,,Către faţa nevăzută a New York-ului” este un roman de acţiune inspirat de o poveste reală. Însumând 432 de pagini, romanul este structurat pe 35 de capitole. Editat în 2005 de către ExPonto din Constanţa, cartea este lansată în acelaşi an la Târgul Internaţional Gaudeamus. TRV Cultura, Trvl 1 Bucureşti şi, Radio România Cultural, o prezintă ulterior.

            Cartea este preluată spre distribuţie de editurile: Vox, RolCris, Alfa & Omega, Lucman, Stand 200. În 2006 apare în lanţul Diverta, iar ulterior şi la  Intreprinderea de Librării Bucureşti, Bibliostar, Arcadia, Libris Braşov, MM Star Sinaia, ajungând în peste 95 de unităţi comerciale din România.

            Romanul a fost apreciat în Australia, Canada, Germania şi SUA, de către cititori ai literaturii româneşti, ajungând prin intermediul distribuitorilor individuali, sau accesând WWW.dol.ro, ori de la autor prin:  geodinu_56@yahoo.com.  

            Se pregăteşte pentru tipar, continuarea, intitulată: "În sfârşit America". 

            Cartea poate fi cumpărată din unităţile mai sus menţionate, la un preţ ce variază între: 15- 20 lei.

                                                                                                                                                                                                          Capitolul 9 -  În sfârşit Santo Domingo

Ţineam sacoşa de plastic strânsă puternic în mână, ca pe o geantă diplomat plină cu bani, şi mergeam alături de ceilalţi către zona de recuperare a bagajelor. Uitasem total de cei de acasă, de România, de toamna noastră şi de toată vitregia drumului. Priveam înainte, gândind că peste trei zile aveam să îmi revăd soţia, după o absenţă lungă, iar gândul acesta mă făcea să mă simt ca omul beat de fericire, căruia tocmai i s-a născut un băiat. Ajunsesem la o aruncătură de băţ de ceea ce se chema visul de aur al omenirii: America!!!

Privii în jur, să mă acomodez cu noua culoare a oamenilor. Privii la mâinile mele şi constatai pentru prima dată că sunt albe. Groaznic de albe. Bolnăvicios de albe. Privii feţele compatrioţilor mei, îi privii pe popă, pe sârbi şi pe Duda. Erau toţi prea albi. Parcă eram scoşi din groapa cu var. Mă simţii ruşinat, ca atunci când te duci în prima zi la plajă lângă o fată frumoasă şi pe deasupra şi bronzată. Lăsai ruşinea deoparte şi începui să mă uit după geamantanul meu mare şi greu, “made in Romania”.

Bagajele veneau greu, unul câte unul, de parcă le-ar fi recuperat din ocean. Îl descoperii şi, cu geamantanul în mână, o pornii către vamă. Coada formată la controlul bagajelor îmi dădu răgaz să-mi depăşesc emoţia.

Era pentru prima dată când păşeam pe o insulă. Pe o insulă adevărată, în mijlocul Mării Caraibelor, departe, foarte departe de locul de obârşie. Îmi privii ceasul, făcui socoteala şi constatai că undeva, pe faţa cealaltă a globului, acolo de unde pornisem cu aproape o săptămână în urmă, oamenii se pregăteau de începutul unei noi zile. Mă gândii la mama, care se gândea la mine, chiar acum, în miezul timpuriu al dimineţii, mă gândii la Andrei, nepotul meu favorit, şi la toţi ceilalţi, care în toate aceste zile aşteptaseră cu sufletul la gură să descopere după fiecare zbârnâit de telefon vocea mea blândă şi veselă. Mă gândii la atlasul meu geografic, lăsat pe masă în sufragerie cu paginile deschise la harta generală a globului pământesc, pe care însemnasem cu roşu o ţară mică, o insulă mică dintr-o lume mare. Însemnasem numele oraşului Santo Domingo, unde acum aşteptam cuminte, ca la coadă la carne, să le arăt oamenilor ce anume cară un adevărat român în geamantanul lui.

Talciocul din faţă, creat de desfacerea bagajelor, îmi readuse aminte de Otopeniul nostru. Vameşii, parcă români şi ei dacă nu i-ar fi trădat pielea de culoarea cafelei, scormoneau ca nişte găini prin boarfele fiecăruia. Priveam chiloţeii Dudei, înşiraţi pe masă alături de alte mărunţişuri specifice sexului frumos, şi gândeam că pe undeva munca vameşilor se aseamănă cu cea a ginecologilor. Mâinile ciocolatii şi păroase mutau lucrurile dintr-o parte în alta ca pe piesele de şah, pe sărite. Mă întrebai ce caută de fapt aceşti oameni, de e nevoie să studieze un petecuţ de pânză cu o aţă pe o parte ce alcătuia bikinii sârboaicei. Îi privii şi eu cu mare interes, ce-i drept, crezând că este ultima ocazie şi nu trebuie ratată. Urmară la control Florin cu fiul şi apoi eu. Îmi desfăcui geamantanul mare şi primul obiect ce trezi curiozitatea fu căciula mea de blană. Vameşul, un dominican păros ca un urs, luă căciula, o răsuci ca pe un obiect de artă africană, se uită apoi dur la mine şi spuse ceva în spaniolă. Altceva decât: “Deme por favor, gracias” sau “Buenos dias”. Cu totul altceva, ce lipsea din dicţionarul meu de spaniolă, vârât în cap în cele trei zile petrecute la Madrid. Mă uitai la el total nedumerit.

El mă privi şi mai acuzator, arătă spre căciulă şi gulerul meu de astrahan, continuând să vocifereze. Amuţit de această primire, priveam în jur după ajutor. Părintele dispăruse. Oana şi Bogdan trecuseră controlul şi, undeva mai departe, îşi aranjau lucrurile scotocite. Pentru câteva clipe avui sentimentul reîntoarcerii în timp la frontiera sârbească, atunci când incertitudinea existenţei făcuse să mă inunde transpiraţii reci. Vameşul, îmbrăcat în uniforma lui oficială, stătea impunător în faţa mea şi continua să mă întrebe ceva ce eu nu înţelegeam în ruptul capului.

Dar cum situaţiile grele câteodată sunt scurte, ajutorul se ivi mai repede decât crezusem eu. Un tip cu figură de occidental se apropie de noi, conversă ceva cu vameşul şi, spre surprinderea mea, mi se adresă într-o română perfectă, lămurind ambele părţi. Vameşul susţinea că în Republica Dominicană animalele cu blană sunt protejate şi că purtatul blănurilor nu îşi are sensul aici, unde îngheţul nu vine niciodată. Bună remarcă, întrucât valiza mea gemea de haine groase, mănuşi, fular şi alte lucruri mult mai interesante decât chiloţeii Dudei. Neînţelegerea se lămuri.

Tânărul care se oferise să mă ajute, surprinzându-mă cu româna lui perfectă, îi traduse vameşului spusele mele: că în România erau minus treizeci de grade Celsius, că zăpada ajunsese până la brâu şi că viscolul blocase sudul ţării. Vameşul ascultă istoria, păru lămurit, dar figura lui arăta confuzie totală. Omul nu văzuse în viaţa lui zăpadă, nu simţise mirosul viscolului, iar cojoc îmblănit nu purtase niciodată. Pe deasupra, susţinea că eram primul individ care păşea în această ţară cu căciulă îmblănită şi mănuşi în geamantan. Lămurit sau nelămurit, individul mă lăsă să trec.

Răsuflai uşurat şi îi mulţumii tânărului care sărise în ajutorul meu, încercând să aflu cine era. Ştiam că vom fi aşteptaţi de un alt româno-american, îi ştiam numele, dar nu ştiam cum arată şi cum vom face cunoştinţă. Formalităţile fură îndeplinite în mare viteză şi pornirăm mai departe.

Îmi ţineam cojocul sub braţ, crezând că nu îl voi mai folosi niciodată, şi priveam înmărmurit la limuzinele decapotabile înşirate sub imensa copertină a aeroportului. Mă gândeam cât de bogat trebuie să fii pentru a-ţi putea permite să te plimbi cu o astfel de maşină.

Palmierii crescuţi pretutindeni, luminile multicolore, muzica spaniolă ieşită parcă din iarbă şi briza tropicală, cu temperatură încă neobişnuită pentru mine, mă ameţiseră. Continuam să mă uit la toate aceste minuni ca un copil la pomul de Crăciun. Traversasem jumătate din glob şi abia acum realizam că tot ce văzusem până aici nu fusese decât un surogat. Priveam oamenii în ţinută de vară, cu tricouri pictate multicolor, cu sandale uşoare de plajă şi în pantaloni scurţi. Priveam şi totul mi se părea ca de pe o altă planetă. Era totuşi decembrie.

Îmi ştersei fruntea udă de transpiraţie şi îmi dezbrăcai puloverul gros de lână. Trăsei aer în piept, puternic, simţindu-mă ca un învingător. Cămaşa mea albă era leoarcă de transpiraţie. Uitasem cu totul de mine. Pluteam. Pluteam în extazul exilului tropical. Pluteam privind copacii înfloriţi multicolor, cu florile lor galbene, roşii sau mov. Pluteam şi priveam limuzinele ce se scurgeau rând pe rând, absorbind o parte din călători. Deodată ne trezirăm cu o surpriză.

Trei limuzine decapotabile, ajunse la peron, erau pentru noi. Nu îmi venea a crede. Ezitam să mă urc, chiar după insistenţele lui Daniel, tipul care mă salvase din confruntarea cu vameşul. Târât oarecum de ceilalţi, mă aşezai pe bancheta din faţă a ultimei maşini, iar şoferul demară în trombă.

Eram buimăcit. Aerul cald al tropicelor mă gâdila pe la urechi, iar goana maşinii ce imita urmăririle din filme mă ameţise. Părăseam aeroportul, îndreptându-ne către Boca Chica. Palmierii împodobiţi cu beculeţe albe străjuiau autostrada pe ambele părţi. Priveam noutatea neştiind ce să mai cred. Mă trezisem în paradis fără să ştiu. Mă minunam până şi de radioul maşinii, care arăta neobişnuit. Chevroletul imens, ce avea să devină maşina mea favorită, găzduia comod pe bancheta din faţă trei pasageri şi asta mă făcea să mă simt ca pe o bancă în parc. Priveam înainte, roteam repede capul în dreapta şi-n stânga, reveneam cu privirea la kilometrajul maşinii şi mă credeam un înger plutind printre nori.

Ce viaţă frumoasă şi lipsită de griji! Viitorul mi se părea ca de basm. Gerul de acasă, cojocul de blană, paşii mei mari din zăpadă erau şterse din mintea mea avidă de viaţă. Priveam Marea Caraibelor luminată de o lună plină, iar valurile cu spuma lor spartă de malul stâncos mă făcură să mă imaginez pe altă planetă. Totul era un vis.

Rând pe rând, palmierii făloşi rămâneau în urmă, lăsând alţii să vină parcă pe bandă rulantă. Farurile maşinii, ca două lanterne, ne deschideau din cutia cu poze alte şi alte imagini.

Tăceam. Tăceam şi priveam. Nimeni dintre cei din maşină nu îndrăznea să spulbere visul prin care treceam. Privii cerul înstelat, limpede, fără nici un nor, cu miile lui de stele, parcă mult mai multe decât văzusem vreodată, cu luna rotundă şi roşie, mai roşie ca niciodată... Priveam acest miracol creat parcă special pentru noi, acest amalgam de cer şi pământ, iar respiraţia mi se oprise pentru a nu-mi tulbura auzul. Ridicai mâinile în sus, iar o senzaţie de libertate necunoscută până atunci mă făcu să mă mir ca un copil.

– Ce invenţie minunată e această maşină fără acoperiş! – mă adresai şoferului, uitând că nu este român.

Dominicanul, un şofer îmbătrânit în această meserie, se uită lung la mine, dar îmi zâmbi totuşi prieteneşte, chiar dacă nu înţelesese nimic. Zâmbetul lui îmi încălzi inima, gândindu-mă că nuanţa tenului nu are nici o legătură cu sângele şi că acest popor este ca şi al nostru, făcut din oameni buni şi răi. Iar omul acesta era un om bun. Ne lăsă să visăm liniştiţi şi încetini puţin goana, prelungind astfel miracolul.

În surdină, o muzică încă necunoscută mie, dar frumos instrumentată, mă făcu să mă simt bine primit pe acest pământ, uitând de confruntarea cu vameşul.

Această muzică nouă avea să îmi intre în sânge şi, pentru câteva luni, avea să ţină locul muzicii noastre populare, al taragotului lui Dumitru Fărcaşu sau al naiului lui Gheorghe Zamfir. Aveam să o îndrăgesc în sensul adevărat al cuvântului şi aveam să o ascult mult timp.

Maşina încetini şi viră la stânga pe o străduţă neasfaltată, între case mici şi sărăcăcioase. Palmierii păreau nişte giganţi, iar sălbăticia locului mă înspăimântă.

Limuzina opri în spatele celei din faţă, în dreptul unui mic hotel alb. Întunericul nopţii contrasta enorm cu albul construcţiei, iar intrarea era altfel decât eram noi obişnuiţi. Era o poartă înaltă din fier forjat, pe care nu puteau intra doi oameni în acelaşi timp şi care era străjuită de ziduri înalte pe care nu le puteai sări.

În faţa porţii, un moşulică ţinea o puşcă veche, neagră ca şi el. Părea că intrăm într-o ascunzătoare a piraţilor, din care nu se ştia dacă mai ieşim. Îl întrebai în grabă pe Daniel, noul nostru ghid, de ce acesta e înarmat şi ce păzeşte, iar răspunsul veni prompt, ca de la cineva plictisit de întrebări copilăreşti puse la tezaurul muzeului naţional.

– Aşa se obişnuieşte aici, George – fură singurele lui cuvinte.

Rămăsei mut, gânditor, cumpănind în mare viteză dacă e bine să intru sau nu. Timpul fu prea scurt pentru astfel de decizii. Mă trezii cu gloata în interior, iar poarta se închise. Frica şi precauţia dispărură instantaneu, cum şi apăruseră. Cei trei paşi mari ai mei mă duseră direct în miezul lucrurilor, făcându-mă să descopăr printre palmierii interiori, care continuau să mă fascineze, apa albastră a unui bazin de înot sub formă de scoică, cu lumini subacvatice şi şezlonguri albe, cum nu văzusem decât în filme.

Câţiva tineri, fete şi băieţi, se odihneau în ele, delectându-se cu băuturi din pahare în care erau înfipte umbreluţe mici, colorate. Dincolo de ele, privii către barul ce mai era încă deschis, descoperind pentru prima dată faţa nevăzută a vieţii. A vieţii noastre, a celor din est, care chiar necoborâţi din bananier, rămăsesem cu mult în urma omenirii moderne. Oftai adânc, a compătimire pentru cei de acasă, care urmau să se bucure doar de veşnicul şorici de porc şi ţuică fiartă.

Începurăm să redevenim oameni cu pretenţii. Cu pretenţia de a fi ceea ce de fapt nu eram. Adică oameni civilizaţi, veniţi dintr-o lume deşteaptă, unde cartea este la îndemâna fiecăruia şi unde puiul prăjit se mai mănâncă încă cu furculiţa. Deci, aşa deştepţi cum redevenirăm noi, ne aşezarăm la bar, comandând fiecare ce vroia, crezându-ne încă în avionul de Caracas, unde nimeni nu plătise nimic. Primele guri de bere olandeză le sorbii cu cumpătare. Credeam încă în teoriile mele naţionale, că bunele maniere se recompensează, oferindu-ţi-se automat locul în lojă. Stomacul gol absorbi alcoolul din lichidul fermecat şi îl trimise direct către creier. Începui să văd lumea mai roză decât era.

Privii către sârbi, care ciocneau paharele cu votcă gata să le spargă. Erau roşii la faţă. Uitaseră totul. Uitaseră chiar şi de ce plecaseră de-acasă. Ciocneau şi sorbeau. Sorbeau şi vorbeau într-o limbă devenită mai grea până şi pentru ei. Într-un colţ mai retras, Daniel şi Duda conversau liniştiţi.

Ce mică e lumea! Se cunoşteau mai demult! Păreau intimi.  Se priveau, zâmbeau, iar mâinile lor se atingeau pentru fracţiuni de secundă, apoi, cuminţi, reveneau la poziţii decente, iar jocul reîncepea da capo, într-o direcţie ştiută de-acum.

Revenii cu privirea în colţul meu de români. Eram toţi, plus Costel, un băiat blond, care apoi avea să devină şaten şi care se prezentă singur. Costel părea un băiat educat şi onest, descins dintr-o lume mai dură. El venise din Argentina şi era aici de două zile. Era deja de-al casei. Vorbea spaniolă şi se tutuia cu cei de la hotel. Costel era vechi emigrant, iar povestea lui aveam să o aflu curând, când aveam să devenim buni prieteni.

Costel mă privi scurt, direct în ochi, îmi zâmbi şmechereşte în colţul gurii, ca şi cum m-ar fi citit, şi mă prezentă chelnerului.

Ei bine, Costel mă prezentă drept patron german. Socotii asta o glumă, iar chelnerul o luă în serios şi rămăsei astfel patron german timp de aproape două luni pentru toată lumea dominicană, care se uita la mine ca la Papa de la Roma. Mai târziu, când aveam să sărbătorim şi Mucenicii pe această insulă, devenii militar rus care luptase în Afganistan. Ei, dar asta a fost versiunea altui nou-venit şi a fost mult mai târziu.

Acum trecurăm la al doilea rând de bere, aşa-zis din partea casei, iar sârbii la al nouălea de votcă. Vorbeam toţi cum apucam, râdeam fiecare de ce povestea celălalt şi ne simţeam precum coreenii eliberaţi de americani. Nu ne mai păsa de nimic. Nu mai aveam nici un secret. Totul era pentru toţi. Devenirăm brusc, toţi românii, o mică comunitate mult mai legată chiar decât fusesem în ţară. Ce chestie şi cu emigrarea asta! Ce chestie şi cu berea asta! Fugi de-acasă, bei bere şi te înfrăţeşti vorbind. Uitaserăm toţi de oboseală. Noaptea parcă nici nu venise. Nimeni nu vroia să facă nani.

În sfârşit, Duda plecă la plimbare, iar Daniel veni să ne mai întrebe de sănătate şi cum ne simţim. Se puse problema mesei de seară, chiar dacă ceasul arăta miezul nopţii. Mai cu cârteală, mai cu prosteală, Daniel se îndură, îmbunat de revenirea Dudei, şi comandă pentru toţi ceva. Salutarăm milostenia lui, recunoscându-l pe post de şef, până a doua zi de dimineaţă. Tot interiorul hotelului se împuţi cu miros de ouă prăjite la tavă.

Grupul de turişti găsiţi acolo, care îşi terminaseră băuturile din pahare, iar acum se scobeau în dinţi cu micuţele umbrele ce decoraseră băuturile, o luaseră la sănătoasa către camerele lor cu aer condiţionat pentru a scăpa de mirosul prăjelniţei de la miez de noapte. Ajunserăm astfel stăpânii absoluţi ai locului.

Oul prăjit fu extrem de mic, parcă de prepeliţă, iar feliuţa de pâine tăiată cu laserul, ca şi inexistentă. În fine, mai înghiţii de câteva ori în sec şi mă uitai către bananierul din colţul grădinii, precum ţiganii noştri la lebedele de la Viena. Mă dezbrăcasem de caracter, iar berea mi se urcase la cap, chiar aşa puţină cum fusese. Mă gândeam la prostii şi mă simţeam neînfricat.

Costel, care era uns cu toate alifiile, mai plăti o bere pentru mine, iar pentru el două. Bogdan şi Oana, gata echipaţi de baie, săriră în piscină chiar aşa, la miez de noapte, şi pentru scurt timp se făcu linişte, toţi concentrându-ne la zbenguiala din bazin. Însă urechile mele percepură ceva din lumea de-afară. Era noapte şi totuşi era zi. Printre lătrături de câine, muzica spaniolă făcea ravagii printre dansatorii care petreceau în curţile vecine ca la nuntă, cu strigături şi chiuituri, chiar dacă nu era decât marţi. Lumea asta mi se părea din ce în ce mai interesantă. Trăia cele douăzeci şi patru de ore complet şi intens.

Dar muzica de afară dispăru o dată cu liniştea din interior, iar sârbii reîncepură primii conversaţiile şi ciocnitul de pahare, parcă mai frenetic decât înainte. Se apropia ora cântatului cocoşilor şi nimeni nu căsca.

Balul avu totuşi un sfârşit. Părintele, dispărut la culcare o dată cu intrarea noastră în hotel, reînviase, iar acum cobora scările către noi, pentru prima dată fără şapca lui neagră. Îi zării părul albit pe alocuri şi răvăşit de nesomn. Blând, cu vocea scăzută, cu ochii plecaţi ca atunci când vii de la rugăciune, ni se adresă cu “dumneavoastră”.

– Vă rog, în numele Celui de Sus, să încheiaţi petrecerea şi să mergeţi la culcare. Mâine ne aşteaptă o zi grea – termină el mica predică.

Ultimul cuvânt ne căzu tuturor ca un subiect neştiut la examen. Căscarăm ochii unii la alţii, neînţelegând bine ce înseamnă “greu în ziua de mâine”. Mai greu decât fusese până acum nu ne imaginam că ar putea fi. Nu ne mai speria nimic.

Dar ne potolirăm. Doar sârbii, care nu pricepuseră nimic, continuau petrecerea. Părintele nu se lăsă şi merse mai departe cu insistenţa lui. Se dovedea a fi un om tenace şi, deplasându-se la masa unde Daniel şi Duda se ţineau de mână, se impuse ca şef absolut. Sârbii se potoliră şi, la explicaţiile Dudei, o porniră către camerele lor.

Dar norocul meu este ca şi ghinionul. Vine şi se duce. Repede, repede, fără să apuc să valorific prea mare lucru din înţelepciunea mea nativă. Aşa mă trezii că patul meu este în cameră cu al preotului, iar vestea îmi tăie elanul de viaţă. Răul de mâine aş fi dorit să vină acum, pentru a scurta noaptea alături de popă, şi aşa abătut mă aruncai în pat, adormind buştean. 

(va urma)