în anul 1962 mai trăiau bunicile şi bunicul dinspre mama, Solomon. Acesta avea o memorie proastă, după spusele bunicii, adică de iertător, deoarece uita pe toţi care îi făcuseră rău cu uşurinţă şi seninătate, nefiind în stare-în afara unor înjurături de conjunctură-să facă rău cuiva, nici măcar fără intenţie, deoarece Dumnezeu ştiindu-l aşa, îl proteja prin îndepărtarea de ispite ori de întâmplări potenţial periculoase. Asta, tot mama mare Smaranda o zicea, parcă cu jumătate de înmuiere a vehemenţei cu care-l toca mărunt, aruncându-i toate păcatele şi toate ocările posibile, când îşi aducea aminte că nefiind dăruit de Dumnezeu, dar tot fiinţă a lui, se oprea din bălăcăreala şi se închina, acceptând că asta i-a fost soarta şi, fiind că era vorba de soarta ei, se mai domolea îngăduitoare, doar atât cât să sară la alt subiect la fel de neavantajos pentru bietul bunic, părând între două valuri de insulte a-l accepta ca pe o soartă blestem . 

Solomon fiind cam greu de urechi, urmare a unei crunte răceli din copilărie, părea că nu aude nimic şi că din acest motiv acceptă toate cele spuse, dar nu era chiar aşa, căci din când în când-desigur că mai mult pentru el- zicea neutru că "ce ştii tu, babă proastă!", băgând-o pe mama mare în sperieţi, pe moment, deoarece ea nu ştia ce auzise din ce zisese şi la ce era replica întârziată a bunicului. Tata ăl bătrân, aşa îi ziceam noi copii,  puşi de mămica, crescuse de mic cu mamă vitregă, mai bine zis fusese trimis cu ceilalţi fraţi la Valea Deşului, unde au stat până au plecat la armată, împreună cu vitele de care aveau grijă, departe de vatra satului, unde tatăl lor stătea şi trăia în huzur cu femeia ce luase locul mamei lor moarte prematur. Smaranda, fată de învăţător, fusese căsătorită cu un dascăl de biserică şi născuse trei fete. Pe toţi i-a pierdut în primul război, fetele din cauza unei molime care făcuse ravagii în acea perioadă, iar bărbatul murise la datorie. După război, de unde se întorsese maturizat Solomon, Smaranda a acceptat cu greu să se căsătorească, dar văduvă şi cu trei fete moarte era mai greu să-şi mai găsească o partidă cu fruntaşi ai satului. Îi zicea că l-a luat, fireşte că nu era adevărat!, doar cu un cămeşoi pe el, adică un fel de sac găurit la fund cât să intre capul prin el şi pe laterale, cât să iasă braţele, şi fără nădragi în cur, adică fără nimic pe sub acel cămeşoi. Este normal că acest lucru să fi fost adevărat până să fie încorporat. Mă uimeşte şi acum această poveste, respectiv dispreţul manifest al bunicii mele, faţă de un "ţărănoi  needucat şi surd", deoarece tatăl lui a avut destul de mult pământ, atât de mult încât moştenitorii au primit fiecare zeci de hectare de pământ, cea mai mare parte-este adevărat- de deal împădurit, ceea ce ar fi trebuit să o consoleze cumva. Pe langă faptul că omul era de o inteligenţă nativă uimitoare, capabilă de interacţiuni subtile cu natura şi oamenii, într-un mod de manifestare total obişnuit, modest şi harnic fără limite, dar pe toate astea ea le ignora fără dorinţa de a le percepe vreodată existenţa. El învăţase să citească şi să scrie fără învăţător, de la alţi copii, veniţi pe la Valea Deşului în vacanţă, şi mai tarziu citind cărţile copiilor lui, la vremea şcolii, fără să facă aluzie că ar ştii ceva carte. Cândva, după ce se terminase demult războiul, fratele lui Ioniţă l-a întrebat, mai mult ca să audă alţii de prin prejur, cum de a fost posibil să fie recrutat, când el auzea aşa de slab şi îşi dădea tot el răspunsul că aşa a fost atunci. Solomon făcuse armata în trupele de cavalerie şi Ioniţă, ca frate mai mare, îl întreba iarăşi -ca să priceapă şi ceilalţi- dacă auzea comenzile sergentului."-Io nu, dar iapa da!", zicea Solomon şi lăuda pe bătrâna iapă, care după atâta instrucţie înţelegea şi executa singură şi exemplar comenzile sergentului, încât recrutul nu a avut mari probleme. Povestea Tatălui ăl bătrân s-a sfârşit simplu înainte de 1970: a murit stând în fund pe pat, aplecat să-şi lege şireturile la bocanci. A murit ca un sfânt, rămânând până în ultima clipă un om lucid şi candid, gata să-şi caute mereu de lucrul său. Bunica, pe care am iubit-o cu duioşie, şi care mă lua drept complice când eram mai mic şi-l ataca brutal pe tata ăl bătrân, devenise de ceva timp mai confuză, iar la circa un an s-a dus şi ea lângă moşul ei, care a primit-o ca şi cum toată viaţa lor ar fi fost numai lapte şi miere, căci liniştea s-a aşternut pe veci peste mormintele lor alaturate, reflexie stelară recunoscută pe acest pământ al patimilor, lăsată în grija copiilor şi nepoţilor. 

Bunica dinspre tata sau muma cum îi ziceau toţi rămăsese de mult timp singura, moşul cu ceva ani mai mare, murind de astm, împăcat poate că lasă totul într-o mână forte şi gospodară. Locuia peste drum de noi, într-o casă făcută de bunicul, în care s-a mutat după ce mama născuse deja doi copii şi nu mai putea fi ajutată de nimeni să iasă la liman, al treilea copil urmând să se nască curând după mutarea mumei. Se gospodărea singură, ba avea pretenţia ca tata să-i lase arată şi grăpată o fâşie de pământ pe care punea cam tot ceea ce avea necesar, deşi putea să culeagă de oriunde de pe tarlalele noastre. Se născuse odată cu Sadoveanu, despre care nu avea habar, singurul lucru legat de ştiinţa era număratul banilor, indiferent câte stabilizări şi emisiuni noi de bancnote se făcuseră, număra şi socotea fără greşeală. Mama, câteodată îl scula noaptea pe tata şi îl trimitea să stea în tinda casei bunicii, până ce aceasta revenea din odaia bună, cu lampa în mână, după ce termina sesiunile de noapte de numărat banii. Grija părinţilor mei era ca să nu scape lampa cu petrol din mană şi să dea foc la casă. Tata venea totdeauna bine dispus după veghea discretă, odată că nu se dăduse de gol, apoi pentru că niciodată nu ştia caţi bani are muma, pentru că ea număra numai în gând. Erau timpuri în care se produceau spargeri pentru nimica toată, lumea ştia ca muma are ceva bani, nimeni nu ştia cât, dar nu a existat niciodată vreo încercare de intruzie ori de păcăleală. Nimănui nu-i dădea bani fără un serviciu făcut, nici chiar noua nepoţilor, decât dacă îi aduceam apă de la fântână, lemne din pivniţă pentru foc ori ale treburi inventate de ea pentru a ne omeni cu oricele şi bani. Venea iarna pe la noi şi o întrebam destul de obraznic şi de direct dacă ne-a adus ceva. Ea ducea mâna către deschizătura cămeşii cusute şi ne punea să ghicim. De cele mai multe ori nu ghiceam, pentru că încerca mereu să ne surprindă cu ceva, ca şi când oricelele ar fi infinite, când de fapt locurile şi condiţiile de unde erau procurate erau extrem de variate. Nici azi nu am înţeles rostul gutuilor pe care le găsea iarna sub zăpadă, sub gutuiul pe lângă care treceam şi noi destul de des, a nucilor, a merelor, a alunelor şi a altor fructe pe care le ascundea toamna de noi şi le ţinea-cine ştie cum-de păreau atunci culese de prin pomii de care vorbea. Încerca oare să ne sugereze că poţi face ca anotimpurile să fie veşnice prin fructele lor, dacă ştii să le preţuieşti nu numai atunci când o fac toţi, că ceea ce este trecător pentru unii nu este şi pentru alţii ori cine ştie ce alte chestii la care nici ea nu se gândea, dar o făcea pilduitor din tradiţii indescifrabile?. Era o bună descântătoare, în încântaţiile ei îţi dispărea durerea de cap, starea de vomă, alte rele indefinite, deochiul etc. Era şi singura din împrejurimi care curăţa albeaţa de pe ochii oamenilor, cu ban de argint retezat, iar mai apoi-când a lăsat-o puţin vederea- doar de pe ochiul vitelor. 

Tatăl meu îmi povestea cum  odată, când mergeau cu carul cu zarzavaturi la târg la Cărbuneşti, între Jupăneşti şi Vidin, în miez de noapte au oprit boii nişte hoţi, i-au dejugat şi i-au luat cu ei prin pădurea care pleca direct spre răsărit din şuşea (aşa se zicea pe acolo la şosea). Ei, muma şi tata, au rămas nemişcaţi în car, în mijlocul drumului, până când au apărut nişte munteni cu căruţe trase de cai, care veneau să schimbe produse cu cei de la şes şi câmpie. Le-au povestit ce s-a întâmplat, aceştia şi-au deshămat caii şi au plecat în directia arătată. După vreo două ore, s-au întors cu boii şi cu hoţii bătuţi bine şi legaţi cu funii, pe care i-au luat cu ei să-i ducă la poliţie. Tot pe acolo, de data asta, tata s-a apucat să-mi spună povestea unui moşneag care ara pământul, trist şi însingurat, deoarece avusese doi băieţi şi amândoi muriseră în războiul trecut. Povestirea era în versuri, tata recita liniştit, în timp ce boii trăgeau alene carul plin cu zarzavaturi, spre târgul la care urma să ajungem la ultimul cântat al cocoşilor . Deşi noapte deplină, fără lumini în cer şi pe pământ, surexcitaţia mea era maximă şi vedeam aivea, la zeci de metri de noi, pe târlă cum moşul ţinea plugul de coarne, aplecat peste acestea ca să nu-i scape nimic din ce întorcea cormanul. Pentru că povestea spunea că, în timp ce ara, a scos cu cormanul un craniu de om, pe care l-a luat în mână, l-a şters cu evlavie de ţărână, şi se întreba repetat: "-Poate e a lui Lisandru, poate e a lui Călin!?.." Îl vedeam şi îl auzeam cu toate simţurile mele şi nu ştiam ce să fac, prins de o fascinaţie gelatinoasă. Caci aşa îi chemase pe feciorii lui, Lisandru şi Călin, ajunşi în pământ, în acelaşi pământ pe care-l răscolea el, fără spaţii şi timpi delimitatori,  timp cât  moartea şi viaţa să se înţeleagă dincolo de raţiuni şi temeiuri, pe o scenă în faţa mea. Mă apuca o frică viscerală, cu atât mai mare cu cât tata părea să fi adormit, iar boii încă mai aveau de mers pe drumul fără case, dintre localităţile menţionate, frică ce ţinea până la calea ferată, când trebuia sa mă dau jos din car, să iau boii de funie şi să merg inaintea lor trecându-i până dincolo de linia ferată, frica de tren a boilor alungând frica mea.  

În acel an 1962 s-au întâmplat mai multe lucruri ce m-au marcat definitiv…Am intrat la liceu salvand-o pe mama de umilinţă, s-a terminat colectivizarea, muma  dadea semne de nerabdare să-şi vada ţoti copii risipiţi pe aiurea, tata s-a  apucat serios de munca in intovărăşire, unchilor le-a disparut teama de a mai fi daţi afara din servicii pentru că ar fi putut fi declaraţi copii de chiaburi, iar pe mine oamenii au inceput sa ma ia prea in serios…