,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librării Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

                                                                                                                                                                                                          Capitolul 8 -  Caracas, Venezuela

Gustul sărat al aerului tropical îmi crea o senzaţie de sete. Respiram greu, ca după un lung urcuş. Burduful ce făcuse legătura dintre avion şi aeroport părea nesfârşit. Mă gândeam ce putem face numai în trei ore, în acest mare aeroport. Imobilitatea ultimilor zile îmi stârnise dorinţa de mişcare.

Venezuela nu era Spania, iar Caracasul nu era Madridul. Există o ierarhie în toate. Dar după care criterii? După dimensiune, aceste două ţări se aseamănă. Doar poziţia geografică diferă. Dar oare numai acest lucru le deosebeşte?

Mergeam  către zona de tranzit gândindu-mă aiurea la posibilitatea de a vizita această ţară în doar cele trei ore ce ne despărţeau de următoarea cursă. Constatai că dădusem în mintea copiilor care se uitau la jucăriile scumpe de dincolo de geamul magazinului. Dorinţa mea nebunească de a vedea totul, indiferent de conjunctură, mă ducea la întrebările de mai sus. Trecui şi această dorinţă la pagina ,,poate o să mai revin pe aici!” şi continuai  docil să merg. Ceilalţi din grup mergeau şi ei agale, ca omul care vine de la un chef. Mai toţi, parcă prin rotaţie, căscau. Mâncarea din avion şi somnul prelungit, început săptămâna trecută şi întrerupt doar de escale, ne modificaseră felul de a fi. Devenisem mici purceluşi migratori. Chiar şi feţele sârbilor, care iniţial păreau de refugiaţi, acum erau calme, prietenoase.

Se spune că ,,Omul sfinţeşte locul”. Dar şi locul schimbă omul şi nu mai insist asupra acestui fapt, banal de altfel. Inedit pentru mine era că această lungă călătorie, care devenea din ce în ce mai lungă, îşi punea clar amprenta asupra mea. Asupra acestui fapt, care nu mai era chiar banal, am să revin, întrucât el este motoul cărţii. El este mesajul meu.

Dar, lăsând filozofia personală pe mai târziu, ajunserăm în sala de tranzit sau în aeroportul propriu-zis. Ultimii paşi făcuţi, până să împing uşa ce despărţea burduful de aeroport, îmi ascuţiră curiozitatea, de parcă m-aşi fi întâlnit cu marţienii. Păşeam totuşi pe un pământ nou.  Aceasta era America. De sud sau de nord, America  rămânea visul de aur al europenilor şi nu numai.

            America de Sud îmi trezea multă curiozitate, poate mai multă decât cea de Nord şi poate nu eram singurul. Dar ţelul final era să ajung acolo unde toţi îşi doresc să ajungă. Chiar şi cei din America de Sud doresc să ajungă tot acolo unde doream şi eu, adică                                           acolo unde papa-papa, benzina, Coca-Cola şi Pepsi nu mai sînt un lux, adică America, ţara către care toată lumea modernă priveşte cu admiraţie, cu invidie şi poate şi cu ură, pentru că America înseamnă Statele Unite şi toţi am vrea să fim americani sau, dacă nu, măcar să trăim acolo. Dar asta ţine de existenţă şi nu de curiozitate.

Împinsei deci uşa grea de metal şi făcui primul pas pe marele continent sudic. Inima îmi zvâcnea ca atunci când mă reîntâlneam cu mama după o lungă absenţă.                                    Privii sala mare plină de călători  ce purtau alt fel de  veşminte, privii pălăriile din frunze de palmier, cu marginile franjurate, privii trupurile scunde ale bărbaţilor, care erau cât jumătate din mine, privii părul lung al femeilor, mai lung decât al europencelor, şi spusei:

- Da, aceasta este altă lume! Da, acesta este alt continent!

Priveam sala cuprinsă de o linişte apăsătoare, curios de apăsătoare, neînţelegând de ce această lume, aşa viu colorată, este în doliu. Mergeam liniştit, căci îmi redobândisem calmul şi încercam să descopăr misterul. Dădurăm colţul. Sala, lungă cât o şosea, era plină de oameni obişnuiţi, dar şi de militari înarmaţi. De foarte mulţi militari înarmaţi. Văzusem astfel de scene în filme. Dar filmul e film!

Păşeam temător alături de ceilalţi. Sârbii îşi pierduseră şi calmul, dar şi prietenia, redevenind refugiaţi. Oana strângea mâna dreaptă a lui Bogdan, gata să i-o sfărâme, iar părintele, în micimea lui, se pierduse prin mulţime.

Ne regruparăm într-un colţ pentru a gândi pasul următor. Toată speranţa mea, izvorâtă din curiozitate, că în cele trei ore voi vedea cât nu  văzuse tot neamul meu în două vieţi, dispăru. Sentimentul de frică şi nesiguranţă puse stăpânire şi pe mine, iar Serbia cu războiul ei rămăsese un fel de joaca de-a hoţii şi gardiştii din copilărie. Cele trei ore pe care urma să le petrecem aici mi se păreau acum trei zile şi tare aşi fi dorit să dau timpul înapoi, revenind la Madrid. La Madridul nostru, cum spuneam acum, la hotelul improvizat doar din scaune, unde chiar şi pereţii imaginari mi se păreau mai siguri decât droaia de militari ce se plimbau acum printre noi, puşi să ne apere.

Părintele îşi luă sarcina în primire şi pentru prima dată păru mai operativ. Cu pachetul de bilete în mână, se aşeză la ghişeul de tranzit şi obţinu detalii despre legătura către Santo Domingo, Republica Dominicană.

Ceasul începu să meargă extrem de încet, mai ales că rezervările pentru cursă nu putuseră fi modificate. Stăteam toţi strânşi unii lângă alţii, vorbind în şoaptă, parcă de frică, aşa, ca nimeni să nu înţeleagă limbile noastre. Îmi luai inima-n dinţi şi, împreună cu Bogdan, ne aşezarăm  la coada de la intrarea WC-ului, care era bine păzită de soldaţi. Era o nouă ciudăţenie descoperită de mine, care ar putea contribui la realizarea unui mic catalog cu lucruri stupide, cum l-aş numi eu. Urmării ritualul şi constatai că accesul era permis numai unei singure persoane odată. Grotescul situaţiei făcea să îmi treacă nevoia. Era ca atunci când te duci la dentist cu măseaua umflată, iar aşteptatul în faţa uşii îţi amplifică frica şi îţi anulează durerea. Renunţarăm şi revenirăm la grup.

Povestea cu dentistul nu ţinu mult, aşa că frumuşel ne reinstalarăm la rând. Coada se lungise între timp şi grabă chiar nu era. Încercai să descopăr, în fracţiunile de minut cât uşa se deschidea pentru a ieşi şi intra altă persoană, ce şi cum este înăuntru şi mai ales câţi militari stau să vadă cum o ţinem în mână. Coada mergea repede, nimeni  nestaţionând mai mult de câteva minute, semn că toată treaba era  doar mică şi câţi intrau toţi atâţia ieşeau, de unde dedusei că nu se întâmpla nimic periculos. Devenii tot mai curios.  În fine, mă trezii în faţa uşii şi, pentru că nici statul pe gânduri nu era recomandat, urmai ritualul celor dinaintea mea şi intrai, chipurile, la vorbitor.

Înăuntru, un WC imens, cât să încapă tot aeroportul în caz de diaree generală. Cred că fusese făcut pe vremea ultimului dictator, când nimeni nu mişca în front. Zece, cincisprezece cabine îşi etalau uşile deschise, gata să primească musafiri la ouat. Un singur lucru justifica intrarea unui singur om odată, iar acesta era singurul militar instalat în colţul din dreapta, bine înarmat, gata să îţi tragă un glonte în popou dacă ar fi fost altceva decât pipi.

Făcui repede exact ce trebuia, o lăsai nescuturată şi ieşii afară, reîntorcându-mă la grup, gândindu-mă că ar fi  bine să nu mai revin aici niciodată.

Părintele stătea cu puii de cloşcă de jur-împrejur, mândru nevoie mare. Simţea pe semne că acum totul depinde de el, că nu mai eram la o aruncătură de băţ de casele noastre şi că drum de întors nu prea mai era. Era ca un fel de deportare forţată, dar în termeni mai democratici.

Vremea trecu greu. Minut după minut, mai cu bârfa, mai cu presupusul, cum a fost şi ce-o să mai fie, se duse timpul şi nu apucai să văd nimic din frumoasa şi îndepărtata Venezuelă. Tăiai definitiv din catastif intenţia de a mai reveni vreodată în aceste locuri şi o pornirăm către avion. Se apropia ora de decolare, iar foamea ne înghiontea prin burţi. Precum sugarii, nu puteam mânca decât legănaţi şi, pe deasupra, legănaţi de avion. Ei, dar când te înveţi cu binele, problemă se complică!

 Avionul decolă val-vârtej, fiind aproape gol, iar noi făcurăm constatarea că porţiile de mâncare erau ca şi avioanele, adică la avioane mari, porţii mari de mâncare, iar la porţii mici, avioane mici, cum era acesta.  

Ne uitară la covrigeii cu aer ca la miere cu peşte şi nimeni nu păru încântat. Dar foamea e foame. Înghiţirăm totul la repezeală, sperând că  acesta este doar aperitivul, dar următorul fel din meniu fu aterizarea.

Tot drumul durase treizeci de minute, iar acum priveam pe geam coborârea, să văd minunea minunilor către care alergasem atâta, să văd vaporul de croazieră, marele vapor de croazieră. Jos era însă numai apă, apă neagră, că se făcuse  noapte.

 În sfârşit, zării primele luminiţe roşii, apoi pe cele albastre, apoi roţile scârţâiră ca la raliuri şi iată-ne la Santo Domingo! Era exact ora nouă seara, 6 decembrie 1993.

(va urma)