Pe vremea capitalismului glorios, în perioada lui bună, părintele Ford își deschidea uzina în 1903 și hotâra să le dea angajaților săi salarii suficient de mari ca să-și permită să cumpere mașini Ford. Erau vremurile bune ale paternalismului patronal, epocă de aur. În orice caz, este ceea ce vrem să reținem trecând peste pierderi (în special profituri), pogramul de lucru săptămânal demențial și condițiile de muncă mai degrabă dure. Să nu uităm nici că în 1925 Henry Ford cumpără ziarul ”The dearborn Independent” pe care îl transformă în tribună antisemită. Articolele sale vor fi reunite mai tărziu în cartea „Le Juif international” („Evreul internațional”), tradusă în mai multe limbi și care va inspira scrierile lui Adolf Hitler. Astfel, Henry Ford este singurul american citat în „Mein Kampf” și tot singurul al cărui portret se afla în biroul lui Hitler (a se citi ”The American Axis” de Max Wallace).

          Apoi, pe vremea capitalismului jalnic, în perioada lui bună, muncitorii erau sfătuiți să-și cumpere biciclete. Mai întâi pentru că e sănătos și este nevoie de muncitori sănătoși pe benzile de montaj. Și apoi nici vorbă nu era să privești invidios cu coada ochiului spre mașini Mercedes sau Porsche, ci doar să le strângi buloanele cu calm dar ferm. Iar cu delocalizările, fenomenul era și mai evident. Micuțele mâini indiene sau indoneziene care fabrică poșete de lux nici nu-și imaginează că le-ar trebui vreo douăsprezece generații de muncă constantă pentru a cumpăra una goală. A, da, fiindcă apoi trebui să ai și ce să pui în ea.

          În sfârșit, în perioada de vârf a capitalismului calamitos (de s-ar termina odată!) avem de a face cu o nouă tehnică inițiată de lanțul de supermarketuri Wal-Mart din SUA. Conducerea a hotărât să dea cele mai mici salarii cu putință în așa fel încât salariații erau obligați să-și facă cumpărăturile tot în magazinele Wal-Mart, la cele mai mici prețuri. Cum este prima firma privată din SUA cu 1,2 milioane de salariați, numiți „asociați” și tot cea mai mare firmă și în Mexic sub sigla „Walmex”, o mare parte din profit este deja asigurat. Se ia cu mâna dreaptă ceea ce se dă cu stânga. Se observă, deci, că săracii sunt săraci dar sunt numeroși, atât de numeroși încât devine interesant și se poate conta pe fidelitatea lor în calitate de clientelă fiindcă nu au de ales. Imaginați-vă o secundă că s-ar mări salariile și 1,2 milioane de consumatori ar fi pierduți. Tot geniul constă în a-i transforma pe angajați în cumpărători.

          Dar ideea care este și mai genială și care a trecut fără să fie observată prea mult este aceea de a-l transforma pe cumpărător în angajat. Astfel, treptat, ne-am transformat cu toții în pompist, agent RATP, reparator de telefoane sau televizoare, funcționar la bancă, ospătar etc. de fapt, suntem constrânși să îndeplinim toate aceste sarcini (așa-zisele self-service-uri). Noi suntem cei care trebuie să punem benzină în rezervor, să compostăm biletul în autobuz, să punem farfuriile pe tavă. Este tocmai ceea ce descrie Marie-Anne Dujarier în ultima sa carte: « Le travail du consommateur » („Munca consumatorului”).

          Când primul restaurant MacDonald’s s-a deschis la Iași, îmi amintesc că am discutat cu primii angajați, care erau cu toții foarte dezamăgiți. Se gândeau că vor avea salarii „americane”, că poate vor fi plătiți chiar în dolari sau că vor face stagii la Miami. Și nu s-au ales decât cu salarii mai mici decât în celelalte restaurante românești și erau și ei nevoiți să facă ceva consumație acolo (cu o mică reducere din prețurile afișate). Dar conducerea îi aburea că sunt participanți la cea mai frumoasă aventură gastronomică și democratică la care puteau visa, susținând implantarea firmei MacDonald’s în Moldova. De fapt, patronii țineau același discurs ca Bush hotărât să invadeze Afganistanul și Irakul pentru „restaurarea” democrației.

          Îmi amintesc, deasemenea, că trebuia să se construiască alte trei restaurante de același fel la Iași. Observ că în final a rămas doar unul. Gastronomia și democrația mai au de așteptat...