În urmă cu câţiva ani, am întâlnit la „Zilele Poesis“ ce se desfăşoară la Satu Mare an de an, un personaj ieşit din tiparele participanţilor; (negru) la manifestarile sus amintite. Din curiozitate m-am înteresat despre acel personaj în jurul căruia roiau curioşii. După mai multe investigaţii am aflat ca cel în cauză e George Elliott Clarke, poet, venit din îndepărtata Canadă. Timpul a făcut ca acele clipe să le dau uitării, până acum într-o zi când sunt anunţat prin e-mail de poeta şi traducătoare Flavia Cosma, stabilită de ani buni în ţinuturile Canadei că face o vizită „pe acasă”, însoţită de acel personaj atipic pentru noi românii; George Elliott Clarke, căruia i-a tradus o carte în limba română: „Poeme Incendiare”, editată la prestigioasa editură orădeană „Cogito”, Oradea, 2006, păstorită de conferenţiarul Ioan Ţepelea. 

Avându-l pentru a doua oară în faţă, ascultându-l, gândul m-a dus la una din „fericirile“ în care la un prim impuls l-am încadrat: „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul“ şi George Elliott Clarke, are bucuria de a cutreera pământul, datorită operei sale duce prin lume mesajul Mântuitorului: „N-am venit să stric Legea, ci să o împlinesc“ (Matei 5, 17) 

Prezenta carte cuprinde; „poeme incendiare“ ale creaţiei lui G. E. Clarke, apărute în volumele: „Execution poems“ (2001), „Gold Indigoes“ (2000), „Blue“ (2001), şi „Illuminated Verses“ (2005), însotite de o amplă prefaţă semnată de Omul de aleasă cultură, confereţiarul Ioan Ţepelea, şi o tălmăcire, prestată, cu mare talent de poeta Flavia Cosma, care ne face să luăm contact cu o poezie ce vine dintr-un spaţiu, după care cititorul român tânjeşte de mai bine de o jumătate de veac; cel american. 

Poemele scrise în marea lor majoritate cuprind teme din viaţa intimă a poetului umbrită puternic de crezul său religios bine definit, conştienţi că scăparea vine numai de la Cel de Sus: „Baptiştii negri plângînd se rugau/ – Pătimeau – doar, doar vor transforma smoala în nectar,/ Ca să se-aleagă mierea, până la urmă;“ şi cu toate acestea deşi, „Vremea sclaviei trecuse, nu-i aşa?// Dar ochii noştri slabi continuau să fie umiliţi de feţele albe,/”. (Biografie: Negru Baptist/ Bastard) generaţiile care au plecat de pe ţinuturile continentului african, (de unde au fost duşi ca sclavi), şi-au dus odată cu ei obiceiurile şi tradiţiile pe care nu le-au abandonat, cu toate resticţiile impuse de stăpâni, deşi; „Noi cunoşteam deja teroarea credinţei transmutate”. (Biografie: Negru Baptist/ Bastard) 

Trebuie remarcat că autorul nu are nicio reţinere privind originea sa, precum şi nici munca prestată de semeni lui: „Ziua de azi nu e pentru el o zi fastă:/ E toxic, zdernţeros, saşiu şi prea surescitat/ pentru a se lăsa acostat entuziastic/ de doi băieţandri albi cu „Hei N-e-g-r-o”. El care era şi/ ameţit de la omorâtul şobolanilor…“ (1933), care au făcut trecerea de la o cultură precară în pripă: „Ţara (ton pays) pe care ai părăsit-o în goană, -/ pluteşte incandescentă-n eter./ Arzând, vomită fumul murdar. Mintea ta se transformă/ În scrum negru, pentru că te abaţi – ca o molie – / prea aproape de flăcări./ Îţi stropeşti creierul pârjolit de vise cu rom făcut din sânge de sclav.”, ca în cele din urmă contactul cu noua civilizaţie bântuită de toate atrocităţile posibile să îl facă pe autor să regrete pasul făcut de strămoşi: „Imnul tău naţional se cântă pe fundal de împuşcături./ Când te gândeşti la asta (atunci când mai poţi respira)/ Dedesuptul tuturor minciunilor ce încadrează nostalgia,/ Tuturor chipurilor moarte ce ocupupă spaţiul din fotografii,/ A fiinţelor iubite, asasinate şi-azvârlite în sanţuri“ (Exil). 

Flavia Cosma prin traducerea „Poeme Incendiare“ a lui G. E. Clarke ne pune în faţă o lume nouă cu personaje ce poartă nume exotice: M. NourbeSe Philip, Maxine Tynes, Henry Dumas, etc. care au luptat pentru drepturile negrilor, mai puţin vehiculate în cultura românească dar cu o încărcătură majoră în cultura lor, fapt ce a dus la schimbarea unei istorii zbuciumate a unor popoare: „Dragând aceste rânduri/ ridic la suprafaţă corabia încărcată de sclavi,/ şi imediat un bici îmi sfâşie obrazul:/ E uraganul sărat al Istoriei“ (Tobago), acest aspect îl face pe autor să i se nască o revoltă interioară, făcându-şi autocritica reproşindu-şi; „Eşti un Negru neghiob din Nova Scoţie,/ Poet de mâna doua, care cântă imnuri despre tristeţi/ provinciale.“ Îşi ia angajamentul de a-şi schimba radical atitudinea, continuând cu toate forţele orientările inaintaşilor săi: „Ocoleşte Kitsch-ul, deşi dă cancer tuturor,/ Împarte cu dărnicie veninul în monologuri şoptite,/ Omoară materia în toate minţile ce urăsc Poezia,/ Fă din fiece vers o trădare,/ Un cod criminal, un cântec incendiar./ Geniul este hidos, degenerat: Lasă-ţi poemele, acesastă cloacă, să acuze.“ În final îşi propune să ia contact cu nouă cultură, europeană: „Deoarece şi eu sper s-o rup cu Europa.// Şi să cânt într-o limbă tot atât de fluidă ca şi un sărut.“ (PentruXX) 

George Elliott Clarke, pare stăpânit în permaneţă de nostalgia desprinderii de origini de care se simte ombilical legat şi procupat de a-şi găsi într-o oarecare măsura spaţiul pierdut: „Eu sunt poetul războinic/ care cercetează luna de gheaţă/ şi soarbe romul oţetit cu lacrimi,/ în timp ce gravează cântece triste, ademenind/ o iubită capricioasă, adorată./ Eu sunt poetul care-şi închipuie că Dumnezeu/ îi bate şi-i spintecă pe toţi vrăjmaşii mei,/ şi care rătăceşte, îndurând exilul,/ cu gândul pierdut,halucilnând despre casă,/ despre dragoste şi despre războaie./ O să-mi sfârşesc zilele veştejit şi plin de regrete/ bocind amar după toate acestea.“ (Autoportret) La G. E. Clarke, spontaneietatea şi sinceritatea merg mână-n mână decupând din viaţa cotidiană imagini, şocante; uneori dialoghează cu cititorul de la care aşteaptă o soluţie, la problemele ce frământă lumea tumultoasă în care trăim: „Am văzut cu ochii mei în schimb, altele:/ Mâna unui băiat ţintuită cu foarfeci de pupitru la şcoală; un tată înjuchiat în burtă pe când dădea mâna cu un prieten;/ doi creştini stropiţi cu benzină şi incendiaţi în biserică; o târfă/ sugrumată în baie; un contrabandist împuşcat în ochi într-o prăvălie de vinuri; un bancher cu creierii zburaţi în casele de bani;// un proxenet mitralist în faţa şcolii;// un poet lovit cu securea în ceafă; un om politic încastrat în beton// Şi uite-aşa se întunecă istoria pe fundalul mediului său“ (Copilărie 2) Aproape fiecare poem ce alcătuieşte prezentul op aduce simbolic prezenţa culoarii neagre ce navighează în diversele ei ipostaze pe axa lumii înconjurătoare: „În ochii voştri obrazul meu negru trebuia să prefaţeze asasinatul“ (Negaţie) obsesia acestui simbol porneşte :”prin rupturile cămăşii ei negre de noapte, în timp ce-mi dadea să mănânc cu lingura fulgi de ovăz“ (Copilărie 1), este prezent în imaginile ce reflectă crezul său biblic: „cu părul Tău creţ, negru ca focul, strălucind ca soarele“ (Un Cântec Trist Pentru Isus) chiar şi unele scene idilice sunt umbrite de culoarea neagră: „Voi azvârli iubirea peste bord/ Şi voi porni-ntr-o neagră Odiseie“ (Cântece Triste de-Ale Lui Rue), sau o eventuală parteneră de ocazie trebuie să fie cu: „Şoldurile să-i fie subţiri, ca de ţigară;/ Părul să-i fie orb, mai negru decât negrul“ (Colette, Traducere Imaginară) descriminarea atinge cote alarmante încât: „ţi-a pus eticheta de negru oarecare periculos“ (Poem Pentru Henry Dumas) în anumite momente cruciale ale vieţii chiar şi parteneră de viaţă trebuie să poarte: „Rochia ta neagră, cu margini din dantelă albă Montrealaise-Latin, ţi se ondolează aţâţătoare peste sâni“ (Plam Breeze, Dantelă Albă), sunt cazuri în care participă şi natura: „în grădini negre stelele dau viaţă florii soarelui“ (Ecleziastrul 12). 

Scriitura poetului George Elliott Clarke degajă o mare încărcătură emoţională, conferindu-i noi valenţe estetice; poet cu un timbru liric distinct, receptiv la temele majore ale contemporaniitate, plasându-l în ierarhia valorilor, motiv pentru care se citeşte cu un viu interes şi plăcere.