Aşadar, nu exista o reţetă pentru a scrie o carte, degeaba o căuta Autorul. Şi nu exista vreo şcoală care să încerce să vină cu astfel de reţete. Existase o şcoală, o ştiau biografii, o Şcoală de Literatură, dar se închisese demult. Organele care o creaseră se convinseseră şi ele că nu-şi atinseseră scopul: şcoala aceasta nu produsese grupuri compacte de absolvenţi, aşa cum ieşeau din şcolile de arhitecţi, sau de maiştri, sau de tipografi. Absolvenţii ei, deşi învăţaseră toţi acelaşi lucru de la maestrul Sadoveanu, adică să nu pună virgulă între subiect şi predicat, nu scriau la fel. Unii scriau poezie, alţii scriau proză, iar câţiva scriau rapoarte despre cei care scriau poezie sau proză. Şcoala aceasta nu reuşise să-i facă să gândească la fel. Adică, dacă le-ai fi dat ca temă povestea cu pescarul şi somnul, te-ai fi aşteptat ca toţi să o scrie la fel, ca la o teză. Dar, ai fi constatat că nici o lucrare nu ar fi semănat cu alta. În una peştele ar fi fost somn, în alta – crap fitofag. Peştele ar fi avut ba 12,5 m, ba 23,71 m, ba 15 metri fix. Doar un scriitor ar fi sărit capra, bătând orice concurent, scriind că peştele era incomensurabil, fiind mai lung decât ruleta cu care s-ar fi încercat măsurarea lui. Undiţă de alun într-o lucrare, în alta – undiţă de aliaj de titaniu, cu mulinetă. Într-un caz, pescar din tată în fiu ca şef al cherhanalei, în altul, un fost activist de raion, trimis la munca de baltă pentru că înşelase încrederea pe care şi-o puseseră în el tovarăşii şi nevastă-sa. Un scriitor mai culant, ieşit de pe banda rulantă a acelei şcoli, ar fi acordat pescarului, în final, Ordinul Muncii cu scutire 50% pe C.F.R., în timp ce un coleg de-al său, mai zgârcit, i-ar fi dat numai Meritul Pescăresc, fără nici o scutire, cu obligaţia de a respecta întocmai perioadele de prohibiţie a pescuitului.

            Ceea ce îi bucura pe toţi biografii, în această căutare browniană a Autorului, era faptul că lui îi plăcea acţiunea. Îi plăcea acţiunea într-o carte, nu aşa, acţiunea în general. Văzuseră doar că nu prea alerga la fotbal, nu era activ la ore, nu se îmbulzea să bată covoarele sau să ajute bătrânicile din Ţiglina 6 să treacă strada. Astfel că, sperau biografii, şi cărţile pe care le va scrie vor fi cărţi de acţiune, de genul celor pe care le citise şi care îi plăcuseră. Pentru ei avea să fie mult mai uşor să scrie despre ele, să repovestească, pe scurt, ce se întâmplă în cărţile acelea. Mult mai uşor decât la autorii în cărţile cărora nu se întâmplă nimic, pe zeci de pagini. Sau în care, într-o carte, pe sute de pagini, se plimbă o muscă pe perete. Oricât de multă bunăvoinţă ar avea ei, oricâtă imaginaţie, nu poţi să scrii un comentariu atrăgător despre o carte în care  nu e vorba despre altceva decât despre musca aceea plimbându-se pe un perete. Scrii despre zugrăveală, că e calcio-vecchio, sau că e lavabilă, scrii despre urmele lăsate de muscă, evident pe acel perete, despre orizontul ei îngust, dar ce altceva poţi scrie? Cu ce umpli paginile prefeţei, sau cronicii la acea carte? Cu ce bani plăteşti ratele la apartament, sau la Dacia? Cum mai cumperi haine de blană sintetică, sau cizme din sky pentru nevastă, sau ţigări Kent şi ness de la vaporeni? Să ajungi să fumezi, Doamne-fereşte, Amiral, sau Snagov, iar nevasta să se încalţe de la „Pionierul”, numai pentru că autorul de care te ocupi plimbă musca pe perete?

            Pe unii aşteptarea îi omoară, pe alţii îi chinuie doar. Rămân prea puţini cei care, aşteptând, îşi fac de lucru gândindu-se. Cei mai mulţi stau cu ochii lipiţi de ceas, făcând astfel aşteptarea şi mai greu de suportat. Autorul, obiectul studiului lor, acţiona diferit aşteptând cele două evenimente pe care viitorul i le pusese în faţă ca pe cele două cărămizi ale porţii de pe terenul de fotbal de la Troiţă: prima carte şi căsătoria cu Reta. La scrierea primei cărţi se gândea tot timpul, analiza, trăgea concluzii, anticipa, era totul în regulă. Se pregătea, chiar dacă nu scria nici un rând. Simţea într-un fel, poate instinctiv, ceea ce biografii săi experimentaţi ştiau foarte bine, că prima carte nu e întotdeauna o încercare decisivă. Ca şi în cazul multor altor autori, prima carte putea să fie un rateu. Dacă autorul respectiv va avea succes cu următoarele cărţi, ei, biografii, puteau foarte bine să o treacă sub tăcere în monografiile lor, adică ale autorului respectiv. Sau să o menţioneze doar la capitolul „Primele încercări literare”. Dar, la celălalt eveniment, la nuntă, Autorul nu se gândea mai deloc. Îşi făcuse el costumul de ginerică, de comandă, la două rânduri, asortase la el pantofi buni, din cei de 297 lei, şi o cămaşă Braincof Brăila, garantată pentru maximum trei spălări, dar la toate acestea se gândise mai puţin, lăsându-se pe mâna Retei şi a doamnei Zidaru. Probele se desfăşurau în dormitorul familiei Zidaru şi ţineau ore întregi. Reta, exigentă, nu-l lăsa din mâini până când nu era pe deplin satisfăcută. Aşadar, gânduri răsucite pe toate părţile şi totală inacţiune, în aşteptarea primei cărţi. Şi nici măcar o ezitare, nici un gând care să-l facă să se întoarcă, nici măcar o încercare de a ghici cum va fi viaţa lui alături de cea care urma să-i aducă aminte de cartea lui Alexandre Dumas, de pe noptiera lui Uscatu. În ceea ce privea nunta şi căsătoria cu Reta, totul era numai acţiune.

            E drept că, în cazul căsătoriei, nu trebuise să caute subiectul, ca în cazul cărţii: Reta venise cu subiectul început, nu mai era nimic de făcut. Iar dacă prima carte ar fi fost povestea pescarului şi a somnului său, sau povestea dinastiei Hăţiş, nu se ştie dacă alţi autori l-ar fi invidiat pentru acea carte. În schimb, toată lumea din cartierul Ţiglina 6 era invidioasă pentru norocul care dăduse peste el sub formele unei fete care nu mai erau demult necunoscute bărbaţilor din acelaşi cartier şi din împrejurimi. Invidia ar f fost şi mai mare dacă s-ar fi ştiut că, într-un fel, o câştigase la cărţi. Faptul însă era ca şi consumat şi, uitându-se la burta Retei, care se rotunjea pe zi ce trecea, invidioşilor nu le rămânea altceva decât să se laude că Autorul răsfoia pagini pe care ei le citiseră demult, şi că, până la proba contrarie, nu îl vedeau scriind vreo pagină memorabilă, pe care Reta să o ţină minte şi să o recitească mereu, seară de seară, refuzând să citească orice altceva.

            Invidioşii se înşelau. Se înşelau, pentru că dacă el, Autorul, se gândea tot timpul numai la felul în care se scrie o carte, Reta era cea care îl învăţa, zi de zi, cu un talent pedagogic deosebit, cum se face fericită o femeie. Rolurile erau distribuite clar. Reta nu va încerca să scrie cărţi, nu va râvni la gloria literară, nu va citi decât cărţile Autorului. Va prelua şi rolul mamei Autorului, cârpindu-i ciorapii. Îi va aduce papucii când el, Autorul, va veni obosit şi mort de foame de la lucru. Va găti ciorba lui preferată, de perişoare, cu borş, nu cu sare de lămâie. Va pregăti, devotată, tot ce trebuia pentru ca o lansare de carte să iasă bine: sandvişuri, fursecuri, şi zâmbete pentru criticii şi biografii cei mai duri şi mai încruntaţi. Iar el, Autorul, va avea în Reta sursa permanentă de inspiraţie pentru personajele feminine ale cărţilor pe care le va scrie: complicată, voluntară, sigură pe ea, cu faţă de păpuşă şi corp de curtezană. Într-un cuvânt, perfecţiunea căutată de toţi autorii din lume, dacă făcea abstracţie de lipsa ei de noroc la pocker, într-o anumită seară, şi după două-trei păhărele din vişinata lui Uscatu. 

(Sfârşitul capitolului 7 - va urma)