,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librării Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

                                                                                                                                                                                                          Capitolul 12. Povestea unei Dude

Duda povestea frumos. Toate fetele frumoase povestesc frumos. Te uiţi la ele şi nu le vezi decât faţa. Ele dau din gură, iar tu nu auzi nimic, pentru că nu îţi mai este gândul la poveşti. Îţi e gândul la prostii. Vocea ei frumoasă, ca de prinţesă abandonată, suna melodios, mai ales că eu nu înţelegeam nimic. Eram ca la cinema, la un film american, iar un film american, chiar prost, tot este mai frumos decât un film rusesc frumos, şi asta numai şi numai datorită limbii engleze. Duda povestea frumos în engleză, dar nu tot, că nu era proastă. Ne mai trăgea şi ea de limbă. Ba pe Bogdan, ba pe Oana. Pe mine mai puţin, pentru că eu nu am avut niciodată succes la femei.

Aventura acestei femei mici cu ţâţe mari a început cu mulţi ani în urmă, pe vremea când noi ne uitam la sârbi ca la germani. Pe vremea aia, Duda noastră nu avea ţâţele aşa de mari, iar copiii ei erau mici. Ea şi cu soţul ei erau în America, legal, cu viză de lucru sau ceva de genul acesta. A început războiul din Balcani, iar poporul este ca şi locul. Şi “balcanic zici, viteaz zici”. Duda a luat drumul Belgradului să îşi aducă copiii în America. Dusă a fost şi dusă a rămas. A încercat prima soluţie legală, mergând la consulatul american din capitala sârbească în speranţa că va primi viză şi pentru copii. Răspunsul a fost cumplit. I s-a anulat şi ei dreptul de a se reîntoarce în America, pe motiv fără motiv. Şi noi, românii, pricepem motivul, darmite ea!

De aici a început tragedia acestei familii şi aventura acestei femei inimoase. Duda nu s-a lăsat. Cine gustă din viaţa Americii nu se mai linişteşte niciodată. Aşa a fost şi cu ea. A revenit la consulatul american după o pauză de câteva luni, cu paşaport nou, crezând că arhiva americană a fost mâncată de şobolani. S-a ales cu o interdicţie totală de a mai intra în America şi aşa s-a trezit complet izolată pe vecie de soţul ei, tatăl copiilor. Dar unde-i lege nu-i tocmeală. Aşa a început această femeie să se pregătească minuţios, împreună cu copiii, de un drum fără întoarcere către soare apune. Primul lucru, şi-a dat copiii să înveţe înotul şi să deprindă limba engleză. La vremea când aceste două treburi prindeau contur, situaţia din Serbia se agrava pe zi ce trecea.

Tatăl din America pompa bani către familie. Dar în America banii se fac greu. Mai greu decât credeam noi, iar Duda ştia adevărul, doar de acolo venise. Soţul ei, în singurătate şi cu băieţii peste mări, o ducea şi mai greu, pentru că nu banul face fericirea în toate cazurile. În disperare, Duda a luat hotărârea să plece în Grecia, crezând că de-acolo, cu un vapor, se va putea întoarce la bărbat. Banii s-au dus, vapoarele au plecat, dar fără ia. Chestia asta cu vaporul merge, dar nu în toate cazurile şi în toate direcţiile. Duda s-a reîntors acasă, a mai aşteptat un timp, a mai primit bani din America şi a luat din nou drumul pribegiei, de data asta spre Italia, pentru că povestea cu vaporul este ca o vrajă pe care o uiţi şi iar te înhaţă!

Dar Duda pe acele vremuri era mai tânără, arăta aproape ca o puştoaică, avea mai multă energie, dar şi mai puţină înţelepciune. Ca şi mine, de altfel. A stat ea în Italia aproape un an, a muncit la negru, a învăţat italieneşte şi a urmărit vapoarele cum pleacă, zi de zi. Ajunsese un marinar bun, mai bun decât Costeluş.

Italia este o ţară frumoasă. Nu am fost acolo, dar chiar şi aşa, tot frumoasă rămâne, şi asta numai pentru simplul motiv că noi, românii, de la Râm ne tragem. Dar frumuseţea, chiar şi a unei ţări, nu are nici o legătură cu plecatul vapoarelor, iar cu America nici atât. Lunile treceau, vapoarele plecau, băieţii creşteau, iar Duda, tânără, frumoasă şi deşteaptă, tot fără bărbat rămânea. A venit iarna. A treia iarnă fără bărbat. Greu. Foarte greu. A hotărât să se întoarcă acasă, în Serbia, întrucât sârbii, chiar aşa sârbi cum sunt, tot nu îi dădeau târcoale atât de insistent precum italienii. Şi, în plus, casa-i casă, cu părinţi, cu fraţi şi surori. Dar Dumnezeu a lăsat omenirea să funcţioneze după alte principii. La Duda, ca la toată lumea normală, casa, părinţii şi fraţii au avut valoare doar cât nu eşti lângă ei. Întoarsă în Serbia, toate acestea nu au ţinut loc de bărbat. Şi nici de America. America! America! Zilele treceau, Duda ofta, ofta şi se ofilea.

Imaginaţia omului e nesfârşită, ca şi speranţa. Unii au imaginaţie, alţii speranţă. Am descoperit mai târziu, când am ajuns în sfârşit şi eu în ţara minunilor, că în lume se întâmplă două fenomene. Cei rămaşi acasă îşi măresc speranţa, iar cei ajunşi în America îşi ascut imaginaţia. Şi-o fac mai vastă. Aproape fără margini, că de-aia este ţara tuturor posibilităţilor.

Aşa s-a întâmplat şi cu Duda, cu mine şi poate şi cu alţii, cărora apa cea mare a Atlanticului ne-a rupt familia în două pe vecie.

Duda se consolase cu greul situaţiei, precum văduvele. Începuse din nou să lucreze, chiar aşa pe bani puţini, copiii creşteau şi fără tată şi ai fi zis că asta-i treaba! Tot e mai bine decât deloc. Dar nici americanii nu stau pe loc, că de aia-s americani. Mai ajută pe unii, mai dau în cap la alţii, dar tot e mai bine. Nu te lasă să mucegăieşti în istorie. Te trag înainte. Şi te trag! Poporul ăsta nou are un mare merit. Este flexibil, cu speranţă veşnică şi foarte ambiţios. Fără prejudecăţi. Şi cum spuneam, cei din ţara minunilor lucrau, gândeau şi mai băgau puţin microbul emigrării. Mai cu-n film, mai cu-n film, mai cu-n film! Că aşa se prosteşte poporul, cu televizorul. O să spuneţi voi acuma că eu sunt antiamerican. Hm! Depinde care voi... Voi cei rămaşi acasă, sau voi cei care sunteţi aici cu mine, în America?!

America este ţara unde, chiar înfrânt fiind, tot nu eşti de tot. Această ţară îţi cultivă speranţa că vei reuşi, pentru că din acest motiv ai venit aici. Ca să reuşeşti! Aşa sunt eu, aşa e Duda şi aproape toţi cei de unde scriu această carte acum. De aici, din mult visata Americă.

 (va urma)