Când i se trasase sarcina cu brigada, Autorul dăduse să-i spună lui nea Virgil că el avea în vedere lucruri mai serioase: cărţi, nu texte de brigadă artistică. Ar mai fi putut să-i spună lui nea Virgil Profirescu şi că nu scrisese, până atunci, nici măcar un rând. Dar tonul acestuia, fără a fi răstit, ca şi cum vorbea de o cometă care urma să izbească Pământul, sau despre nebunia care cuprindea tot ADP-ul, nu numai secţia de „Flori exotice şi ornamentale”, în ianuarie, când se aniversau ambii tovarăşi, tonul acestuia îi spunea Autorului, complice, că trebuia să privească treaba asta cu brigada ca pe o tâmpenie oarecare, nici măcar o tâmpenie din cele mari...

            Pe  la secţiile la care se ducea „în documentare” Autorul nu muncea, nu-l puneau la treabă. Ba îl priveau cu un oarecare respect; ca pe un reporter venit de la ziar, sau de la Televiziunea Română, sau ca pe un inspector de la sectorul de partid. Astfel, la secţia „Ţăruşi”, o secţie vitală pentru întregul ADP, după cum îi explică şeful ei, maistrul Pătruşi, despărţindu-se pentru un timp de sticla de ţuică „Ochii lui Dobrin”, „trebuia să ai grijă să ascuţi ţăruşul numai la un capăt. L-ai ascuţit la ambele capete, s-a terminat! E rebut, ai stricat degeaba arborii ţării: cum îl mai baţi, cu ciocanul, ca să intre în pământ? Nu îţi mai rămâne decât să-l iei acasă şi să-l pui pe foc. Sau, dacă stai la bloc – cum stă el, că are patru copii şi i-au dat două confort III, în Giurgiului, şi nu te încălzeşti cu lemne, după cum nu te încălzeşti nici cu termoficare, şi nici cu gaze –,  strângi toate rebuturile şi le dai unuia care se încălzeşte cu lemne. Şi măcar 100 lei dacă îţi dă pe o căruţă cu tăruşi rebutaţi, se cheamă că pierderea nu e totală. Când vine timpul să plăteşti curentul, mai compensezi cheltuiala cu reşoul electric, cu care de fapt şi de drept te încălzeşti”.

            La secţia „Utilaje” Autorul simţise din plin suflul nou al unor maşini care trebuiau demult casate. Era un amestec bizar de miros de motorină, gaz lampant, ulei şi usturoi. Mirosul de usturoi venea chiar din ziarul „Scânteia” pe care nea Sandu, şeful secţiei, îşi întinsese slana. Celelalte izuri puternic mirositoare veneau şi de la basculanta pe care o freca zilnic Gică pe distanţa Bucureşti-Găeşti, adică de la el la socri şi retur, şi de la cele 23 utilaje de dezăpezire cărora li se făcea revizia în aşteptarea sezonului de iarnă. „Cu utilajele astea e o poveste” – îi zise nea Sandu. „E cadoul oferit lui Ceauşescu de preşedintele Ciadului”. Ăsta le cumpărase pe franci grei de la francezi, care-l păcăliseră pe africanul francofon că sunt bune în deşert, la mutat dunele. Nu reuşiseră să mute nici grămăjoara de nisip din groapa în care se juca fiul său. Ajunseseră la ADP cu motoarele gripate, şi numai el, nea Sandu, putea să spună cât nisip şi câţi scorpioni africani scosese din ele. Era însă păcat să le dea la fier vechi. N-avea nicio idee dacă vor fi sau nu bune la dezăpezire, dacă vor fi robuste, dar aveau nişte scaune moi, din piele, care meritau toată primirea entuziastă de care se bucurase preşedintele Ciadului în primăvara trecută. Mai bine zis, fostul preşedinte al Ciadului, că îl răsturnaseră taman în timpul acelei vizite.

            Cei de la secţia „Specială” au vrut să-l reţină pe Autor la ei. S-ar fi simţit mai în siguanţă având un specialist în litere, ca el. Îi treceau toate năduşelile, dădeau în boală de gâlci sau alte suferinţe care-i ţintuiau la pat, atunci când venea luna aniversărilor, şi aveau de scris cu flori diverse mesaje frumos mirositoare pentru cei mai iubiţi conducători din câţi primiseră vreodată flori. Dacă greşeau o literă era vai de leafa lor. Dacă vreo petală de panseluţă era roşie în loc de albastră, şi ochii tovarăşilor păreau scoşi, întreg ansamblul floral era aruncat la gunoi. Asta în cazul fericit, când controlul intern de la ADP sesiza greşeala. Dacă greşeala era sesizată mai târziu şi mai sus, la sector, sau chiar la municipiu, atunci puteau să zboare chiar şefii cei mari. Puteau să zboare jos de tot. Tovarăşul putea să înghită i-ul din prietenia de veacuri româno-congoleză, româno-chineză, româno-senegaleză, dar lor nu li s-ar fi tolerat nici măcar o literă lipsă.

            Era seară, ora 8 şi 37 minute, tocmai se terminase Telejurnalul de seară şi mai erau doar vreo două cântece populare până când să înceapă cel de noapte, în care Tovarăşul urma să viziteze acelaşi combinat de oţeluri aliate pe care îl vizitase cu aproximativ două ore mai înainte. Pe aceelaşi canal. Atunci, fix la acea oră, Autorul luă un pix şi un caiet gros, cu coperţi cartonate, căpătat în timpul stagiului la „Servicul de evidenţă contabilă şi personal”, şi se apucă să scrie.

            Biografii notară, prompt, momentul. Pentru mulţi autori, poate chiar pentru majoritatea autorilor, acest moment, al primului contact cu actul creator, rămâne necunoscut. Cine ştie când a scris Oedip „Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul”? Sau Creangă, când a scris el „Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu, când mă gândesc...”? La ce oră, în ce zi, în ce stare? Şi asta era important, starea în care se afla autorul la momentul respectiv. Dacă avea necazuri, îl părăsise iubita, sau nevasta, citise o cronică nefavorabilă la adresa lui într-o revistă literară, putea el să se apuce de scris cu inima uşoară? Putea, dar doar dacă îşi propunea să scrie o tragedie. Sau o elegie, mă rog.

            Starea Autorului era bună. Combinatul de oţeluri aliate fusese pus în funcţiune doar cu un an întârziere. Prima şarjă avusese doar defectele de procesare obişnuite. Tovarăşul putea să fie mândru. Furnalul nu sărise în aer. Cuptorul crăpase puţin, dar putea fi reparat în circa trei luni. Gică Petrescu, veşnic tânăr, cânta „de-alea d’ale noastre”, plin de fericire. Motivul fericirii maestrului rămânea necunoscut publicului, dar poate tocmai asta îl tonifia. „De-alea d’ale lor” nu prea aveau loc pe postul naţional de televiziune, rămânând să apară pe posturile locale, înfiinţate ad-hoc în apartamentele posesorilor de video.

            Ar mai fi fost şi motive de nemulţumire. Ar mai fi fost şi neîmpliniri. De exemplu, Fabrica de geamuri Scăieni nu-şi mai făcuse planul de vreo 5 ani rai. Cam de când sărise în aer ultima dată Piroliza, cea de la Piteşti, sau cea de la Brazi. Producţia agricolă ajunsese cam la o treime din cea raportată. Cota de benzină repartizată pe volan de automobil, în provincie, ajungea doar pentru drumul până la staţia de benzină. Cozile la staţiile de benzină din Bucureşti bătuseră în lungime şi durată cozile la carne şi portocale. Carne se mai băga din când în când. Pensionarii îşi găsiseră un rost şi, cine avea serviciu şi nu avea bătrâni, şi-i cumpăra cu un pol, pentru a face cozile. Cu toate aceste neajunsuri starea de sănătate a populaţiei se îmbunătăţise vizibil: tonifiaţi de frig şi de efortul de a căra pâinea de la oraş la sat, şi carnea din amintire în vis şi retur, cetăţenii României aşteptau, plini de speranţă, cu un tonus ridicat, primăvara şi urzicile. Se anunţa un an bun la urzici.

            Asta era, Autorul avea un tonus bun. Steaua bătuse pe Dinamo, fără ca arbitrii să fi intervenit în favoarea ei cu mai mult de două lovituri de pedeapsă. Amintindu-şi de autorul Eminescu, cum încrucişa el rimele prin pădurile Bucovinei, oprindu-se să bea numai din izvoarele cu apă potabilă, încercă să rimeze ca el:             

Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,

Din Străuleşti, şi până-n I.O.R.,

De ce sunt verzi? Cu toţii ne-ntrebam.

Răspunsul este simplu: ADP! 

            Biografii, privind peste umărul lui, bătură din palmele lor nevăzute. Asta era! Ce era mai greu trecuse! Primul beţişor, prima literă, primul vers, prima strofă, într-un cuvânt începutul e greu, ştiau ei bine asta; restul venea de la sine. (Şi „Venea o moară pe Siret” pornise greu la vale. Dar, odată pornită, nu se mai oprise până nu ajunsese în manualele de Limba şi literatura română.) Se bucurau că nu pierduseră timpul degeaba, investindu-l într-un autor care promite, dar, până la urmă se dovedeşte că nu merită efortul şi timpul pierdut cu el.

            Restul strofelor se aşezaseră cuminţi după prima. Angajat după angajat defila prin mintea autorului, făcea o piruetă, spunea câte ceva, astfel ca Autorul să îl prindă într-un vers sau două, sau chiar o strofă.

            Biografii constatară că prozodia scârţâia, unele versuri erau mai lungi, altele mai scurte, ritmul se mai schimba, pe ici, pe colo, dar, pe ansamblu, pentru o primă poezie, şi pentru un text pentru o brigadă artistică, nu era rău de loc. Sărbătoriră succesul Autorului la „Minion”, unde îi debarcă pe toţi un taxi pe care îl decontă fiecare în parte la editura sau revista la care era angajat.

(va urma)