Benoît VITSE     

        

Declaraţie de dragoste Pieţei Chirilă

         

Cunosc Place de L’Etoile din Paris şi Piaţa Roşie din Moscova, dar cea pe care o prefer este Piaţa Chirilă din Iaşi. Micuţa piaţă unde poţi găsi brânză de burduf, fructe la kilogram, legume de grădină, flori abia tăiate şi un supliment de simpatie la colţul fiecărei tarabe. Aici se vorbeşte cu o anumită asprime, se ţipă chiar. Nu prea este loc pentru reverenţe şi formule de politeţe, dar totul mi se pare atât de uman.

În acest cartier, bolnavii de la spital se plimbă în pijama vara şi în capot iarna, mergând cu mare grijă cu papucii prin zăpadă. Au un aer rătăcit, şi se rătăcesc uneori până la Ateneu. O doamnă în vârstă, care aştepta să fie operată, m-a întrebat odată dacă poate veni îmbrăcată aşa în fiecare seară în sala de spectacol. A venit de mai multe ori, apoi mi-a spus că operaţia va fi dificilă dar speră să poată reveni să ne vadă. Din păcate de atunci n-am mai întâlnit-o niciodată.

Şi apoi, se află aici şi vânzătorul de ziare care încearcă să mă convingă în fiecare zi că e văr cu Chirac sau Sarkozy. El îmi alege articole pe care le găseşte în presa cotidiană şi mă strigă de pe partea cealaltă a străzii ca să-mi spună o glumă a cărei poantă numai el o cunoaşte. Într-o bună zi i-am zis: „Eu vin la tine în fiecare zi iar tu n-ai intrat nici măcar o dată la Ateneu, care e peste drum.” Mi-a răspuns: „Nu asta contează. Suntem foarte mulţi cei care n-am pus niciodată piciorul în Ateneu şi totuşi te susţinem pe zi ce trece mai mult. E o chestiune de suflet.”

Se găsesc aici şi numeroşi vânzători de haine second-hand de la care eu îmi cumpăr costume pentru spectacole. Discut cu ei, mă târguiesc, refuz un lot de haine care mă interesează, pentru a reveni în după-amiaza aceleiaşi zile ca să obţin preţul cel mai bun. Hainele sunt aduse din Germania, Suedia sau Belgia. Încălţămintea din Italia. Toate sunt vândute la kilogram. Astfel ajung la Ateneu cu o provizie de costume la preţuri ca nicăieri în altă parte.

Magazinele de alimente sunt o altă sursă de conversaţie:

 – Ce mai faceţi domnule director? Ce mai pregătiţi săptămâna aceasta? Ştiţi că v-am văzut miercuri la televizor? Mi-a plăcut mult vestuţa dumneavoastră albastră. Aaa nu, nu luaţi ştrudelul ăla, e de ieri. Ia gustaţi din asta, o să vedeţi că o să vă lingeţi degetele dup-aceea.

            Florăreasa e pe fază la fiecare premieră, ştie prea bine că are multe şanse să vândă cel puţin un buchet. A doua zi, curioasă, mă întreabă dacă florile ei şi-au făcut efectul. Pizza Villa este un al doilea birou pentru mine. Acolo tratăm afacerile, contractele cu actorii, propunerile de spectacole sau turnee. Este deopotrivă şi locul în care ne strângem cu toţii să bem un pahar după spectacole. Poţi să şi mănânci dar trebuie să ai mult timp la dispoziţie. Un chelner trece din când în când să vă asigure: „Nici o problemă, veţi fi servit imediat”. Are mereu un aer epuizat, chiar şi atunci când nu sunt decât trei persoane în restaurant. Îl surprind trăgând la repezeală un fum dintr-o ţigară în spatele tejghelei. Îmi zâmbeşte ca pentru a se scuza.

            Şi în final, tramvaiul care taie strada în două, făcând duşumelele să vibreze de fiecare dată când trece. Dinăuntru, figuri mereu intrigate privesc arhitectura cilindrică a instituţiei noastre.

            Ţiganii sunt vecinii noştri. Înainte îmi cereau bani din obişnuinţă. Însă de când unii dintre ei au urcat şi pe scenă, spre marea lor mirare, mă privesc altfel. Una dintre pirande mi-a zis: „Tu eşti un om bun”. Nu doamnă, nu sunt un om bun. Eu, pur şi simplu, am iubit acest cartier.