“Sputnik Sweetheart” se înscrie în linia romanelor târzii şi nesofisticate ale lui Haruki Murakami, prin  construcţia simplǎ în care fantasticul şi suprarealul, ca procedee lirice, degajǎ poezia şi trǎirea purǎ: “South of the Border, West of the Sun” sau  romanticul “Norwegian Wood”. Fantasticul existǎ în prelungirea realului, în proximitatea stǎrilor exacerbate ale spiritului cum ar fi iubirea, şi nu în elucubraţiunea intelectualǎ cu tentă puternic suprarealistă sau construcţia elaboratǎ din: “Wind-up bird chronicle” sau “Hard-Boiled Wonderland and the End of the World”. Prin urmare, suprarealul este firesc, se integreazǎ  naraţiunii, el nu surprinde, devine procedeu  estetic menit să  accentueze tensiunea lirică. 

            Scriitura lui Murakami este fǎrǎ îndoialǎ particularǎ; un anumit spirit rǎzbate dincolo de limbǎ şi traducere. Pesemne, el scrie într-o limbǎ poeticǎ a cǎrei spiritualitate ne rǎmâne strǎinǎ, prea puţin accesibilǎ. Conciziunea, simplitatea relatării şi tonul liric, dar ferm al naraţiei, fac din el un ilustru povestitor. Titlul romanului, ca şi la Salinger, sugereazǎ o prozǎ de notaţie. “Sputnik Sweetheart” se naşte dintr-o eroare lexicalǎ, doar pentru cǎ “sputnik” rimeazǎ cu “beatnik”.  În fapt, existǎ  o relaţie de fond, subtilǎ, între romanul lui Kerouac (ce aparţine mişcǎrii “beat”), “Lonesome Traveler” , lectura preferată a eroinei, şi primul satelit sovietic, Sputnik, locuit de câinele Laika.  Dincolo de rima indusǎ circumstanţial, relaţia beatnik-sputnik este prin urmare efectul unui act ratat ce ţine mai degrabǎ de inconştientul colectiv.  Asta pentru cǎ Sputnik nu înseamnǎ în limba rusǎ altceva decât “Travel Companion” ne spune Murakami spre sfârşitul romanului, fǎcând poate referire şi la basmul cu acelaşi nume a lui Andersen. Sputnik este singurul tovarǎş de cǎlǎtorie a cǎţelei Laika, aflatǎ la bordul primului satelit artificial.  În basmul lui Andersen, travel companion este un spirit defunct ce ajutǎ magic eroul sǎ obţinǎ mâna unei prinţese invincibile, ca rǎsplatǎ a faptei lui bune, pentru rǎmǎşiţele lui pǎmânteşti;  el zboarǎ invizibil prin spaţii neconvenţionale  pentru a o urmǎri pe fata de împǎrat şi a o elibera de vrajǎ.  

               Percepţia asupra lumii este minimalistă. Lucrurile fără rost îşi au semnificaţia lor într-o lume imperfectă,  şi ea, lipsită de rost. Tonalitatea se vrea filozofică, inocentă şi teribilistă : “ Remove everything pointless from an imperfect life and it’d lose even its imperfection”. O construcţie demnă de J.D. Salinger, pe care autorul aproape că-l parafrazeazǎ: de exemplu,  titlul povestirii “A perfect day for Kangaroos”, ne trimite automat la “ A perfect day for bananafish”, din volumul  de povestiri “Nine Stories”. 

Murakami este influenţat de literatura americană a secolului al XX-lea în limbaj, construcţia frazei, dar mai ales este atins de acel minimalism al detaliilor nesemnificative, întâlnit la  Salinger, Vonnegut, Saroyan şi în final Kerouac, chiar dacă aceştia aparţin unor generaţii şi şcoli diferite. Este un minimalism de tip expresionist, care porneşte de la un fapt nesemnificativ ce concretizeazǎ drama şi o ridică gradual în metafizic; de la un act ratat “sputnik- beatnik”, ce conferă titlul cărţii, singurătatea câinele Laika ce rătăceşte prin spaţiul cosmic, …la transcederea iubirii în alte spaţii. Este acelaşi metafizic sau stare contemplativă la care ajunge Caulfield din “De veghe în lanul de secară”, când stă ascuns să surprindă, dacă cineva prinde pe careva în lanul de secară, sau eroul din “Lonesome Traveler” a lui Jack Kerouac, ce petrece două luni pe vârful muntelui, pentru a observa focurile. Aerul este adesea zeflemitor şi teribilist; în acest univers minimal în  care aparent nu se întâmplă nimic esenţial, survine subtil drama ce e potenţată liric. Tonul rǎmâne ironic, persiflant,  chiar şi  atunci când naratorul se referă la marea lui iubire pentru Sumire; Sumire nu este o frumuseţe: cu obrajii supţi, dezordonată, poartă şosete desperechiate şi nu ştie că sutienele sunt de diverse mărimi; ea este incapabilă să facă orice altceva decât să scrie. 

               Tema povestirii este incompletitudinea iubirii şi a singurătăţii în dragoste manifestată la toate personajele romanului. Naratorul o iubeşte pe Sumire, dar se culcă cu alte femei ce-l atrag trupeşte şi pe care nu le poate iubi. Sumire  o iubeşte pe Miu.  Miu  încearcă un profund, nemărturisit sentiment pentru narator. Deci cercul se închide. Sumire îl admiră pe narator, dar nu se simte atrasă de el sexual, pentru că natura ei este inversă; aşa cum Miu o place pe Sumire, dar nu se simte atrasă de ea trupeşte, pentru cǎ sexualitatea ei a murit cu paisprezece ani în urmă. Naratorul este profund tulburat de prezenţa lui Miu, pe care o consideră o femeie foarte frumoasă. Cu alte cuvinte iubirea e nemanifestată, nerostită, rămâne în plan ideatic. Sentimentul iubirii este împărtăşit doar în scris; el ia formă în romanul de faţă, dar şi în cele două documente, lăsate pe CD de Sumire, găsite după dispariţia sa. Iubirea este frigidă şi se concretizează doar în scris, ca un strigăt în vid, fără ecou, ducând cu el aceeaşi singurătate cu cea a cǎţelei Laika ce rătăceşte prin spaţiul interplanetar cu al lui etern metalic şi rece sputnik (tovarăş de călătorie). Ca sǎ întregim paralela, Miu (sputnik sweetheart) este frigidǎ, stoarsǎ de viaţǎ, sterilǎ, “Travel Companion” din basmul lui Andersen este un mort, iar satelitul Sputnik este un tovarǎş neanimat pentru câinele Laika. Prin urmare, companionii lor suferǎ de un acut sentiment de singurǎtate: Sumire, a cǎrei iubire nǎpraznicǎ nu este întoarsǎ, eroul din basmul lui Andersen, ce e singur pe lume, o porneşte la drum şi doarme prin cimitire, cǎţeaua Laika cutreierǎ prin spaţiul cosmic. Doar personajul lui Kerouac din “Lonesome Traveler” are drept tovarǎş, propria singurǎtate.

            Tema singurătăţii şi a homosexualităţii apar ca teme secundare şi temeiuri ale  incompletitudinii iubirii.

            În construcţia eposului, ca şi în construcţia personajelor se contopesc două lumi: cea posibilă şi cea metafizică, realizând, estetic vorbind, o operă rotundă cu adânci semnificaţii şi trimiteri spre trăirile noastre de fiecare zi. 

             In incipit se descrie iubirea lui Sumire pentru Miu în termeni apocaliptici, catastrofali,  o iubire năpraznicǎ ce pustieşte totul în calea ei ca o tornadă. Este ceea ce Murakami numeşte dragoste “monumentală” în toate conotaţiile ei. Fragmentul se termină, amintind în chipul cel mai firesc că obiectul pasiunii ei este o femeie. Sumire este într-un fel un alter-ego al autorului; îi place muzica clasică, arta Pop, literatura “Beat”, iar  scrisul pare a fi singurul lucru important pentru ea. Renunţă cu uşurinţă la colegiu pe care îl găseşte plictisitor, ca şi pe toţi cei de acolo. Autorul va scrie despre Sumire şi iubirea lor incompletă, aşa cum Sumire va scrie mai târziu cele două documente despre Miu: episodul din “Ferris Wheel” şi cel în care vorbeşte despre  pasiunea şi dragostea ei imposibilă.  

La nunta unde se cunosc, Sumire şi Miu discută mult muzică şi literatură. Se trec în revistă compozitori clasici, interpretări inedite, ce dau cont de gusturile şi preferinţele autorului, mereu evocate în scrierile lui.  Referinţele la cultura clasică şi modernă, la mişcarea Pop, muzica Beatles-ilor exprimă afinităţile lui Murakami pentru  cultura vest-europeană, ce pare să-i fie foarte familiară şi să-l influenţeze tematic şi stilistic în toate producţiile sale. Aici preferatul, este Jack Kerouac, pe care Miu îl califică drept “sputnik”, în loc de “beatnik”, de la mişcarea literară, “Beat”, a anilor 60’.   Din acel moment, Miu va deveni “sputnik sweetheart”, iar Sumire va scrie “sputnik stories”, aşa cum  le numeşte Miu. 

               Pentru cǎ iubeşte apocaliptic, aşa cum se subliniază în incipitul  romanului , Sumire este strivitǎ de neputinţele iubirii. Este strivitǎ precum Violeta cǎlcatǎ în picioare de fata pǎstorului din cântecul lui Mozart, ce-i poartǎ numele.  Nu întâmplǎtor, Sumire înseamnǎ violetǎ în japoneză. Ea evocǎ mereu o placǎ cu acest cântec, după care mama ei îi va da numele, în interpretarea Elisabeth-ei Schwartzkopf. Nu ştie dacǎ muzica îi place sau nu, dar continuǎ s-o asculte, ca şi cum ar cǎuta ceva, ceva pierdut, ca şi cum ar încerca sǎ-şi deprindǎ sensul existenţei din acel cântec.

Cu gândul la Miu, Sumire imaginează adesea satelitul “Sputnik”, navigând silenţios într-o perfectă solitudine prin spaţiul cosmic, şi ochii lucioşi şi negri ai cǎţelei Laika,  privind intens de la fereastra navei vidul cosmic. Pentru cǎ singurǎtatea lui Laika este aceeaşi cu cea a eroinei; dispariţia “de fum” (like smoke) a lui Sumire este galacticǎ, atât Miu cât şi autorul au credinţa cǎ ea nu a murit, şi cǎ se aflǎ undeva dincolo de sfera noastră de percepţie.

            Sumire devine secretara lui Miu şi o însoşte în călătoriile ei de afaceri în Europa. Eşuează pe o insulă în Grecia, într-un sejour idilic.  Sumire dispare fără urmǎ dupǎ prima noapte de dragoste cu Miu. Din notele lui Sumire, reiese cǎ Miu este o femeie liberǎ fǎrǎ prejudecǎţi sau preconcepţii. Miu nu poate rǎspunde pornirilor ei erotice, nu pentru cǎ homosexualitatea nu este în natura ei, ci în primul rând pentru cǎ este frigidǎ. Totuşi o acceptǎ pasiv, fǎrǎ s-o respingǎ. Sumire dispare pentru totdeauna în aceeaşi dimineaţǎ numai în  pijama şi sandale, fǎrǎ sǎ lase nimic în urmǎ.

 Pe CD-ul descoperit de narator pe insulă  se află povestea fantastică a lui Miu. Cu paisprezece ani în urmă, printr-un concurs stupid de împrejurări, îşi va petrece noaptea în roata Ferris, într-un parc de distracţii din Elveţia. De-acolo,  Miu îşi contemplă cu dezgust şi stupefacţie adevărata ei sexualitate refulată. Din înǎlţimile roţii Ferris se vede dedublatǎ cu ajutorul unui binoclu, prin  fereastra apartamentului ei,  făcând dragoste în chip animalic, grotesc cu Ferdinando, un bǎrbat mai bătrân ca ea, pe care-l cunoaşte acolo şi a cǎrui apariţie insistentǎ  în calea ei, are aerul s-o sperie în viaţa diurnă.

Monstruozitatea actului, alături de absurdul situaţiei, dedublarea, este provocată de  inversarea planurilor  în oglindă.  Pentru cǎ privea adesea la roata Ferris din apartamentul ei,  de multe ori şi-a dorit sǎ se urce în roatǎ, spre a-şi  vizualiza camera, de-acolo, de la înǎlţime, într-o altǎ perspectivǎ. Şi atunci s-a vǎzut recursiv şi pe ea, sau jumătatea ei, de care se va desprinde definitiv la capătul acelei nopţi. Dimineaţa este găsită în stare de inconştienţǎ cu urme de molestare fízicǎ şi părul complet alb. Devitalizatǎ, acea parte virilă, sexuală, necontrolată şi refulată a ei, a rămas pentru totdeauna dincolo. Episodul din Ferris Wheel va fi adânc îngropat în conştiinţa lui Miu, ea nu-l va povesti nimǎnui, nici mǎcar soţului ei, şi o va lăsa infirmă sexual şi afectiv pentru tot restul vieţii. Şi totuşi îl va încredinţa lui Sumire paisprezece ani mai tâziu. Sumire va dispare “like smoke”, dincolo de oglindă, acolo unde jumătatea lui Miu o aşteaptă.  

            Jocul presupunerilor aduce supoziţii asupra dispariţiei lui Sumire; crima, sinuciderea sau înnecul sunt încă de la început eliminate, în urma investigaţiilor  la poliţie. Naratorul se interesează de situaţia  puţurilor pe insulă, în care Sumire ar fi putut să cadă, argument absurd, cel puţin în context, dacă n-am face legătura cu alte romane sau povestiri ale lui în care motivul puţului devine obsesiv şi recurent. Puţul este locul unde este aruncat prizonierul de război ca să moară, oferindu-i-se o şansă aproape nulă să trăiască. (Este vorba de ocuparea Manciuriei  în războiul dintre japonezi şi sovietici, “Lieutenant Mamiya’s Long Story”). Puţul este un loc propice  contemplaţiei şi meditaţiei, de recluziune, asemenea lanului de secarǎ sau a vârfului de munte (“Wind-up bird chronicle”). Puţul este tunelul ce comunică cu alte planuri existenţiale, cu alte lumi. Cine se întoarce din puţ este transformat, suferă o ireversibilă modificare de conştiinţă., pentru că o parte din el rămâne dincolo. În “Sputnik Sweetheart”, puţul este transfigurat în Ferris Wheel din parcul de distracţie din Elveţia. Ambele sunt instrumente de accedare a altor spaţii sau zone ale conştiinţei din care întoarcerea nu e posibilă în totalitate; ele ocupǎ poziţii extreme în geografia terestrǎ: în înaltul cerului sau sub pământ. Cei ce parcurg  astfel de experienţe se întorc schimbaţi. Locotenentul Mamiya nu mai poate împărtăşi nici o bucurie lumească, aşa cum Miu devine frigidă cu părul complet alb.           

Finalul este cel puţin straniu. Sub mirajul lunii, dupǎ câteva luni, la orele trei dimineaţa, naratorul priveşte pentru o vreme, îndelung, telefonul, ce parcǎ ar vrea sǎ sune în orice moment. Este ora la care Sumire îl suna de pe stradǎ, cǎci nici mǎcar un telefon un avea. Deodatǎ vibraţia şi tremurul aerului din jurul receptorului se materializeazǎ în sunet. La capǎtul liniei – Sumire.  Ea se întoarce în urma unor  sacrificii şi renunţări formidabile, dupǎ cum explicǎ vechiului ei prieten. Iubirea este pentru prima dată confirmată, dar obiectul ei lipseşte. Sumire nu ştie unde se află, din care anume cabină telefonică îl sună, dar îi cere să vină s-o ia. Convorbirea se întrerupe şi telefonul nu pare să mai vrea sǎ sune. Este, oare acest această secvenţă, o încercare timidă a naratorului de a sonda lumile paralele ale lui Sumire sau a jumătăţii lui Miu, este acesta o probă de trecere prin oglindă? Ca şi Miu, naratorul are intuiţia că Sumire trǎieşte undeva, în alte spaţii, cel puţin pe moment, inaccesibile. Miu îi relatează lui Sumire că în acea noapte petrecutǎ în Ferris Wheel, a murit o parte din ea, că de atunci n-a mai putut avea relaţii sexuale şi iubi pe nimeni, fără să înţelegă că tocmai acea parte din ea, despre care ea crede că a murit, este cu adevărat vie. Este acea parte către care Sumire s-a îndreptat,  să-şi împlinească iubirea. Aici a rămas doar un trup steril, devitalizat, fără nici o dorinţă, similar cu cel al locotenentului Mamiya. 

              Naratorul iese în noapte neştiind încotro s-o apuce. Îl întâmpină aceeaşi lună verzuie şi iradiantă din noaptea petrecută de Miu pe Ferris Wheel. Iubirea, confirmată de data asta, deschide noi căi de comunicare . Sumire nu este nicăieri, dar ce contează dacă amândoi sunt legaţi prin aceeaşi lunǎ?

…. “All I have to do is quietly draw it toward me”.