În această vară două articole din același ziar mi-au atras atenția. Primul denunța numărul prea mare de cerșetori care se perindă prin jurul mănăstirii Sucevița și care deranjează turiștii. Poliția, scrie jurnalistul, face ce poate, dă amenzi, îndepărtează indezirabilii, dar în zadar: cerșetorii revin în scurt timp. Iar turiștii găsesc acest lucru dezagreabil. Ce-i drept, mănăstirile se vizitează pentru decor nicidecum pentru actori și cu atât mai puțin pentru figuranți. Venim să vedem ziduri pictate, opere ce-ți înalță spiritul dar în loc să ai privirea ațintită spre ceruri, trebuie să fii atent la buzunare.

-         Iubitule, ne-a dispărut aparatul de fotografiat!

-         Nu, draga mea, este la mine.

-         Slavă Domnului!

Două pagini mai departe, se vorbea despre o dramă de pe o plajă din Italia unde două fete de etnie romă cu cetățenie română s-au înecat, surprinse de un val uriaș. Ceea ce a șocat a fost ca cele două corpuri neînsuflețite, acoperite într-o doară cu un cearșaf, au rămas o jumătate de zi pe plajă înainte de a veni cineva să le ridice. Și turiștii au venit să se bronzeze alături de cele două cadavre. Din partea lor nu s-a înregistrat nicio plângere. Ba nu, unul dintre ei a declarat doar că a văzut cadavrele dar că acest lucru nu l-a deranjat.

-         Iubitule, mă duc să intru în apă.

-         Fii atentă să nu calci pe mortăciuni!

-         Doamne ferește!

Morala acestei duble probleme. În primul rând, ființa umană este de acum înainte mai puțin importantă decât mineralul, fie el nisip sau piatră. În al doilea rând, un țigan mort deranjează mai puțin decât un cerșetor în viață. Iar în al treilea rând, există doar două variante pentru o mare parte a populației sărace: sau deranjează sau nu deranjează. Eu însumi am verificat această alternativă la Ateneu. În ciuda tuturor eforturilor mele în a explica că un loc public este prin definiție public, deci oricine poate intra, am constatat că țiganii nu erau niciodată bineveniți și că li se permitea accesul doar sub observație și cu condiția să nu deranjeze. Am avea, prin urmare, o societate de oameni la locul lor, așezați cum se spune, ce nu vor să mai fie deranjați de indivizi care nu au decât un scop: să deranjeze. Dealtfel, expresiide genul: „sper că nu vă deranjează”, „scuzați-mă pentru deranj”, „ba nu, nu mă deranjează” etc. revin foarte frecvent în  conversații.

În romanul lui Camus „La Chute” („Căderea”) personajul principal se află într-un restaurant când un cerșetor îl roagă să-i dea ceva bani. Intrusul este dat afară de către patronul restaurantului care-i spune: „Deranjați. Dar puneți-vă un pic în locul dumnealor!” De fapt, chiar aici este problema. Cerșetorii nu reușesc să se pună în locul turiștilor. În loc de a le repeta oamenilor înstăriți că ar trebui din când în când  să se pună în locul sărmanilor – așa cum explică de secole moraliștii fără succes - se pare că a sosit momentul să inversăm modul de a gânadi. Ar fi mult mai simplu să fie adunați toți nevoiașii și să li se țină acest discurs: „Imaginați-vă că aveți bani, mulți bani sau pur și simplu suficienți bani. V-ar plăcea ca din cinci în cinci minute să vină un cerșetor? Ar fi agasant, nu-i așa? Haideți, dispăreți acum și n-o mai luați de la capăt!”