Traianus
|
MARELE SINGUR, POETUL Purtānd un nume de īmpărat roman, Traianus (Traian Vasilcău) īşi propune să fie un poet al vechimii zeieşti, invocānd mitica vreme ca pe un vis albastru. Vremile se adună īn el ca īntr-o cutie de rezonanţă; trecute prin sufletul lui fraged ele apar cu ecouri prelungite, stinse sau vii, avānd un nobil răsunet. Īmbrăcat cu o pelerină romantică, poleită cu pulbere lunară, el este un vagabond, un zeu tānăr sau bătrān, un călător īn stele şi īn ere străvechi. Discursul īi este neoromantic şi neosimbolist cu inflexiuni de lirică galantă medievală, īmbinate cu tonalităţi de colind, romanţă, cāntec, de poem bolnav sau senin. Se erijează uşor, cu aceste mijloace, īn postură de Marele Singur, īntr-un risipitor de tristeţe, de rege necunoscut de lume şi, bineīnţeles, de veşnic cavaler īndrăgostit, trubadur şi colindător modern. Bun creator de atmosferă, Traianus scrie de fapt un singur poet constituit dintr-un continuum rapsodic cu variaţiuni, cu reluări şi butăşiri de motive şi cu dispuneri de momente şi stări afective īn contrapunct. Firul poetic se toarce dintr-un caier, ca īn continuare să se resfire el īnsuşi īn alte fire. Cel ce prezidează o astfel de poezie de stări de tārziu autumnal sau hibernal este, bineīnţeles, Bacovia, invocat de mai multe ori şi prezent subtextual cu motivele sale nevrotice: Vino cu Bacovia, dulce lumină / Spune-i că este şi nu a murit. Discursul poetic curge torenţial, ca pāraiele umflate de primăvară, cu viitură cu tot, şi această năboire de momente sentimentale impune la un moment dat o reţetă contraplinului: Doctore, sufăr de foarte mult timp / Ca rezultat sunt bolnav de poezie / Īntr-adevăr, dacă-mi voieşti binele / Prescrie-mi īn iarnă zăpezi pe streşini / Cu floare de măr. Autocaracterizarea este exactă: Traianus e un bolnav de poezie, care produce continuu stări bolnave cu o mare degajare şi prospeţime, au courant de la plume, adică din zborul condeiului... Īn torentul spumos de imagini, momente sentimentale şi mărturisiri sincere (Sinceritatea ca sentinţă, zice poetul) străfulgeră poezii dens-sugestive: Bate īn porţi lumina fulgerānd / Biserica īmi dă cu mir pe gānd / Şi plānge-nchis īn ea un zeu flămān; Floare de colţ, şi rară, şi sihastră / Pe munţi amari creşte iubirea noastră; Iubirea cāntă-n ochii tăi, / Domneşte peste tot şi toate, / Din visul ei la toţi īmparte // Tu nu-ţi mai aparţii de-un veac, / Eşti trandafirul plāns din văi - / Şi de-al tău dor īngerii zac.
Mihai Cimpoi
|
Psalm īngīnatPentru Maya Badian E-atīta jertfire de-amin īn morminte. Īmbrăcat īn durere, trec prin ţara de cer. Eu zbor prin mine īnsumi şi zilnic prin cuvinte Īnviu şi pier.
Apus sunt fără voi, tăceri nespuse. Din răni īmi beau pustia ca pe-un leac. Lacrima lumii soarele, din ochii mei se duse Spre gura-mi lac.
Templu de haos sunt, străvechi şi veşnic. Mă scutur de murire ca de-un vis Şi mă invit la cină să-mi fiu altar şi sfeşnic Īn paradis.
***La uşa gīndului meu bate Trufia morţii deseori. Buzele dīnsei īmi par flori De ochii nopţii secerate.
O pierd prin amintiri visate, Şi ea mă pierde-n cer mereu, Cīt uşile mi-s īncuiate Şi cheile-s la Dumnezeu. Īntoarcerea īn viitorMă doare cerul, mult o să mă doară. Uitată-n cronici, ţara a murit. Copacii, sărutīnd eternitatea, O duc īn ei, arhangheli, ca-ntr-un schit.
Noi mergem dinspre moarte īnspre moarte, Curtaţi de bestia din temniceri. Īn viitor ne-ntoarcem, unde şoapte Īntemniţează verbele-n tăceri.
Vis albastruNoi suntem un pămīnt al suferinţei, De suferinţă binecuvīntat. Printre morminte verzi de cīnturi Trăim cu-adevărat.
Ideea morţii păstorim de-o viaţă Ca pe-o iubire veşnică sub cer. Printre morminte verzi de cīnturi Trăim fără mister.
S-a dus īn zare viaţa din murire Şi doar din Sunt apusul n-a plecat. Printre morminte verzi de cīnturi Albastru vis arat.
Balada lui TraianusVeni-va vremea cīnd am să remor Īn ochii tuturor ca o iubire Şi fi-voi cīntec pentru un cocor Care s-a rătăcit prin amintire.
Suflet de cer avīnd această piatră, Īmi tot īngīnă zi de zi-n cărare: «Smarald ca tine nu există-n soare».
Femeile rodesc amurguri rare, Pomii din cer singurătăţi amare Şi moartea mea cu viaţa lor se ceartă.
***
Īmi trebuie-o noapte, daţi-mi o noapte, Nu-mi daţi numai ziua voastră din rai. Cine-acum de trupul luminii se desparte Va fi plīns de cai.
E frig şi īngheaţă-n sate mormintele, Luaţi fiecare pe-acasă cīte-un mormīnt, cum fac eu, Cine-acum mă ajută să-mi apăr de moarte cuvintele E un mic Dumnezeu.
***Părinţii mei au nume noi de flori Şi scuturaţi de licurici şi iarbă De ziua mea să vină mă īntreabă La braţ cu nostalgia din cocori?
Părinţii mei au devenit uimiri, Plouă şi-n lumea lor, ceru-i poznaşul Şi teamă mi-i că īnecīnd clădiri Ploaia va demola īntreg oraşul.
E-un anotimp etern orice iubire Şi-aştept să treacă ploaia ce s-a-ncins Ca plīnsul unor flori ce ştiu că-n mine Sunt baricade mari, de neīnvins.
|
Poem plīnsĪn iarnă caii nu mai trag la deal Şi căruţaşi mi-i bat fără-ncetare. Alunecă, şi-un plīns voievodal Prin mine umblă ca un bici şi doare.
O, de m-ar īnhăma, pe-un deal să mor, Căzut la pieptul iernii să mă spuie. Vai, caii nu mai pot, şi totuşi suie, Plīngīnd, ne-ngenuncherea vieţii lor. Slănic-Moldova, 10 ianuarie 2003
Moartea fiinţeiCīnd am plecat din toţi īn slava bolţii Īn ochi-mi se roteau păsări de fum, Viaţa vieţii şi murirea morţii Spre sufletul ideii-şi făceau drum.
Murise pīn şi clipa. Să mă vadă Nu era nici un gīnd la poarta serii. Hălăduiam prin luncile tăcerii, Visīnd mări uriaşe de zăpadă.
Murirea vieţii şi trăirea morţii Dormeau-n acelaşi pat pentru vecie. Lumea părea o sfīntă herghelie, Spre care īngerii ningeau, cu toţii,
Cedīndu-mi mie dreptul lor la zbor, Să-mi scriu sub cerul ierbii biruinţa! Parcă se stinse-n zori chiar nefiinţa Ca o preafiinţare-a tuturor.
Şi-atunci au prins să cīnte-n cor copaciiOdă muririi vieţuind īn mineCa-n stupi de-azur popoarele de-albine,Şi lin, prea lin, din trupu-mi creşteau macii.5 ianuarie 2004***Cīnd mă va vizita pustia, Am să observ, bătrīn cocor, Că n-am vecie să-ţi spun: zare, N-am vreo tăcere să-ţi spun: nor.
Dacă-aş fi Dumnezeu, din lacrimi Mi te-aş crea din nou să vii Prin crīngul vieţii mele-apuse, Ducīnd īn palme ciocīrlii.
Maică-a tristeţilor din mine, Se lasă-n lucruri tot mai frig. Să tac nu mai găsesc cuvinte Şi n-am tăceri să te mai strig.
***E-atīta veselie-n tristeţe Şi īn tăcere-atīta cīnt, Şi-atīta grai, iar eu sunt singur, Doar cuvīnt.
Īn cămaşă de flăcări, de raze īn flăcări Planăm sub pămīnt. Mai ferice ca-n propria-mi moarte Nici īn doină nu sīnt.
Cunoaşterea de sineRai şi iad trăiesc īn plīnsu-mi, Mă-ntīlnesc, nu mă-ntīlnesc, Şi tot plec īn mine īnsumi Veşnicia să-mi găsesc.
Plec pe-o vreme sau pe două, Doi de Noi un schit să fim Sub o lună pururi nouă Peste Ierusalim.
Cetăţi de cuvinteToamna-şi īmprăştie poezia pe străzi. Īngerii orbi stele īşi scot din călcīie, Pe mine m-a născut nefiinţa, se ştie, Şi-n scrīnciob m-a dat prin ogrăzi.
Atunci sufletul meu dansa pe clapele mării, Din pletele ei culegeam miresme albastre, metafore de cer le numeam Şi le duceam īn palmele mirării
Dar azi cīnd toamna īmprăştie pe străzi tăceri şi morminte, Īn mine-nchis ca-ntr-un cavou Mai ctitoresc cuvinte.
|