,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librării Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

                                                                                                                                                                                                          Capitolul 10 -  La Belle

Părintele sforăia. Deschisei un ochi pentru a recunoaşte locul şi omul. Somnul profund îmi rupsese filmul şi nu mai ştiam unde sunt. Privii încăperea cu mintea trează pe jumătate, dar nu recunoscui mai nimic.

Cum sforăitul mă enerva, mă decisei să deschid şi celălalt ochi. Privii unghiul încăperii din poziţia în care dormeam şi încet, parcă vag, regăsii povestea zilei trecute, întreruptă la berea de-aseară. Cu capul greu, parcă după un chef zdravăn, mă ridicai în şezut. Îl recunoscui în patul vecin pe părinte. Doar în chiloţii lui galbeni de-atâta purtare, păros, cu burta în sus, ţinea picioarele desfăcute, ca un mort pe masa de autopsie. Sforăitul lui gros îl trăda că e încă în viaţă.

Mă sculai. Nu mai era chip să dorm. Sensibil la zgomot, dormitul meu înceta în orice condiţii potrivnice. Privii camera frumos mobilată, cu o plantă cât pomul, cu ventilator în tavan, cu jaluzele de lemn şi, mulţumit de confortul descoperit, mă decisei să mă spăl. Păşii încet ca o pisică, pe vârfuri, către uşa unde intuiam că e baia. Pe jos, podeaua rece de marmură strălucea, iar răceala din piatră îmi săgetă corpul din tălpi până în creştet, făcându-mă să strănut.

Mă oprii. Strănutai disperat şi, rapid, dusei mâna la nas în intenţia de a-l amortiza pe următorul. Cu nasul prins între degete, strănutai totuşi, dar strănutul meu surd ca un cutremur mă destabiliză, lovind din greşeală masa de lemn lângă care eram.

Părintele murmură ceva printre dinţi, ca un urs în bârlog. Mă consolai cu ideea că era dimineaţă şi, hotărât, pusei mâna pe clanţă. Uşa era încuiată. Greşisem direcţia către ieşire. Un nou strănut, ca un trăsnet, mă prinse din urmă. Lăsai natura să zburde în voie şi, ca un leu, mă descătuşai de strănutul ce mă paralizase pe loc.

– Noroc, fiul meu! – spuse părintele, cu vocea lui blândă.

– Bună dimineaţa, părinte! – răspunsei, vinovat de trezirea în forţă.

Mă adunai din penibil, căutai cu privirea uşa dorită şi, uşurat, apăsai clanţa puternic, dornic să evadez din privirile părintelui.

Duşul fierbinte mă energiză şi strănutul din mine, gata să răbufnească, se pulveriză sub ploaia de stropi calzi şi mărunţi. Gata îmbrăcat, în ţinută nouă ca un patron german, coborâi scările către curtea interioară, unde măsuţe cu umbreluţe ne aşteptau pentru micul dejun.

– Ce grea e ziua cea nouă! – murmurai printre dinţi, dând din cap în semn de salut către cei de acolo.

Înfulecai în viteză, sorbii ceaiul din cană şi aşteptai cuminţel ca tragedia să înceapă. Băgasem la cap sfatul părintelui din ziua precedentă şi începui să gândesc. Costel, cu figura lui blond-şatenă, veni către mine şi dădurăm noroc. Intrarăm în vorbă şi timpul trecu mai uşor.

Costel era timişorean după tată şi constănţean după mamă. Timbrul lui moale, cu un uşor accent bănăţean, mă atrase pe loc în miezul poveştii. Cu mult timp în urmă, plecase de-acasă în lume. Era tânăr, deştept, ştia să se poarte. Costel poposise întâi în Germania, apoi în Olanda. Cu bruma de bani agonisită din muncă la negru, plecă mai departe, către locuri mai blânde. Ajunse în Spania. Pentru el fusese altceva decât pentru mine. Fusese a doua lui patrie. Se acomodase uşor. Muncise mult, învăţase şi limba, dar mai departe, nimic. Plecă. Plecă chiar şi din a doua lui patrie într-o alta mai mică. În Portugalia. Poposise la Lisabona, unde, cu experienţa lui de cutezător, se acomodă repede cu noua limbă, cu noul domiciliu.

Portugalia este altfel decât Spania, aş spune eu astăzi, nevizitându-le pe nici una. Costel mi-a povestit multe despre acest loc, care a fost trambulina lui către noul sau noile continente. Ei! Dar să sari oceanul nu este lucru uşor. Ba, dacă stau bine să mă gândesc, nici nu este posibil. Neputând să sară apa, cu toate că o privea în fiecare seară plângând în singurătate pe plajele Lisabonei, Costel îşi luă inima în dinţi şi, aducându-şi aminte că este român şi “viteaz zici, român zici”, se duse a doua zi la consulatul român. Noi, românii, nu suntem aşa de răi şi de dezbinaţi pe cât ne credem. Consulul, sau ceva de genul ăsta, îl primi, îl privi şi îi dădu diagnosticul în privinţa trecerii apei celei mari. Îl făcu marinar cu acte în regulă.

Stau şi mă gândesc astăzi: cum poţi ajunge marinar fără şcoală? Cred că la fel cum o să ajung eu scriitor. Cu răbdare şi tutun. Costel primi carnet de marinar şi tuleo, nene, la vapor. Ei, dar vaporul lui nu a fost ca al nostru. Vaporul lui a fost unul adevărat, mare şi din fier. Costel se duse a doua zi în port şi se adresă la biroul de plasare a forţei de muncă, spunând că este marinar vechi, tot aşa cum avea să spună că eu sunt patron german. Omul de la ghişeu îl privi lung, îl crezu şi îl angajă.

M-am gândit mult la chestia asta cu carnetul de marinar, considerându-l pe Costel mai deştept decât mine. Dar în momentul când se întrerupse din povestea care mă absorbise cu totul, pentru a mai sorbi din bere, îl redescoperii altfel pe Costel din poveste, stând în faţa mea cu berea în mână şi aşteptând, ca şi mine, să vadă în ce va consta răul din ziua aceasta şi să plecăm odată în America, deoarece fiecare ne săturasem de plimbat prin lume. Dar ziua cea grea se lăsa aşteptată cam mult. Părintele nu mai cobora. Cred că se blocase la rugăciunea de la ora nouă, iar ceasul meu arăta unsprezece. Îl lăsarăm pe popă să se roage în pace şi revenirăm la marinărie.

Odată urcat pe vapor, Costel se apucă de spălat puntea, întrucât era singurul lucru pe care ştia să-l facă, nedorind să fie aruncat peste bord chiar în port. Căpitanul, om bun la suflet, nu îl aruncă peste bord, ci îl lăsă să spele puntea de la un capăt la altul, pe toate nivelele. Vaporul făcu mult, că era din fier şi căra fier, iar în plus, greşi direcţia şi, în loc să o apuce către Statuia Libertăţii, unde rudele lui Costel obişnuiau să meargă la picnic să frigă mititei, o luă către Argentina, la mama naibii, pe unde nici Columb nu ajunsese.

După trei săptămâni de bălăngănit pe mare, care îl deprinseseră cu obiceiul de a se ţine de pereţi, Costel luă bruma de bani din mâna căpitanului şi puse din nou piciorul pe pământ neted şi tare, coborând la Buenos Aires.

Buenos Aires este un oraş mare, despre care se spune că se vede foarte strălucitor din cosmos. Dar Costel îl văzu ca şi pe celelalte oraşe când le priveşti de pe pământ.

De Argentina lumea vorbea multe. Umblaseră zvonuri prin Bucureşti că în această ţară e mult pământ şi nu are cine îl munci... Că odată ajuns acolo, guvernul, ca toate guvernele, îţi dă pământ, casă, un tractor nou, iar tu nu trebuie decât să mâni tractorul. În rest, totul vine în urma tractorului, precum vacile după văcar.

Aici mă oprii din ascultat şi, cu mintea surescitată, îl întrerupsei pe Costel din povestit, gata pregătit să cârmesc direcţia către Argentina:

– Măi Costele, tu ai aflat de vrăjeala cu pământul, cu tractorul şi guvernul?

– Sigur că da, măi George! Ăsta a fost şi motivul pentru care am ajuns acolo. Odată ajuns, m-am prezentat la consulatul României, crezând că merge precum cu marinăritul. Consulul, un om bun ca toţi consulii, m-a trimis la Braşov, spunând că doar acolo se fac tractoare pe gratis. Totuşi nu m-a lăsat să mor de foame şi mi-a dat adresa unui român bătrân, înstărit, fugit din ţară pe vremea legionarilor, căruia oamenii îi spuneau “doctorul”. Dar acest om avea de fapt un restaurant şi nu înţeleg de ce oamenii îi spuneau “doctorul”, pentru că nu vindecase pe nimeni. Bătrânul m-a primit şi mi-a dat de lucru la subsol, unde avea bucătăria. Acolo lucram, acolo mâncam, acolo dormeam şi acolo plângeam noaptea, după ce terminam lucrul. Eram doar eu şi nu mă vedea nimeni. Puteam plânge toată noaptea, dar mai şi dormeam. Primele trei luni au fost grele. A patra a fost mai uşoară, pentru că unchiul meu de la New York a intrat pe fir cu popii şi mi-a aranjat să vin în America. Am luat banii de la moş, mi-am cumpărat bilet de Santo Domingo şi iată-mă aici cu voi. Tu ce zici, până sâmbătă suntem la New York, măi George? Tu ai dormit în cameră cu popa şi sigur ştii mai multe – încheie Costel lunga lui spovedanie.

– Măi Costele, după cum văd eu treaba, de Paşte poate, dar acum vine Crăciunul – replicai eu sarcastic.

Băiatul ăsta trecut prin multe mă luă în serios şi se posomorî. Lăsă berea din mână, mă privi lung, acuzator, ca şi cum aş fi ştiut totul din timp şi aş fi păstrat secretul doar pentru mine.

În sfârşit, părintele coborî de la rugăciune, dornic să ne anunţe în ce va consta greutatea zilei de astăzi, care deja se scursese pe jumătate. Ceasul bătea ora douăsprezece, maţele începuseră să ne ghiorţăie şi gândeam că greutatea va consta într-un post prelungit. Dar greşii. Fără a-şi mai drege vocea, ne anunţă că trebuia să ne mutăm în altă parte, că vaporul va mai întârzia puţin şi că aici era prea scump.

Privii hotelul La Belle din interior, privii apa albastră a piscinei în care nu apucasem să mă scald şi mă consolai, cu gândul aiurea.

Părăsirăm frumosul hotel cu nume frumos, unul după altul, fără limuzine, pur şi simplu pe jos, prin nisipul fin ce acoperea drumul, stârnind în spate, ca un camion, trâmbe de praf, care îmi aduseră aminte de ţărâna noastră de la sat, prin care vara, la bunici, alergam desculţ.  

(va urma)