă, cu multe facilităţi descoperite pe zi ce trecea, iar asta reprezenta doar începutul. Casa nu era înaltă, iar scara ce ducea pe acoperişul unde părintele plecase să se odihnească era lesne de urcat. Pomii învecinaţi treceau cu mult de acoperiş, conferind o frumuseţe aparte acestui loc, unde mai târziu aveam şi noi să urcăm.

Jos, jocul mergea ca şi singur. Câştigam partidă după partidă, însă, pentru că burta îmi ghiorţăia de atâta bere băută şi mâncare nemâncată, mă hotărâi să merg la culcare, intrând tiptil în camera mea. Gonii mica iguană de pe pat în direcţia vecinilor de cameră, mă schimbai la pijama de mătase şi mă pusei pe dormit, în timp ce casa se învârtea cu mine de prea multă bere.

Jumătatea de noapte fu grea şi lungă. Cele două ore până la răsăritul soarelui mi se părură nesfârşite. Mă sculai mahmur văzând în faţă numai şeptari şi mă dusei să mai dau calul la apă, pe nepusă masă. Gaşca se liniştise. Privii la sârbii răpuşi de joc şi alcool, care stăteau întinşi unul lângă altul ca peştii în conservă. Liniştea schimbase faţa casei, care acum, la început de zi, arăta ca un spital de campanie cu răniţii întinşi pe jos din lipsă de paturi. Tiptil, o pornii către acoperiş să îmi alung greaţa şi să văd dacă părintele doarme. Aerul proaspăt îmi făcu bine. În interior puţea a cârciumă şi mă jurai să nu mai pun alcool în gură niciodată. Inspirând adânc, mă oprii la cişmeaua de-afară, de unde băui apă, cu toată interdicţia scrisă pretutindeni în această ţară. Mă simţii mai bine, iar clorul băgat din abundenţă în apă îmi spălă maţele. În fine, îmi reglai mersul şi aşa, mai bătrâneşte, ca la deal, o pornii către acoperiş.

Părintele zăcea răpus de nebunia noastră de astă noapte, în chiloţii lui îngălbeniţi, cu mâinile căzute pe lângă saltea, de credeai că-i mort. Burtoiul mare şi rotund de-atâta post se mişca de respiraţie, fără horcăieli, semn că acoperişul îi pria. Mă întorsei şi coborâi să fac o cură de grepfruturi furate din pomul din spate. Găsii pomul cu fructe lipsă, semn că sârbii făcuseră inventarul, şi mă chinuii în zadar să ajung la cele rămase pe sus. Mă uitam la fructele din vârf, mă uitam la pijamaua mea de mătase cumpărată special pentru America şi renunţai la cocoţatul în copac.

Mă resemnai şi culesei de pe jos o portocală crudă, din cele  abandonate poate de sârbi, desfăcui acritura care mirosea, ce-i drept, foarte frumos şi o înghiţii cu noduri, ţinând ochii închişi, că ajută. Greaţa îmi trecu instantaneu, iar o diaree ca după bere cu portocale mă încercă prin maţe. Mai trăsei o înghiţitură de apă interzisă, să îmi treacă acreala, şi mă dusei la ouat în WC, că eram singurul supravieţuitor. Sârbii începuseră să sforăie şi era de presupus că se vor trezi unii pe alţii de horcăieli.

Pijamalele astea de mătase sunt bune, răcoritoare, frumoase şi uşor de spălat în cazul în care te spârcâi pe ele. Portocala ieşise aproape cum o mâncasem şi mirosea la fel de frumos. Trăsei repede apa să nu-i împut pe sârbi şi mă apucai de spălat pijamale, la tropice, aşa dimineaţa, pe stomacul gol, că se spală mai uşor. Apoi o tulii tiptil să îmi iau pantalonii, până nu se trezeau porumbeii. Ei erau în continuare norocoşi, dormeau ca doi bebeluşi unul în braţele celuilalt şi ăsta fu şi norocul meu. Mă îmbrăcai rapid, milităreşte, şi mă băgai sub haina de piele, apucând ultimul somn al zilei.

Câte o beţie dintr-asta prelungită este bună. Te mai cuminţeşte. Mă trezii ca un mieluşel, privii camera în care nu mai eram decât eu şi, trăgând aer în piept, adulmecând, descoperii că meniul se schimbase în fasole fiartă. Râsete şi voci se auzeau din sufragerie, iar timbrul Dudei mă gâdila pe la urechi. Privii ceasul şi constatai că era prânzul. Bună şi treaba asta. Mai trecuse o jumătate de zi pe nesimţite. Maţele mi se lipiseră de atâta somn şi mă hotărâi să mă dreg la burtă cu noul meniu al zilei. Parcă îmi slăbiseră şi puterile, iar o ameţeală cu vedenii colorate mă încercă la ridicarea în capul oaselor. Oftai adânc, renunţând să mai fac pe leşinatul şi mă aranjai puţin la ţinută, că, de, era o nouă zi şi poate muşca sârboaica din momeală. Mă pieptănai cu palmele, ca urşii, uitându-mă în oglinjoara Oanei pentru a-mi controla mutra şi mă speriai de albeaţa feţei. Dar mă consolai cu gândul la bronzul de la soare pe care trebuia neapărat să îl capăt. Îmi aşezai pe saltea pijamaua pe post de semn, să văd dacă în lipsă cineva nu se tolănea pe pat, întrucât erau vreo trei sârbi care nu încăpeau pe nicăieri, şi mă hotărâi să părăsesc dormitorul.

Arătam satisfăcător şi luai decizia ca, printre urgenţele zilelor următoare, să îmi cumpăr o pereche de chiloţi special pentru baie. Eram la tropice, veneam din Europa, iar chiloţi de acasă nu luasem decât trei, gândind iniţial că vaporul va sosi repede, iar până la New York nu am nevoie de mai multe perechi. Descinsei în sfârşit în sufragerie şi, spre surprinderea mea, fusei primit cu aplauze, deşi cred că mai mult în băşcălie. Îmi văzui totuşi de treabă, că, de, aşa-i în gaşcă, şi mă aşezai pe o ladă găsită de sârbi prin bălăriile junglei, care fu şi ea bună la ceva.

Milagros, care mă recunoscu de gentleman, mă servi la botul calului şi înfulecai fasolea fără să o mai gust, că tot nu mai avea sens. Mă simţii mai bine, însă refuzai a doua porţie. Băui o jumătate de pahar de Tropicana, rămasă pe fundul cutiei, şi aşteptai cuminţel să se dea semnalul de mers la plajă.

Privii gloata îmbrăcată frumos, fiecare cu ce avusese mai gros de pe-acasă, că, de, fusese iarnă-n Europa, şi recunoscui că fetele noastre, cele două, chiar mici cum erau, erau mult mai deştepte. Amândouă purtau costume de baie, cu aţici în popou, că aşa e la modă. Duda avea nişte ţâţoaie de mă lămurii cum de-i crescuseră băieţii mari ca nişte cai. Pe ale Oanei le văzusem deja şi nu mai prezentau interes. O pornirăm cu gagicile în frunte, iar eu o ţinui voiniceşte mai în faţă, ca să miros parfum de damă.

Părintele se spurcase şi el la drăcii şi mergea la scăldat în Caraibe laolaltă cu noi. Ajunserăm la colţul autostrăzii, unde italianul cu banana gratis ne salută, ne numără şi se bucură constatând câţi masculi eram. Îşi puse mare speranţă în noi, arătându-ne afişul cu “Grand Opening”, la care toţi ne înveselirăm.

Trecurăm autostrada iepureşte şi, grupaţi, o ţinurăm glonţ spre apă, să vedem cum este iarna la scăldat în Caraibe. Eram în a patra zi pe această insulă şi parcă o ştiam de când lumea. Vag îmi mai aduceam aminte de ger, de rude şi de greutăţi. Ideea cu bălăcitul iarna în mare nu îmi trecuse prin cap niciodată şi o dominicană frumoasă dacă găseam, nici acasă nu mai plecam, poate nici în America. Îi şoptii lui Bogdan ideea mea trăsnită şi se înveseli şi el.

Ajunserăm în capătul de est al plajei, acolo unde era şi începutul. Arătam toţi albi şi îmbrăcaţi ca o delegaţie de chinezi. Atât turiştii, cât şi localnicii se uitau tare curioşi la noi. Ne sumeserăm pantalonii şi manşetele de la cămăşi pentru a nu mai părea caraghioşi şi o ţinurăm până în dreptul restaurantului italienesc, unde ne oprirăm.

Plajele aici, în acest colţ de lume, nu erau ca la noi. Nisipul era lăsat de la Dumnezeu, dar nu şi statul pe el. Mai cu ţigăneala, mai cu cerşeala, închiriarăm trei şezlonguri la şaisprezece inşi şi ne puserăm pe dezbrăcat, ocupând unul numai cu haine groase şi pantofi. Le cedarăm fetelor cele două şezlonguri rămase, şi aşa ţărăneşte, mai ca pe la noi, ne puserăm la bronzat direct pe nisip, că-i mai natural. Ne ascunserăm ouăle în chiloţii proletari pentru a nu fi văzute de fetele ruşinoase – şi ţine-o, nene, pe trai bun!

Nisipul cald, mătăsos, palmierii ce străjuiau ca nişte umbrele, fetele în fustiţe scurte care purtau tăvi pline cu fructe şi pahare cu pinhacolada ce veniră gratis ne ameţiră instantaneu, trecându-ne prin cap tot felul de bazaconii. Sârbii se declarară mulţumiţi de viaţa acestei insule, fiind hotărâţi la o adică să emigreze aici. Ne lăsarăm duşi de imaginaţie fiecare în altă direcţie şi aproape că adormisem pe plajă. Fluxul venea încetişor, iar apa caldă ne udă la picioare, trezindu-ne pe toţi din somnolenţă. Urmă prima baie de decembrie în marea cu numele cel mai fermecător: Caraibe! Momentul acesta a rămas unic în mintea mea şi a celorlalţi, extaziaţi cu toţii la culme, uitând complet de noi.

Să faci baie în mare în decembrie nu este acelaşi lucru ca în iulie. Aici apa nu se răcea niciodată, fie iarnă sau vară, fie noapte sau zi, şi aşa ne apucă noaptea pe plajă, fără şezlonguri. Italienii închiseseră mustăria, iar noi, ca să ne scoatem banii, rămaserăm peste program gratis, că plătea Cel de Sus.

Se făcuse ora nouă seara când luna apăruse pe cer, iar noi, uitând de masa de seară, de jocul de cărţi şi de plecatul în America, continuam să ne bălăcim în apa mării, întrebându-ne când vin rechinii ca să ne gonească la Casa fără Pisic. 

(va urma)