,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librării Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

                                                                                                                                                                                                          Capitolul 11 -  Casa fără Pisic

Mersul prin praf îmi făcea bine. Îmi aducea aminte de multe. Şi de bune, şi de rele. Îmi aduse aminte nu numai de verile de la bunici, dar şi de strada Dreaptă. Când îţi aduci aminte de lucruri bune, este bine pentru că te înveseleşti. Când îţi aduci aminte de lucruri rele este şi mai bine, pentru că revii cu picioarele pe pământ.

Mergeam acum cu picioarele pe pământul prăfuit al acestei mici republici bananiere şi priveam în urmă, la cârdul nostru de turişti, care, posomorâţi cum erau, semănau cu refugiaţii din trenul ce venea de la Belgrad. Moşulică cu puşca lui dispăruse, semn că nimeni nu furase nimic.

Priveam gardurile rudimentare, din uluci, ce se sprijineau de cocotierii plini de nuci, mari cât mingile de handbal, priveam bananierii cu ciorchinii lor mari în care fructele galbene şi lunguieţe stăteau cuminţi unele lângă altele şi mă gândeam la o parte din copiii noştri de-acasă, care nu mâncaseră niciodată astfel de fructe şi care poate le văzuseră numai la televizor.

Când eram mic, cam de trei ani, şi am mâncat pentru prima dată banane, am crezut că ele, aceste fructe rare, cresc în pământ. Bunica mea, care avea pe atunci cincizeci de ani, credea că bananele cresc în pământ, iar străbunica mea era convinsă că bananele nu cresc. Că ele sunt făcute de om, precum ciocolata, şi aduse în magazine la vânzare. Dar străbunica mea nu a mâncat niciodată banane şi nici nu le-a atins. Auzise doar de la alţii.

Priveam aceste fructe rare gândindu-mă la copiii acestei mici republici, care ştiau de struguri, de prune, de caise, de mere şi de pere. Priveam şi mă gândeam la preşedinţii noştri, compătimindu-i. Este greu să fii preşedinte şi să fii şi prost. Ce stupidă este lumea!

Mica uliţă prăfuită se termina direct în autostradă. Vedeam acum cu alţi ochi colţul pe unde limuzina în care mă aflasem aseară o cotise la stânga. Priveam cu ochii miresei care fusese luată de acasă cu o caleaşcă poleită cu aur şi dusă într-o mocirlă. Ce stupidă este lumea!

În colţul uliţei, care era acelaşi cu al autostrăzii, un grup de băştinaşi, vreo şase, stăteau pe motoconciuri aşteptând clientela.

Motoconciurile sunt nişte motorete folosite de băştinaşi pe post de taxiuri. Aceste motoconciuri au radiocasetofon. Câteodată radiocasetofonul este cât jumate din vehicul, pentru că ruda de la New York care l-a găsit pe stradă şi i l-a dăruit rudei de aici l-a ales după mărime şi nu după calitate.

Ei bine, fiecare motoconci are radioul lui, mic sau mare, dar îl are. Şi fiecare radio are muzica lui, cu staţia pe ultrascurte, de unde se transmite stereo nonstop, pentru că-n  această ţară muzica este un cult naţional, tot aşa cum la noi este cultul personalităţii.

Aceşti băieţi veseli de culoarea cafelei, care aşteptau clientela ieşită din La Belle, deveniră entuziaşti precum tinerii Bucureştiului când Ceauşescu fugise cu elicopterul. Priveau feţele noastre albe, priveau geamantanele noastre negre şi vedeau dolarii verzi ce urmau să curgă în această zi norocoasă. Dar popa avusese dreptate, că doar era popă. Ziua grea de dimineaţă se cunoaşte, iar greutatea zilei consta şi în greutatea valizelor de care trăgeam fiecare cum puteam, mai ales că, la prânz, soarele tropical te loveşte în cap şi îţi înmoaie picioarele. Priveam la aceşti băieţi ciocolatii entuziaşti şi începui şi eu să mă înveselesc, crezând că are balta peşte şi că, dacă aseară a avut bani de limuzine, de motoconciuri nici nu se poate pune problema să n-aibă.

La colţ ne oprirăm să ne tragem sufletul, să conversăm puţin cu băieţii veseli şi să vedem reacţia părintelui.

“Hola-hola! Buenos dias, buenos dias! Gracias-gracias!” – fură schimburile de cuvinte şi toată lumea se posomorî, pentru că părintele continua să meargă, nebăgând pe nimeni în seamă, după ce făcuse stânga, precum limuzinele seara trecută. Ne luarăm la revedere de la motoconcişti, care nu prea înţelegeau ce se întâmplă, dar care continuau să ne zâmbească.

Apucai valiza mea grea şi, “român zici, viteaz zici”, o pornii să recuperez distanţa ce se mărise între popă şi noi, dorind să îl mai trag de limbă puţin, întrucât povestea cu întârziatul vaporului nu suna prea bine.

Costel, cu care mă făcusem frate, începuse să mă recunoască de şef. Cred că de la faptul că gura mea adevăr grăise, iar Crăciunul venea curând. Ei bine, Costel ţinea aproape de mine, ciulind urechile, doar-doar l-oi întreba ceva secret pe părinte. Măream pasul să îl ajung pe răspopit şi accelera şi Costeluş.

Partea stângă a autostrăzii nu avea trotuar, iar mai târziu, când am devenit un înverşunat navetist al acestei localităţi, am descoperit că nici partea dreaptă nu avea trotuar şi asta pentru simplul motiv că şoseaua era făcută pentru maşini. Cârdul se înşirase pe un kilometru, iar maşinile care treceau ne salutau cu claxoanele lor melodioase made in Italy. Păream simpatici, iar părintele arăta ca un Napoleon în faţa oştirii când se întorcea din Rusia.

Părintele ţinea pasul întins şi nu ştia să facă decât stânga, când îl şi pierdui pentru scurt timp din obiectiv. Greutatea mi se trăgea de la valiză, pe care o burduşisem bine la plecarea din Bucureşti, crezând că voi prinde iarna la New York. În sfârşit, făcui şi eu stânga şi redescoperii spatele negru al compatriotului nostru, care acum o făcea la dreapta de parcă l-ar fi urmărit securiştii. Accelerai pasul, iar Costeluş, disperat, mă rugă să o las mai moale, că localitatea este mică şi că nebunul nu are unde se duce, întrucât acesta era ultimul colţ, iar de aici încolo începea jungla.

Dar eu sunt o fire încăpăţânată şi o ţinui tot într-o goană. Mintea mea şugubeaţă scornise prezumţia că popa ar putea fugi lăsându-ne prin junglă, pentru a ne învăţa minte să nu ne mai părăsim ţara. Făcui în sfârşit dreapta gâfâind, schimbând geamantanul din mers în cealaltă mână şi recunoscui dezamăgit adevărul celor spuse de Costeluş. La douăzeci de paşi de noi începea jungla, iar părintele se odihnea pe banca din faţa penultimei case. Mă înfrânai brusc, lăsai valiza jos şi începui s-o înjur în gând pe soacră-mea.

Încet, mă ajunse din urmă şi Costeluş, care, zâmbitor, ţinând în mână micuţa lui geantă de voiaj ce înconjurase globul o dată cu el, mă întâmpină salutându-mă.

– Hola, George! Nu ţi-am spus că aici se termină civilizaţia?! Eu am vechime aici şi până să veniţi voi, am reperat totul. Într-o oră străbaţi toate străzile şi într-o zi, toată insula, care este cam cât Moldova noastră – încheie el.

Mă consolai cu micimea insulei, înţelegând că părintele nu are unde fugi prea departe şi că voi găsi poate un voluntar care să mă ajute să îl uşurăm de ouţe, în cazul în care ne-ar abandona.

– Măi Costele, eu cred că am greşit ce ţi-am spus. Eu cred că nici de Paşte nu ajungem la New York, după cum fuge ăsta de noi! Tu ce zici? Tu eşti mai umblat ca mine. Ştii şi vreo patru limbi străine şi dacă nu te ajuta unchiul tău din America, cum m-au ajutat rudele mele, mai învăţai poate vreo două.

Costel mă privi lung, îngăduitor totuşi că pomenisem de rudele lui, şi tăcu.

Gloata venea încet, dar sigur. Apăreau de după colţ ca şobolanii când le torni apă fierbinte în gaură. Cum ne vedeau, cum făceau “Halt”. Apăru şi Duda, care se făcuse mică de tot, trasă în jos de valize şi de dispariţia matinală a lui Daniel.

Îmi luai inima în dinţi şi o pornii către popă, care nu se urnea deloc. Parcă se lipise de bancă. Mergeam şi priveam jungla din dreapta, priveam jungla din stânga, neînţelegând de ce constructorii lăsaseră atâta loc virgin şi construiseră din nou ultimele două case. Mai târziu, când aveam să văd primăvara dominicană, aveam să înţeleg cu ce viteză creşte vegetaţia aici. Defrişezi totul cu gând să construieşti ceva şi, dacă pleci după materiale în Honolulu, până te întorci nu mai găseşti locul nici cu harta în mână.

Ajunsei în sfârşit la Casa fără Pisic, cum aveam să o numesc chiar din prima zi şi al cărei nume tot grupul, cu excepţia popii, avea să-l asimileze cu mult drag. Mă oprii. Îl privii pe popă în mare viteză şi mă concentrai asupra grilajului ce înconjura casa, ce arăta ca o imensă colivie, din care nu aveai nici o şansă să ieşi. De intrat nu îmi mai puneam problema, întrucât începusem să mă gândesc la întoarcerea acasă, pe care aveam să o pregătesc minuţios, ca şi venirea aici.

Grupul se reuni fără grabă în faţa casei, fiecare gândind la ale lui şi poate la incertitudinea plecării mai departe.

Casa fără Pisic nu era La Belle. Numele spune multe. La Belle fusese o doamnă. O doamnă frumoasă, care, chiar şi cu grilaj la intrare, tot o doamnă rămăsese. Noua noastră reşedinţă era încuiată, cele două intrări decupate prin însuşi marele grilaj aveau încuietori zdravene, ruginite de clima umedă şi caldă ce măcina totul. Părintele încerca în zadar să descuie una dintre intrări. Cheia nu putea mişca mecanismul înţepenit. Aşteptam toţi în faţa casei deschiderea porţilor, ca nemţii la Zidul Berlinului.

Dar aşteptarea nu este o soluţie bună în toate cazurile. Mă implicai şi eu şi, alături de popă, încercai să fac ce nu putuse o faţă bisericească. Adică minuni. Fără succes, mă declarai învins şi continuai să privesc grilajul, jungla, casa şi tot ce se putea vedea cu ochiul liber. Aşa descoperii fauna şi flora acelei zone, bucurându-mă la gândul că întoarcerea acasă nu va fi chiar ca a unui câine cu coada-ntre picioare. Nu eram un Columb sau un Racoviţă, dar în neamul meu eram primul care vedea pasărea colibri la mama ei acasă. Zona era plină de gângănii şi alte orătănii care, ascunse de căldură în găurile lor, ne feriră de intenţia de a fugi mâncând pământul.

Costel, care era oarecum de-al zonei şi care prin felul lui de a fi băgăcios cunoscuse toată protipendada micii localităţi, veni cu ideea să ceară cheia celei de-a doua intrări. Plecă spre casa Sarei, locul unde Daniel îşi avea cuibul şi unde se găsea cea de-a doua cheie.

Aveam să aflu puţin mai târziu cine este Sara, ce face şi ce desface, cum de-a ajuns Daniel la ea şi mai ales puterile ei nelimitate în această urbe. Aveam să aflu şi cine este de fapt Daniel, ce învârte el prin America şi, mai ales, pe ce criterii poţi ajunge cetăţean de nădejde al celei mai mari puteri din lume.

Timpul trecu repede căscând ochii după fluturi, privind jungla de la marginea ei şi gândindu-mă cam ce a putut vedea Columb când a poposit primul pe aceste meleaguri. Costel plecă şi veni ca vântul, ţinând cheia miraculoasă în mână ca pe un diamant.

Descuiarăm. Poarta dublă de fier scârţâi ca la închisorile vechilor castele. Un scârţâit prelung, pe două tonuri. Curtea din faţă, cuprinsă şi ea în această închisoare, era mică, atât cât să poţi aşeza o măsuţă cu două scaune. Dintr-un singur pas trecui şi această zonă şi urmă cea de-a doua uşă, cea a casei. Aici treburile merseră repede. Uşa de lemn nu era încuiată. Împinsei şi făcui primul pas, ca Armstrong pe Lună.

Sufrageria, despre care mai apoi am aflat că se cheamă livingroom, era mare cât să găzduiască un botez. Era complet goală. Acest mare spaţiu gol fu ocupat de gloata de afară, ce stătea la rând fără grabă. Fierbinţeala aerului ne înmuiase spiritul balcanic, iar acum ne mişcam încetinel, precum ardelenii noştri. Inspectai repede spaţiul acestei case, pe rând, cameră după cameră, crezând în logica “cine-i iute de mână câştigă”.

Casa fără Pisic era altfel decât sunt casele pe la noi. Total altfel, construită după alte criterii. Această mare sufragerie, ce avea să găzduiască şi masa de Crăciun, se continua cu o bucătărie, fără perete despărţitor, fiind delimitată doar de un dulap pe post de masă, cunoscut mie doar din filme. Eram prea buimăcit, prea obosit pentru a înţelege sensul şi utilitatea acestui spaţiu. Ne obişnuirăm repede cu ceea ce era, întrucât lipsea totul. Bucătăria nu avea frigider, vase şi tacâmuri nu existau, iar dormitoarele erau complet goale. Doar pereţii.            

Alegerea dormitoarelor nu se dovedi prea complicată, deoarece erau numai patru, noi eram şaisprezece şi numai unul avea baie inclusă şi exclusivă, pe care şi pusesem ochii. Sârbii, ca toţi sârbii, se puseră pe jucat cărţi, că de-aia emigraseră. Pentru o viaţă mai bună. Aşteptau servitoarea să le schimbe aşternuturile la paturile care lipseau.

Mă uitai cruciş la această pleavă a Europei, la care altădată priveam cu invidie, şi mă gândii că peştele de la cap se-mpute. Tito, chiar şi fără un picior, tot a fost mai bun decât ce era acum. Mă uitai şi la ai noştri, constatând că ar fi jucat şi ei cărţi dacă le-ar fi avut. Mă consolai cu situaţia şi începui să mă gândesc la cojocul meu scump, care va deveni pat, la haina de piele ultramodernă, care va deveni pătură şi la căciula mea, care va deveni pernă. Sacrificam totul pentru victoria finală şi asta îmi dădea tărie de caracter.

Sârboaica ţipă scurt şi ascuţit, speriindu-mă şi crezând altceva... Dar altceva nu era ce credeam eu. Altceva era o cacata.

Cacata este unul dintre cei mai mari păianjeni ce mai trăiesc pe glob şi pe deasupra şi veninos. Corpul lor păros poate atinge la maturitate dimensiunea unui şoarece, iar picioarele, tot păroase, sunt lungi şi groase ca picioarele de vrabie. Cacate văzusem şi eu la Muzeul “Grigore Antipa”, dar moarte, şi nu ştiam că se cheamă aşa sau că sunt veninoase. Nu ştiam unde trăiesc şi credeam că sunt din preistorie, văzându-le aşa urâte şi înspăimântătoare acolo, în insectarele muzeului. Dar aici, o cacată văzută pe stomacul gol şi pe deasupra părăsită de Daniel, cum era Duda noastră, părea un elefant.

Alergai disperat la sârboaică să-i arăt devotamentul meu şi rămăsei şi eu mască la vederea monstrului. Îl percepui şi eu mai mare decât era, dar nu ţipai, pentru că eu nu eram fată mare ca Duda noastră. O luai de mână, să văd şi eu cum este o mână de Dudă. Mâna era mică, ce-i drept, şi încăpu toată în palma mea mare, cu care o trăsei afară, unde i-o predai involuntar lui Daniel, care apăruse pe nepusă masă să preia controlul turmei care nu aştepta nimic. Daniel se uită chiorâş la mine, gândind, cu invidie, cum un emigrant pârlit ca mine, care nu ştie să decline nici măcar verbul “fuck”, îşi poate permite să îi ia vrabia din mână. Preluă porumbiţa speriată, gata îmbujorată de emoţia reîntâlnirii, iar pe mine mă delegă să mă ocup de treburi administrative.

Mă dedicai astfel capturării cacatei, întrucât mă grăbeam în secret cu întorsul în România şi nu vroiam să plec cu mâna goală. Mă şi vedeam donator onorific al Muzeului de Ştiinţe Naturale din Bucureşti, cu dreptul de a intra gratuit să văd cacatele muzeului. Până la urmă mă potolii şi cu prinsul monstrului păros, întrucât nu aveam cele trebuincioase, dar nici nu abandonai definitiv ideea.

Revenii în livingroom-ul care încă se mai numea sufragerie şi constatai că duduia Duda se pregătea să plece. Unde, nu ştiu, că Daniel nu vroia să o ia nicăieri. Între timp cacata fugi, nu ştiu unde, pentru că am căutat-o în toate colţurile. Oana, care tot “domnişoară” era, aflând motivul ţipătului sârboaicei, o apucase şi pe ea dorul de mămica şi ameninţa cu plecarea acasă.

O singură femeie poate distruge o ţară, şi asta am văzut-o la “savanta” noastră renumită. Dar două femei? Două femei fac cât două femei. Adică mai mult rău decât bine. Sau, două femei fac la un loc ce nu poate face una singură. Aceste două femei, crescute fiecare în puful lor, ne paralizaseră pe toţi cu vocile lor. Mă şi vedeam plecat acasă a doua zi şi gândul că nu prinsesem nici o cacată mă neliniştea.

Începui să o consolez pe Oana, întrucât la Dudă nu aveam acces. Mai cu frumosul, mai cu păcăleala, reuşii să o prostesc pe moment. Gonii toate iguanele care împânziseră casa în vânătoarea lor nebună după musculiţe... Gonii toţi păianjenii care arătau ca păienjenii şi alte gângănii mici care se aciuaseră aici de mult timp. În fine, o păcălii pe Oana că, dacă este fată cuminte şi cooperantă, voi discuta cu Daniel să luăm noi camera cu baia. Oana se potoli pentru o vreme din oftatul după puful de la mama de-acasă. Cu duduia Duda era altă treabă. Era mică şi pe cât era de mică, pe atât era de încăpăţânată. Daniel o prostise puţin seara trecută, dar seara trecută noi eram în hotelul La Belle, iar La Belle nu era Casa fără Pisic. La Belle era locul unde fetele, ca şi femeile se prostesc mai uşor. La Belle este locul unde o fată, ca şi o femeie, se crede doamnă şi nu orice fel de doamnă... Se crede o doamnă din înalta societate, iar doamnele din înalta societate nu se lasă prostite. Ele se lasă de bună voie, pentru că au educaţie.

În final, Daniel recurse la acelaşi şiretlic la care recursesem eu cu Oana. Adică îi promise Dudei camera cu baia, ca să se spele în voie la păsărică, iar promisiunea deveni faptă, întrucât Daniel era om de afaceri american şi nu un pârlit de emigrant ca mine. Oana lăsă boticul în jos, ca un copil care nu îşi primeşte ciocolata, iar Duda redeveni simpatică şi atractivă, cu ţâţele înfoiate pe sub rochie, ţinându-l astfel pe Daniel la distanţă. Dilul fu făcut, iar astăzi tot românul ştie ce înseamnă “dil”.

Ne aleserăm fiecare camerele dorite, mai mult după cum apucarăm şi, pentru că sârbii continuau să joace cărţi, stând turceşte că aşa se joacă mai bine cărţi, nu apucară nimic. Rămaseră să doarmă în living-sufragerie, sperând că plecarea cea mare va fi mâine, iar până mâine nu mai era mult jucând încontinuu. Loveau cărţile în podea de se speriaseră micuţele iguane, care, obişnuindu-se cu hărmălaia noastră şi văzând că nimeni nu le mănâncă, reveniseră în casă. Se crease un fel de du-te-vino al iguanelor, pentru că nebunii de sârbii, ca orice sârbi, mai şi gândeau. Şi când gândeau se făcea linişte, iguanele intrau în casă, apoi sârbii pocneau cărţile de podea şi iguanele iar fugeau speriate în alte direcţii decât cele din care veniseră.

Alergătura asta a iguanelor o speriase cumplit pe Oana, care iar îşi aduse aminte de puf, de mamă, de frate şi de faptul că nu apucasem camera cu baia. Se gândea poate că şi ea era mică şi cu ţâţe mari ca şi Duda, că femeile sunt totuşi egale între ele şi că poate în curând vor fi egale şi cu bărbaţii, iar astfel vor putea face pipi la pisoar.

Mă chinuiam în zadar cu Bogdan să o potolim pe Oana. Ea nu ştia decât: “Vreau la mama acasă, puf, puf, sunt crescută-n puf”.

Mă enervai brusc, pentru că eu nu am fost crescut în puf şi mă pregătii să scot pe gură ce aştern acum pe hârtie. Adică: Oana era crescută poate în puf de pu..., dar mă abţinui, pentru că eram totuşi un emigrant şi nu ştiam să vorbesc vulgar în public precum americanii.

Oana se temperă totuşi, dat fiind faptul că încă nu era egală cu bărbaţii, iar Bogdan o ameninţă că nu-i bine să-l pună în situaţia de a alege între America şi ea. Şi vreau să vă spun că omul ăsta s-a ţinut de cuvânt.

Între timp sosiră şi paturile. Trei paturi la şaisprezece inşi, un frigider găsit pe străzile New York-ului şi exportat aici ca ajutoare, trei suluri de hârtie igienică, două cutii de carton cu Tropicana şi apă la galon pentru a învăţa noul sistem de măsurare, în cazul în care vom ajunge totuşi în America.

Reuşii să apuc totuşi o saltea, pentru că de fapt asta era, o târâi repede cu Bogdan în camera noastră şi o pusei pe Oana să stea pe ea nemişcată, pentru a nu o fura careva cât timp noi vom fi plecaţi.

Camera noastră începu să prindă viaţă, întrucît iguanele reveniră. Izbutii să prind una cu mare greutate şi îi arătai Oanei că nu muşcă... Şi că sunt mai mici decât ea şi mult mai fricoase. Oana mă privi ca pe un frate vitreg şi oftă. Se aşeză în vârful saltelei şi începu să gândească în secret la planul de întoarcere acasă. Asta îi fu de folos. Se îmbujoră. Îi făcui cu ochiul, ca între conspiratori, şi ieşii să cercetez împrejurimile casei. Mă interesa mai mult spatele, care era către geamul nostru şi dădea spre junglă. Acum era ziuă. Dominicanii protejau animalele şi mă gândii că poate şi crocodilii. Noaptea este altceva. Noaptea numai pisicile văd şi nu îmi surâdea ideea de a călca pe vreun crocodil, cacată, şarpe, fie el şi cu clopoţei, sau alte orătănii specifice climei tropicale.

Acţionai repede, pentru că noaptea venea, iar popa nu mai pomenea nimic de vapor. Îşi luase micuţa lui Biblie şi citea, calcula, poate se ruga. Ceva făcea din toate astea, pentru că intrase într-un fel de hibernare.

Îl lăsai în pace pe părinte, gândindu-mă simultan cum mă va primi mama, cum îmi va sări de gât ca o maimuţică Andrei, nepotul meu de nouă ani, cum le voi povesti prietenilor mei minciuni, pentru a nu mă face de râs că eu, băiat deştept şi de Bucureşti, mă lăsasem prostit de o soacră şi-o nevastă, lăsând mica mea afacere personală din România pentru a pleca la dracu' cu cărţi.

Începui să râd singur ca prostul, meditând de unde plecasem şi unde mă aflam acum. Cercetam spatele casei unde se afla mica grădină lăsată acum în paragină, privind cei doi portocali, grepfrutul, cocotierii şi bananierul, gândindu-mă că am cu ce să îmi umplu maţul în caz de criză alimentară. Călcam atent peste tot felul de frunze uscate şi verzi, din care ar fi trebuit să iasă vreun şarpe. Dar şerpii nu-s proşti, doar din acest motiv au ajuns simbolul medicinei.

Această mică grădină era ca o fortăreaţă. Un gard gros şi înalt, din zid, pe care nici eu nu mă puteam căţăra, împrejmuia totul. Cocotieri plini cu nuci gata să ne cadă în cap, care acum, crescuţi mari, făceau umbră, fuseseră plantaţi de-a lungul gardului.

Mă aplecai şi luai pentru prima dată în viaţa mea, direct de pe jos, o astfel de fructă, crezându-o plină cu lapte, cum se ştia în România. Mă uitam eu acum la aceşti pomi încărcaţi de nuci şi începui să văd o cireadă de vaci de la care urma doar să mulg laptele. Lapte cu portocale! Lapte cu grepfuri! Lapte cu banane! Dar bananierul nu copsese încă bananele, pentru că erau verzi şi mici ca nişte puţulici de bebeluşi. Tăiai din meniul meu laptele cu banane şi cercetai mai departe. Cercetai, cercetai, până ajunsei cu privirea la geamul camerei noastre, unde Oana îşi schimba sutienul. ¥âţele ca două portocale, sau ca două grepfruturi că-s mai mari, arătau frumos, rotunde şi cu buburuz în vârf.

Mai văzusem ţâţe, dar niciodată nu este prea mult şi astfel mai trăsei cu privirea, că era gratis, apoi filmul se rupse, pentru că sutienul acoperi totul. Ruşinat, îmi mutai privirea către gardul de zid, gândind cum se poate ajunge sus pe el, pentru a afla ce mortăciuni au aruncat proprietarii dincolo. Proprietarii erau ca şi noi, latini, iar tradiţia noastră de gunoieri înconjurase globul.

Ei! Dar aici şi acum, când priveam această casă semiabandonată, de altfel frumoasă, când priveam această grădină devenită junglă, ca şi jungla vecină, mă aşteptam să văd dincolo de gard exact ce văzusem la ţară la noi când eram mic, dar şi când mă făcusem mare. Şi “român zici, viteaz zici”, începui a mă căţăra, cu mari emoţii, ce-i drept, pe palmierul cel mai apropiat de gard.

Ca să te poţi căţăra într-un palmier adevărat trebuie să îndeplineşti câteva condiţii: 1. trebuie să ai rude în America şi 2. trebuie să fii cam prost, să iei în serios povestea cu vaporul, cu popii newyorkezi şi să vii aici, unde Columb a pus piciorul primul. În rest totul merge de la sine.

Dar nu fu să fie aşa, deoarece un cocotier nu este un dud în care te caţeri ca o maimuţă, pentru a culege micile fructe lăsate gratis de Dumnezeu şi pe care nici un guvern nu a încercat să le exporte în intenţia de a cumpăra în schimb arme de distrugere în masă. Un cocotier este ca un stâlp de telegraf, perfect rotund şi neted, de parcă ar fi fost făcut pentru export. O lăsai pe altă dată şi revenii la tabără, întrucât venise trabahadoarea, să ne prepare masa de prânz servită seara.

O trabahadoare este o femeie cu copii făcuţi din flori şi bună la toate. O trabahadoare este o femeie săracă, din părinţi săraci şi ai cărei copii vor rămâne şi ei săraci, în cazul în care nu vor emigra în America. De fapt, este o femeie muncitoare şi cinstită, pentru că altfel nu ar fi rămas trabahadoare.

Intrai în casă pe unde ieşisem, adică pe uşa din spate. În timp ce eu intram, micile iguane ieşeau în cârd, pentru că sârbii, obosiţi de jucat cărţi, se învârteau în jurul dulapului-masă, gata să mănânce platanoşii pe care femeia se străduia să-i gătească. Lăsai micile animale să se ducă-n voie şi trecui să văd păscutul de seară. Sârbii noştri deveniseră răi. Pierduseră la cărţi toţi şi acum se certau, se îmbrânceau, mai furau câte un platanos.

Femeia, această trabahadoare cinstită, cumpărase legume de câţi bani primise şi nu primise mulţi. Sara, care era stăpâna ei, amanta temporară a lui Daniel şi nepoata preşedintelui Balagher, îi dăduse puţini bani. Ei bine, puţin primise, puţin cumpărase şi pe deasupra numai platanoşi!

Platanosul este o legumă, pe care, dacă ai fi soldat rus, ai mânca-o cu tot cu coajă. Dacă ai fi sârb, ai mânca-o tot cu coajă! Iar dacă ai fi român, crezând că este o banană mai mare, ai desface-o din coajă şi ai mânca-o. Dar aici era şmecheria şi era alta decât aia cu pepenii verzi, care sunt verzi şi copţi, şi cruzi. Platanoşii sunt numai cruzi. Ei nu se îndulcesc niciodată şi sunt un fel de cartofi prăjiţi, dar asta numai după ce le cureţi coaja şi îi prăjeşti. Până atunci, platanoşii sunt ca nişte banane amare, lipicioase, înecăcioase.

Împăcai şi capra, şi varza şi, ca să mă dau bine pe lângă bucătăreasă, începui să o ajut la curăţatul legumelor miraculoase. Şi bine făcui, pentru că învăţai cum stă treaba cu platanoşii, pe care aveam să îi mănânc şi în America în multe situaţii, dar până atunci avea să mai treacă. Până atunci, am mâncat platanoşi dominicani de am ajuns să-i urăsc.

Masa fiind gata, purceluşii migratori se postară roată în jurul farfuriilor de hârtie şi trecurăm la ronţăit. Nu erau răi deloc platanoşii. Mă gândii cu mândrie în sinea mea că la întoarcerea acasă am să le povestesc rudelor mai de la ţară, care nu prea mâncau banane, că aici se mănâncă şi prăjite. Ele or să mă creadă, pentru că nu or să aibă încotro. Sunt doar de la ţară, oameni cu bun-simţ, iar pe deasupra aveam argumentul că şi prunele se gătesc. Ronţăiam cele şase rondele de platanos ce îmi reveniseră gândindu-mă că este bună şi experienţa asta la ceva.

Venise seara. Popa se ruga în continuare cu Biblia în mână, neavând încă pregătită o nouă minciună. Toată lumea uitase de vapor. Era cald, plăcut, iar platanoşii, chiar legume cum erau, ne căzuseră greu la stomac. Ne împărţisem în bisericuţe, de frică neîndrăznind încă să ieşim pe stradă. Fiecare cu frica lui. Duda de cacate, Oana de frica şerpilor, eu de frica băştinaşilor, iar sârbii, de dragul cărţilor, pe care reîncepuseră să le bată... Într-un fel era bun şi jocul de cărţi. Alungase animalele, îl speriase pe popă, iar Duda, ca orice dudă, se trăsese mai lângă civilizaţie, adică în cameră la noi, aşa, doar ca să vorbim, că de altceva nici nu speram. Ea vorbea, Bogdan traducea, iar eu băgam la cap. Tot. Tot, că aşa sunt eu. Mă aşezai turceşte, că aşa se ascultă mai bine, şi lăsai noaptea să vină, iar pe Duda să povestească.  

(va urma)