Nu stiu de ce......
Dar, cand vine toamna, nu-mi vin in minte nici ultima, si nici ultimele zeci de toamne peste care am trecut. Ci acelea pe care le-am petrecut in comuna natala,in timpul copilariei mele, pana cand m-am dus la liceu.

Comuna in care m-am nascut eu era cunoscuta prin vestitii ei gradinari. Numai oamenii vrednici care se inhamau la treaba 365 de zile pe an puteau trai acolo. Era o vorba la vecini. Cand nu-i mai ascultau boii, de nu voiau sa mai traga, vecinii de peste Amaradie ii amenintau ca ii vind dincolo de apa, la noi. Unde, numai cand mananci, sau cand te culci nu muncesti. Iar fetele care aveau curajul sa se marite dincaoce de balta trebuiau sa fie, in primul rand vrednice. Bune de munca. Bine ca si zona de relief era mai buna decat la ei,pentru unele culturi care rezistau
si la seci.Culturile mai pretentioase erau puse la apa, in gradina din camp, si erau udate cand era nevoie.

Toamna la tara avea un farmec al ei,greu de descris in cuvinte.In afara de coloritul specific al campului din acest anotimp, dat de feluritele nuante a tot felul de frunze, era si o atmosfera de munca placuta. Parca uitai de toate atunci cand vedeai campul plin de roade!

Toamna, incepea, de fapt, odata cu stransul recoltelor de pe camp. Nu chiar cu seceratul.
Adunatul orceagului, scosul cepei si al usturoiului,culesul fasuiului uscat de pe rastavuri sau de prin porumbi, culesul porumbului,taitul cocenilor, toate acestea spuneau ca a sosit toamana cea bogata. Care, aci parca-ti spunea, aci parca te intreba ce ai facut toata vara.

Toamna marca un sfarsit. Care era, in acelasi timp, si un inceput. Pentru ca, tot atunci, se faceau si lucrari de pregatire a ogorului pentru viitoarele culturi de toamna, sau de primavara.

Oreceagul il adunam bob cu bob, intr-o munca migalosa, tarnadu-te pe pamant ziua lunga pana'n seara, pana cand nu-l mai vedeam. Era intins in curte pentru catva timp la soare pentru a se usca, si apoi urcat in podul casei. Ceapa, usturoiul si fasolea le depozitam, pe perioda de iarna, tot in pod.

Puneam si cartofi, dar mai putini. Prin porumbi aveam uneori si dovleti pentru porci sau si pentru noi.Si chiar cate un rand-doua de floarea soarelui pe mejdina. Porumbii ii culegeam mai tarziu. Pregateam carul cu siscletii ai mari, si in fata, si in spate, si cu blane puse peste loitre, ca sa suporte o mai mare incarcatura. Porumbul era carat acasa si pus gramada in mijlocul curtii. Urma curatul si urcatul drugilor de porumb in patul.

Foile de porumb erau pastrate ca hrana pentru boi, pe timpul iernii. Nimic, aproape, din ce se aducea acasa nu se arunca, far sa fie folosit. Cocenii ii taiam ceva mai tarziu. Dimineata de noapte, pana nu se lua roua. Ca sa nu ne taie la mana frunzele uscate ,sau sa nu se scuture.
Ii caram acasa in carele pregatite special cu tepi, si ii puneam in gradina, in tote (tzotze).

Si tot asa strangeam culturile mari si mici pana la culesul viilor. Nu aveam multa vie. Cat pentru casa noastra. Strugurii erau numai de vin, din care opream cateva scarciuri pe care le atarnam in pod, pentru mai tarziu.Uneori, se si stafideau.

Dar cel mai frumos era la spartul gradinilor de zarzavat. Culegeam tot ardeiul. La rand. Si mare si mic, si copt si verde. Gogosar, ardei lung, galben sau rosu,bucurestean, ardei gras sau putoi. Ce mai, de toate felurile. Il faceam gramada mare in mijlocul curtii. Pentru ca apoi sa-l punem in saci sau direct in car,si  sa ia drumul targului sau al pietei, unde il vindeam cu suta. Ia, cocoana, ia, de la mine colea! Ia "rapidu",boierule! Aluzie la ardeiul putoi "iute" ca focu'.

Imi aduc aminte, cum intr-o toamna... Ramasesem cel mare acasa. Fratele cel mai mare la armata, sora mai mare ca mine la oras, maritata, iar fratele cel mai mic era prea mic pentru o asemenea misiune. Atunci am dus-o pe maica cu carul cu marfa la piata. Seara tarziu, de oboseala, si de troncanitul potcoavelor pe pietrele cubice, carul si el tronca-tronca, am adormit, inainte de a iesi din oras. Breazu si Ungurean cunosteau drumul. Am iesit din oras. Nu erau semafoare pe atunci. Am trecut de locul periculos din Salcii, unde se zicea ca erau hoti. Apoi de Atarnati, de podul Amarazii, si m-am desteptat cand au facut boii singuri "cea", intrand
pe sub gang catre sat. Mai bine de 3 ore cred ca am dormit....La volan,cu cu biciusca in mana. Nici urat, si nici frica de hoti nu mi-a fost. Ca era o negura de-ti bagai destele in ochi. Asa am ajuns acasa,de la piata, adus de niste boi cuminti. Fara gps.

Un pic mai tarziu, se scoteau si radacinoasele. Pentru astea nu era pericol ca le bate bruma. Morcovii, prazul, pastranacul, patrunjelul, mararul,prazul, telina, sfecla rosie, ridichiile negre.Uitasem varza. Munti de varza la targ si in piata erau toamna!

Toate acestea, impreuna cu tufele uscate de busuioc, cimbru, si marar, imprastiau un miros
foarte placut.Mirosul toamnei.Si aveau un gust pe care cu greu il mai poti gasi, in zilele noastre, in supermarketuri.

Vindeam o parte din aceste zarzavaturi. Ca sa facem rost de creitari, sa ne cumparam de ce aveam nevoie. Restul de zarzavaturi, dupa ce ne opream sa facem muraturi de iarna,
le ingropam in gradina,in pamant. La oarece adancime ca sa nu inghete pe timpul iernii.

 Cu asta se cam termina cu stransul de pe camp. Dar cu munca nu.

Podul era plin cu ceapa,usturoi,orceag, grau-ce ramanea, cand ramanea dupa ce dadeam
cotele-lada cu malai, si alta cu faina, boabe de fasui,samanta neagra de ceapa, si alte samantaiuri, ca nu aveai loc pe unde sa pui piciorul.

In pivnita, la fel. Aveam butoiul de varza si cel de vin,borcanele de muraturi si sticlele de bulion, cartofii....

In patul porumbul, sub sopru lemnele, si in gradina paiele si cocenii pentru boi. Iar zarzavaturile in pamant.

Cainele legat, daca era rau,la locul lui, pisica in casa, boii in grajd, pasarile si porcul aveau cotetele lor. Asa arata, in mare, o gospodarie taraneasca. In care fiecare
lucru isi avea rostul si locul lui.

Aveam de toate. Aproape tot ce ne trebuia de-ale gurii ca sa trecem cu bine iarna ce venea. Eram intr-un fel mandri ca nu aveam nevoie sa cerem nimic, de la nimeni.
Nici chiar cu imprumut.

In timp ce muncea, cat era ziulica de lunga,ca sa-si mai aline necazurile, si sa mai mai uite de ele,taranul nostru canta. Canta mereu. Cand se jelind, cand se bucurand, atunci cand  parca vorbea:

Cu coarnele de la plug
si cu boii de la jug,

cu dealul si vaile,
cu vantul si ploile,

cu luna si zorile,
cu mandra/lunca si florile,

cu apele curgatoare,
Si cu vremea trecatoare...

Careia, cand obosea cantand sau povestind cate ceva,si voia sa-si ia un moment de respiro,
i se adresa direct, oftand:

Du-te vreme, vino vreme!

S-a dus o vreme. Vremea cand, numai cu plamele batatorite, ajutate de brate si de antebrate,in miscarile repetitive cu sapa sau cu calostirea, cu tarnacopul sau cu casmaua, cu coasa sau cu secerea, cu furca sau cu grebla, cu sadila sau cu chisarul, uneori, miscari facute pana cadeau de oboseala, taranii nostri isi castigau existenta.
Din munca cinstita, si cu demnitate.
Dar nu se dadeau nici batuti,si nici infranti niciodata. Nici de munca, nici de necazuri, si nici de suferinte.

Taranul facea toate acestea cu atata simplitate, cu atata bunatate in suflet!
Pentru ca, asa cred eu si acum, taranul nostru de atunci avea Credinta: In Pamantul Sfant si in roadele lui. Si in Dumnezeu.

Acum a venit alta vreme. Cu totul alte vremuri.

                                                 Ion Cotoi, Massapequa, NY