Ziua în care Panait Zidaru îl luase de mână pe Autor, în acte fiul său, Liţă Zidaru, şi intrase cu el în baraca şefei secţiei „Răsaduri” de la ADP, era o zi ca oricare alta. Aceleaşi incidente între India şi Pakistan în Caşmir, obişnuita  depăşire de plan la Întreprinderea de produse din lemn şi cozi de topor din comuna Primăvara, aceiaşi băieţi cu ochi şi cravate albastre, păzind traseul pe care se deplasa la sediu acelaşi preşedinte. Teroriştii deturnaseră şi în acea zi un avion.

            Rezemaţi în sape, hârleţe şi greble, lucrătorii secţiei îl aşteptau pe Nicu să vină şi să-i transporte cu căruţa, în vârful grămezii de bălegar de cea mai bună calitate, împreună cu răsadurile de tufănele, la căpătâiul Eroului Necunoscut şi la căpătâie de eroi cu nume ceva mai cunoscute. Tufănelele erau floare la ureche pe lângă chinurile şi junghiurile pe care le simţeau la fiecare frunză căzută – se jeleau ei biografilor care veniseră să asiste la prima zi de lucru a Autorului. N-apuca frunza să atingă asfaltul carosabilului, sau al trotuarului, şi imediat, de parca ar fi atins un senzor nevăzut, suna telefonul de la sectorul de partid: „Tov. Lenuţa, vedeţi că aveţi o frunză de arţar, galben-portocalie, la intersecţia Kiseleff cu Docenţilor. Strică tot aspectul. Nu cadrează deloc cu atmosfera de optimism cu care întreg poporul îl întâmpină pe preşedintele Republicii Burkina Faso. Luaţi măsuri, tova, trimiteţi o echipă de la voi, că Institutele de cercetare din zonă sunt toate la aeroport. ”

            Tovarăşa Lenuţa, şefa secţiei, sau adjunctul ei, Profirescu, mai tăiau de la tufănele, lăsau vreun erou cunoscut neîngrijit, şi trimiteau un pluton înarmat până în dinţi cu mături şi tomberoane să păzească intersecţia cu pricina. Frunzele, însă, cădeau rebele nu numai acolo, cădeau peste tot, anunţând, înaintea radioului, înaintea telegramelor agenţiilor de presă, obişnuita cădere a preşedinţilor de state care vizitau România. În acea zi era vorba, bineînţeles, de căderea preşedintelui Burkinei Faso, răsturnat de rebelii cu frunze verzi la şolduri şi pe frunte, împinşi de la spate de foame şi de o haită de tigri.

            În două cuvinte: era toamnă. Din păcate nu era toamna patriarhului. Acesta trăia într-o primăvară veşnică, aprobând, surâzător, dărâmarea primei biserici din acea zi. În „România liberă”, la rubrica „Decese”, întârzia să apară anunţul pe care toţi îl aşteptau cu sufletul la gură. Cartofii se făcuseră, dar nu se făcuse ceapa. Şi nici fasolea. Parcă era un blestem: când era an bun la ceva, era rău la usturoi. Sau la prune. Mă rog, mereu lipsea un aliment de bază. Cum ar fi ţuica. Sau vinul.

Un tranzistor atârnat de salopeta lui Gicu, proaspăt ieşit dintr-un accident suferit pe bulevardul Kent şi vindecat cu greu, abia după şase luni, tocmai pe Rahova, umplea curtea de optimism. „O fată mai găseşti, dar un prieten ba”. Era bine, era minunat că se mai găsea, totuşi, câte ceva. Era bine că, dacă Alimentarele erau goale, înăuntru o găseai mereu pe vânzătoare. Cântecul nu minţea. Pe chestia asta, Fănel, fantele Ferentariului, râdea de Stan, care tocmai îşi revenise şi el, ca şi Gicu, dintr-o rătăcire de moment la Alimentara de la Unic: „Băi, tâmpitule, ce dracu’ a fost în capul tău când ai spart acolo? Ce credeai că găseşti? Creveţi vietnamezi?”

            Trei domnişoare, Casiopeia, Persida şi Steluţa, cu părul prins în basmale, după moda locului de origină, adică satul Afumaţi, uliţa Calea Lactee, se hlizeau la Fănel, doar-doar fantele din Ferentari le-o băga în seamă. Tovarăşa Lenuţa, mâna dreaptă a directorului general – un fost maior de miliţie care forţase prea mult încheierea colectivizării –, spumega că Nicu întârzie, după cum întârzia şi Sevastiţa, şi ea femeie măritată, ca şi Nicu, dar cu altcineva. Ăştia doi plecau împreună acasă, veneau împreună la muncă, folosind în scopuri personale căruţa ADP. Iar acasă, adică în blocul de garsoniere confort III de lângă şopronul în care Nicu parca, abuziv, calul întreprinderii, erau mai tot timpul în uscătoria blocului, la etajul 9, unde îşi agăţau lenjeria toată câtă aveau pe ei. Nevasta lui Nicu nu se plânsese niciodată. Nu vedea nimic rău în faptul că bărbatul ei avea grijă să nu creeze, cu mirosul de bălegar, un disconfort mai mare decât confortul III al garsonierei lor, curăţându-şi, sistematic, rufele, în public. Nici bărbatul Sevastiţei nu protesta că nevastă-sa îşi petrece toate serile în uscătorie. Sevastiţa i-ar fi replicat imediat că protestele lui sunt, ca deobicei, slabe, fără pic de nerv, şi că nu e bun de nimic atunci când îl pune la treabă. Dar ceilalţi locatari erau furioşi că n-au unde să-şi usuce şi ei rufele, şi Lenuţa primise deseori plângerile lor împotriva subalternei saale. Dar nu luase nicio măsură, pentru că Sevastiţa era cheia succeselor în producţie a secţiei „Răsaduri”: fără ea Nicu n-ar fi mişcat din bici, fetele acelea noi, cu capul în stele şi în basma, ar fi rămas pierdute în spaţiul din jurul lui Fănel, neglijând orice alt spaţiu verde, iar Gicu şi Stan ar fi ascultat-o toată ziua pe Maria Tănase, rugându-se, cum se rugau la arestul din Rahova, ca „parul să nu fie de soc, să nu mă omori de tot”.

            Tovarăşa Lenuţa, ocupată cu telefoanele, abia dacă îl băgă în seamă pe Autor. Faptul că era feciorul lui Panait Zidaru, om de încredere, în general, în afară de ziua de după chenzină, era cea mai bună recomandare. Auzise că şi scria, că era autor. Asta pica foarte bine, pentru că tocmai primise de la sector indicaţia să înfiinţeze o brigadă artistică. „Cântarea României” bătea şi la uşa barăcii „Răsaduri”. Nu putea să nu-i deschidă. Directorul mare îi pasase ei sarcina asta. Pomenise ceva şi de o primă. Promptă, Lenuţa îi pasase sarcina lui Profirescu, împreună cu o promisiune vagă de promovare, în ceaţa căreia i-ar fi fost trecută cu vederea tinicheaua atârnată de dosarul lui la cadre. De primă uitase să pomenească.

            Lenuţa îi făcu semn lui nea Zidaru să-l dea pe Autor pe mâna lui Profirescu. Profirescu îl pasă Sevastiţei, care tocmai intrase în curte, salutând de sus, de pe grămada aburindă de bălegar, triumfală ca un soldat sovietic de pe turela tancului eliberator al unui oraş deja eliberat. Prin ordine scurte, ca acelea venite de la comenduire, Sevastiţa organiză rapid echipele care urmau să ia cu asalt straturile de flori şi frunzele rebele. Cu armele pe umeri – mături, greble, săpăligi, hârleţe, plus tranzistorul lui Gicu, care dădea semnalul unei dimineţi senine – şi două cărucioare pline cu răsaduri de tufănele, ieşiră din curte şi trecură, ţinându-se de nas, pe lângă două grămezi imense de gunoi care ocupau jumătate din stradă chiar la poarta ADP.

            Timp de o săptămână, zi de zi, inclusiv duminica, pentru că salariaţii  secţiei „Răsaduri”, prin vocea tovarăşei Lenuţa, se angajaseră să muncească voluntar, aşa cum le indicase sectorul de partid, Autorul constată că una era să cutreieri prin păduri, sau prin parcuri, aşa, ca autorul Mihai Eminescu, fără nicio treabă, şi alta era să plantezi tufănelele aliniate, la adâncimea optimă, punându-le la rădăcină cantitatea prescrisă de bălegar. Sevastiţa îl pusese în altă echipă decât pe taică-său, şi se ocupa de el personal. Arătându-i cum se ţine sapa, sau grebla, îl împungea cu sânii ei imenşi, pe care nicio salopetă din lume n-ar fi putut să-i cuprindă. Era evident că nu putea lăsa munca aceasta de instruire a Autorului pe seama lunatecelor alea de Casiopeia, Persida şi Steluţa, care, pe lângă că erau topite după Fănel, mai aveau şi sânii mici. Sevastiţa ar fi vrut ea să-l înveţe şi multe altele pe Autor, dar se temea, nu atât că Panait Zidaru se va supăra că-i dă baiatul pe brazdă, cât de mânia lui Nicu, care ar fi putut să o lase să vină cu tramvaiul la muncă, ca o lucrătoare oarecare, privând-o de acele intrări triumfale în curtea ADP.

            Într-o săptămână, Autorul, deveni expert în plantarea răsadurilor şi în bancuri de tot felul, mai ales decoltate. Aşa îi plăceau lui Fănel, decoltate şi fără sutien. Tocmai de aceea Sevastiţa îl ţinea tot timpul la ea în echipă. Când spunea Fănel bancuri, sau când povestea Gicu despre „mititica”, „steluţele” munceau cu mai mult drag. Ah, cum îi păcălise el, Gicu, de sute de ori, pe gaborii la care nu cotiza, până îl prinseseră cu valută! O biată hârtie de 20 dolari, pe care se calicise să i-o dea unei fete de la Inter, care nu se lăsase înghesuită la intersecţia Batiştei cu Galaţi, pe motiv că stopul era pe roşu. Iar Nicu, Nicu se grăbea să-şi expună cât mai repede lenjeria pe sârmele din uscătoria de la 9. Biografii, care nu îl slăbeau din ochi, ba chiar se aplecau odată cu Autorul atunci când planta răsadul, râdeau şi ei, bucurându-se că Autorul îşi îmbogăţeşte experienţa de viaţă, cunoaşte oameni de tot felul, unii cu limbajul colorat şi cu limba ascuţită, pregătindu-se astfel pentru o eventuală operă naturalistă, în care nu s-ar fi sfiit să spună lucrurilor pe nume. Evident, în limita admisă de cenzură.

            Îi lăsa pe toţi să-i spună Autorul, bucuros că numele i-o luase înainte, ca buzduganul lui „Moş Ioniţă cel Frumos”, şi îi deschisese calea spre spaţiile largi şi verzi ale capitalei. Instinctiv, ca şi cum le-ar fi simţit prezenţa invizibilă, îşi dădea puţin capul într-o parte, permiţând biografilor să vadă cum plantează răsadurile, aşa cum avea să le permită să-l privească atunci când va scrie. Se simţea bine avându-i în preajmă, aşa cum bine se simţea şi când le vedea pe „steluţe” aplecându-se, uneori chiar fără rost, sau doar pentru a-i arăta lui Fănel rostul sânilor. Lucra mai cu spor ştiind că posteritatea nu va pierde niciun moment din activitatea sa creatoare, pusă în folosul oamenilor. Oamenilor, cărora nu le mai rămânea altceva de făcut decât să admire florile răsădite de el, să nu le rupă şi să nu le calce în picioare. Lucruri fireşti, pe care le aştepta oricare autor de la cititorii săi, când era vorba de cărţile sale.

(va urma)