Era tot ianuarie, a doua zi, când Gicu, Stan şi Fănel, ca să nu mai vorbim de nelipsitele Steluţe au fost scoşi şi ei din poducţie, chiar dacă aceasta înregistra vârful anual obişnuit, prilejuit de zilele Tovarăşului şi Tovarăşei. Profirescu, mulţumit că treaba cu brigada era în grafic (singura de altfel), nici nu se uită pe text. Repetau în fiecare dimineaţă la cantina secţiei, stimulaţi cu o ciorbă de legume şi de un nechezol,. La început, la primele repetiţii, Gicu şi Stan făceau mişto, nu erau în stare să lege două cuvinte. Numai că Fănel, şi mai ales Steluţele luaseră totul în serios. Se şi vedeau pe scenă, în faţa întregului colectiv de muncă. Poate că va veni chiar directorul cel mare. Poate, cine ştie, ajungeau la faza pe ţară. Într-o astfel de situaţie n-aveau cum să le scape biletele prin sindicat; la Sovata, sau la Slănic – oricare din cele două ar fi fost o recompensă frumoasă.

            Autorul le mai corecta intonaţia, le mai spunea să nu mai stea ca nişte beţe, dădea mai tare sau mai încet muzica de fundal. Pentru aceasta înnodase câteva cântece, printre care „Nu mai rupeţi flori copii, că şi florile sunt vii”, „Green, green grass of home” şi „Parcul Herăstrău e plin de flori”. La repetiţia generală le aduse salopete noi, punându-i să semneze pentru ele. Urmau să le înapoieze după spectacol.

            Spectacolul l-au dat de 8 Martie, de Ziua Femeii. Salariatele au cam bombănit, că de obicei li se dădea liber, nu „prezenţă obligatorie la brigada artistică”. Dar se dusese vorba că se pregăteşte ceva, probabil că Steluţele chicotiseră cu megieşele în Rata de Afumaţi, aşa că doar puţini salariaţi au lipsit dintre cei trecuţi pe convocator.

            Profirescu stătea în rândul întâi, la un scaun distanţă de tovarăşa Sidonia. Chipurile ţineau locul dintre ei liber, pentru delegatul de la sector. Dar acesta, prins de ceva treburi mai importante, nu se arătă. Nici directorul mare nu venise, apăruse doar adjuncta lui şi contabila şefă, care se instalaseră şi ele în rândul întâi.

            Primul intră pe scenă Tom Jones, stereofonic, trecând din ureche în ureche, făcând turul sălii pe tocurile lui cam înalte pentru un bărbat, adulmecând parcă aroma de tocană de legume, asortând-o cu verdeţuri de acasă. Steluţa, făcând un pas înainte, deschise spectacolul: 

Încă de mici, prin parcuri ne plimbam,

Din Străuleşti, şi până-n I.O.R.,

De ce sunt verzi? Cu toţii ne-ntrebam.

Răspunsul este simplu: ADP! 

            Membrii conducerii se priviră între ei, aprobator. Merge! E bine! Brava Profirescu! Din sala se auzi un fluierat, apoi un hâtru remarcă, cu voce tare: „Băi, ăsta e ca la Cenaclul lui Păunescu!”. Dar toţi ceilalţi cerură linişte.

            Rând pe rând, recitând câte o strofă, sau chiar două la rând, declamară Gicu, Casiopeia, Stan, Steluţa, Perseida, Fănel. Cele mai multe aplauze le stârni Fănel, care-şi ajustase salopeta pe fund, ca pe nişte blugi. Stan se bâlbâi la un moment dat, deşi Autorul le şoptea dintr-un colţ. Gicu transpiră la singura strofă pe care o avea de recitat. 

Domeniul public scump ne este nouă,

Udăm mereu, dar mai ales, când plouă,

Tot anul satisfacţia-i deplină

Dar, mai ales, în ziua de chenzină. 

Contabila şefă zâmbi îngăduitor, ca şi cum din buzunarul ei se plăteau toate lefurile. 

Un măr şi-un păr crescuţi înalţi, semeţi,

I-a pus acolo secţia „Puieţi”,

Chiar fără gard, ei nu atrag drumeţi,

Dau poame acre. Că sunt pădureţi. 

Toată secţia „Puieţi” izbucni în aplauze. Aveau ei câteva poame, dar nu erau acre deloc. Ce ştiau băieţaşii ăştia de la „Răsaduri”! 

Şi, pentru că am pomenit de garduri,

Să poposim la secţia „Răsaduri”.

Ne-ntâmpină, pe capră, chiar Lenuţa,

La hipo: Nicu, biciul şi căruţa.

Căruţa-i plină, ochi, de bălegar

Din cel mai bun, produs de telegar,

La noi, ştiţi, bălegar avem destul,

Dă Nicu, scurt, raportul, cam fudul. 

            Când termină Fănel cele două strofe, sala se încălzi. Chicote, tropăituri, fluierături de aprobare. „Îi ştim şi noi, cine nu-i ştie! Nicu şi Lenuţa! Stau sus pe tot bălegarul nostru! Să ne trăiască, dar să mai trăim şi noi!” Tovarăşa Sidonia şi ceilalţi şefi se îngălbeniseră. Ochii lor se îndreptau încruntaţi către Profirescu, ca şi cum ar fi spus: „Tu ai avizat chestia asta?” Profirescu ridica din umeri, sincer. Habar n-avea, să stea tovarăşii liniştiţi, că se rezolvă. Bine că nu era nimeni de la sectorul de partid.  

Echipa fuga dă să îl întindă

La rădăcini, răsadul să-l cuprindă,

Vreun angajat mai nou, prin pile-adus,

Întreabă: Verdele-i în sus? 

„Ăsta-i Autorul, strigară cei de la „Răsaduri”, dar e poet, îl iertăm”. „Sigur, Autorule, cu verdele în sus şi rădăcina sub sol. Trăiască Autorul, bravo!” – se auzi din toate colţurile sălii. 

Gicu şi Stan sunt la reeducare:

Primul – valută, Stan – delapidare.

De supărare, beau numai Târnave

La chil. Plantând, de zor, agave.

Nu creşte din puiet copac sadea

Dacă nu-i pui, la timpul lui, proptea.

Doi ochi albaştri, şi cu nea Pătruşi,

Ţin, bărbăteşte, sectia „Ţăruşi”. 

Nea Pătruşi bombă pieptul, mai mult decât îl bomba sticla de vodcă pe care o ţinea sub salopetă. Ortacii lui tropăiau, ţipau şi îi dădeau coate prieteneşti. 

Consumu-i mare. Cer băieţii mulţi.

Pun şi la pomi, mai fac la fete curţi.

– Băi, proştilor, le zice Şte Fănel,

La fete nu-i cu parul. Cu Chanel.

Ce fete mari? Poate una la mână,

Şi-aşa rămâne doar o săptămână.

Vin de la sat, le trebuie o gazdă,

Sar uteciştii şi le dau pe brazdă. 

„Ştiu eu una” – se auzi din fundul sălii. E la grădiniţă, la grupa mică. Lenuţa se ridică în picioare, strigând: „Şi io sunt. Adică, stai, am fost!” Nicu o trase jos. Hărmălaia sporea.  

Le iau la cinema-ul cu răzoare

În faţă. Înfrăţirea-ntre popoare.

Le iau pe-ngrăşăminte de azot,

Sus pe remorci. Le iau cam peste tot.

Vă spunem clar, la noi, la ADP,

Sunt cele mai frumoase-n RSR,

Şi cine nu ne crede că-s drăguţe,

Să vină cân’ se-apleacă la plăntuţe.

Conducerea se-ocupă de seminţe

Şi-n rest, face ce ştie ea: şedinţe.

Şi să nu credeţi că e boierie

Să faci, tot timpul, planul pe hârtie. 

            Contabila şefă şi adjuncta directorului se ridicară şi părăsiră sala. Tovarăşa Sidonia ar fi făcut la fel, dar era sigură că i se va cere raportul. Suportă până la sfârşit. Dar, acum, după plecarea conducerii, se mai obişnuise cu situaţia şi, deşi se abţinea, nu se putea stăpâni să nu zâmbească aşa, puţin, şi mai pe neobservate. 

Se zice: ce ai semănat, culegi.

Dar poate-au fost seminţele cam seci,

C-am semănat gazon în Cişmigiu,

Şi-a răsărit la Nicu, hăt, în Chirigiu. 

            Nicu se burzului: „Da’ ce, calul ADP-ului n-are voie să rumege gazonul ADP-ului?” Lenuţa îl linişti: „Hai, măi Nicule, că asta e la gargară, să se râdă lumea, nu te mai cocoşi aicea. Păstrează-te pentru diseară. Că doar e Ziua Femeii!” 

Iar şapte pini de soi, în drum spre Străuleşti,

S-au rătăcit, cu basculanta-n Bucureşti,

Cu tot cu Gică-au luat-o spre Piteşti,

Fac umbră-acum la socri, la Găeşti. 

            Gică, de la „Puieţi”, protestă slab. „Ţi-a zis-o, Gică, creşte pădure de pini la socru-tău!” 

Am luat bilet, odat’, prin sindicat,

Că primul am ieşit la repicat,

Cu slipul nou-nouţ, plecai la mare

La timp ca să privesc prima ninsoare.

Când m-am întors, mi-a explicat tov. Chesu:

– Noi nu plecăm, pân’ nu gătăm culesu’

De frunze galbene, ca-ntr-un tablou de Ressu,

Doar pe traseu, acolo-i interesu’. 

            Sala cantinei se zguduia ca la un cutemur de gradul 6,345 pe scara Richter. În bucătărie, sertarul cu tacâmuri de aluminiu zornăia de parcă acestea ar fi fost din oţel inoxidabil, argint, sau placate cu aur. Trei pahare cu fundul gros, din sticlă ordinară, se sparseră în această veselie, cu clinchet de cristal. De pe un raft, de unde aştepta cuminte să fie dus şi el acasă de un bucătar, ultimul pachet de carne de porc cu slănină şi oase o luă, cu paşi mici, dar siguri, spre oala de ciorbă. A doua zi, curajoşii ADP-ului care se încumetau să ia masa la cantină aveau să constate că de Sfinţii Mucenici primiseră carne. În postul Paştelui – carne, în restul anului – zeamă lungă de cartofi. Ar fi preferat să fie invers. 

Pe hol, la sediu, peste tot sunt flamuri

De evidenţiat, fruntaş pe ramuri,

Nu-i cracă de arţar, stejar sau fag,

De care să n-atârne vreun steag.

Când plouă e noroi. Iarna-i zăpadă.

Desfunzi o sticlă. Se înfund-o stradă.

Nea Sandu şi ai săi urcă pe pluguri,

Împingem toţi. Nu pleacă fără şuturi.

Sărim la târnăcoape şi cazmale,

La inundaţii – desfundăm canale.

Gheaţa-i subţire, uneori mai crapă,

Mai intră câte-un şefuleţ la apă.

În încheiere – vrem să ne urmezi,

Vino la ADP ca să lucrezi.

E leafa mică, asta-i, n-ai ce face,

Dar aerul e liber. Bună pace! 

            Ropote de apaluze, bravo, Autorul la rampă, împreună cu actorii în salopete. Tovarăşa Sidonia, respirând acum oarecum normal, îi şopti lui Profirescu: „Mâine la prima oră în birou la mine, cu Autor cu tot!”. Şi, călcând ţanţoşă pe tocuri, părăsi în viteză sala cantinei.

            Profirescu urcă pe scenă, strânse mâna actorilor şi-l luă deoparte pe Autor.

            – Ei, cum a fost nea Virgile? Văd că tovarăşa Sidonia a plecat repede. Nu i-a plăcut?

            – A fost bine, Autorule. Nu mi-a zis nimic, că se grăbea la teatru. O duce bărbatu-său la „Îmblânzirea scorpiei”, aşa, ca de 8 Martie. Ne spune ea mâine, ne-a chemat la biroul ei devreme, la 7. Vezi, să nu întârzii, că de mâine înceteză scoaterea voastră din producţie.

            Autorul dădu să întrebe cum rămâne cu faza pe sector, dar Profirescu coborâse de pe scenă şi primea felicitări din toate părţile.

            Debutul e un început, orice început e greu, orice debut e greu! Logica asta o ştiau bine biografii. Putea să fi fost şi mai rău. Mai ales dacă ar fi venit reprezentantul sectorului. Ar fi fost ca la premiera unei piese de teatru a unui dramaturg care-i luase nevasta celui mai mare critic teatral. Piesa ar fi căzut dacă acel critic ar fi fost prezent. În lipsa cenzurii, Autorul alesese, neinspirat, două nume care puteau să se plimbe într-o caleaşcă aurită, dar nu aveau voie să apară pe capra unei căruţe pline cu bălegar pe scenă, la o biată cantină! Biografii erau tare curioşi să vadă cum se va descurca Profirescu, şi chiar Autorul, a doua zi...

             Tovarăşa Sidonia era calmă în acea dimineaţă. Vremea se anunţa propice plantării puieţilor care ar fi trebuit plantaţi astă toamnă. Ignorând prezenţa Tovarăşului, parcă mai încruntat ca niciodată în tabloul de deasupra biroului, îi zise Autorului:

            – Chiar rău n-a fost. Echipa a interpretat binişor, oamenii au râs. Textul însă...

            – Pot să-l mai corectez până la faza de sector, sunt vreo două locuri în care am forţat nişte rime – se repezi Autorul.

            – Adică poţi să scrii şi altele mai bune?

            – Cred că da. Am strâns destul material în astea două luni de documentare, echipa e antrenată...

            – Tocmai asta e, Autorule. Nu mai scrii niciun text!. Uită şi de ăsta pe care l-ai scris! Auzi, Nicu şi Lenuţa, sus pe bălegar! Profirescu, mare noroc ai avut că n-a venit nimeni de la sector! Am vorbit şi cu directoarea adjunctă, şi cu contabila şefă. Linia e: spectacolul nu e reuşit, decât să ne facem de baftă la faza pe sector, mai bine raportăm că n-avem forţă de aşa ceva. Să ne critice, să ne bage la exemple negative în darea de seamă, să ne facă ce vor ei. Dar scăpăm de multe alte belele, cred că înţelegi, Profirescu, că şi tu ai trecut prin multe. Şi, către Autor, de parcă l-ar fi văzut scriind la un nou text: Nu mai scrii nimic, ai înţeles? Nimic!

            – Am înţeles – îngână Autorul – cam nedumerit că îi este expediată la coş creaţia, fără o critică fundamentată, doar pentru o coincidenţă de nume. Coincidenţă pe care, în sfârşit, o înţelesese. Aha, de aceea se râsese atât de tare în sală la strofele cu Nicu, Lenuţa, bălegarul şi biciul. Lui nici nu-i trecuse prin cap.

            Gândul biografilor zburase imediat la Meşterul Manole. Trufia lui îl costase viaţa, nemaipunând la socoteală şindrila lipsă de pe acoperişul mănăstirii pe care, imprudent, se angajase să o depăşească în frumuseţe. Meşterul Manole zburase, de sus, de pe acoperişul de şindrilă, cu aripi de şindrilă, şi tot ce rămăsese de pe urma lui era o fântână. Autorul avusese noroc. N-ar fi putut zbura mai jos de înălţimea straturilor cu răsaduri. Nici şindrilă n-ar fi găsit la ADP, iar dacă ar fi „împrumutat” material lemnos de la secţia „Ţăruşi”, maistrul Pătruşi l-ar fi dat în vileag. Acum, după reprezentaţia brigăzii, toţi ochii erau pe el, toţi erau curioşi să vadă unde va zbura. Şi cu ce.

            Dar Autorul nu zbură niciunde. Aripile acelea, care abia mijiseră, încât nici nu se ştia bine din ce material sunt, şi dacă ţineau la zbor lung, sau erau bune doar pentru distanţe scurte, fuseseră retezate. Tovarăşa Sidonia hotărâse: Nu mai scrii!

            Dar se putea opri zborul, oare? Se putea interzice unui om să gândească, să vorbească liber, să-şi bucure semenii cu ceea ce le lipseşte, să râdă gură la gură cu ei, să se bucure de o viaţă, chiar aşa amărâtă cum o duceau cei de la ADP? Uite că se putea. Biografii cunoşteau o mulţime de cazuri  de autori care greşiseră, intenţionat sau nu, şi rămăseseră fără aripi din cauza vreunui motan, sau din cauza vreunei scrisori rătăcite dincolo de zona de acţiune a Poştei Române.

            Eşecul întăreşte, succesul moleşeşte. Acesta era singurul motiv de bucurie pentru biografi. Dacă reprezentaţia brigăzii ar fi avut succes, dacă s-ar fi vorbit despre ea peste tot, atunci Autorul putea să cadă în capcana propriului succes. Dar aşa, primind lovitura încă înainte de a încerca să zboare cu adevărat, ei se aşteptau ca Autorul să nu dea înapoi, să persevereze, să pună şi mai multă forţă în scrisul lui şi, de ce nu, să corecteze greşelile acelea de prozodie din prima lui încercare literară.

            Ca de obicei, timpul şi vremurile urma să hotărască drumul lui literar. Timpul era bun, aşa cum constatase tovarăşa Sidonia în acea dimineaţă. Se scurgea în favoarea lui, fără ezitare, urmând acelaşi sens pe care îl urmase încă de la începuturi. Se putea planta. Vremurile însă, cu vremurile era mai greu de spus ce urma să se întâmple. Vremurile sunt vremelnice,  ca şi cei care stau deasupra lor. Cu toate acestea, ca o excepţie de la o regulă, cei care stăteau deasupra acestei vremi – în care biografii încercau să fixeze cadrul existenţei autorului – păreau să stea acolo pentru vecie.

(Sfârşitul Capitolului 11)           

(va urma)