- Domnule Adrian Botez, recenta apariţie editorială a volumului de versuri “Nu mai ridicaţi din umeri !”, al şaptelea din seria cărţilor dvs. de poezie, cuprinde “simptomele priorităţii”, redate în “catrenele disperării”, ale unei  “descoperiri” ce ar putea fi aduse în completarea biografiei Dvs. sau ce  altceva poate să  mai cuprindă ?

 – Cartea mea de versuri ultim apărută, Nu mai ridicaţi din umeri!” (după alte 6 cărţi de poezie – Jurnal din marea temniţă interioară – 1998, Rog Inorog-1998, Povestea unui colecţionar de audienţe – 2003, Epopeea Atlantică-2003, Eu, barbarul-2005, Crezuri creştine -70 de sonete cruciate -Vincent Van Gogh - perioada Borinage(tumorile artei) – 2005 - este doar o parte din „peisajul” preocupărilor mele: am mai scris şi publicat trei cărţi de hermeneutică literară: Prigoniţii cavaleri ai Mielului – despre literatura cultă aromână – 2000, Spirit şi Logos, în poezia eminesciană – pentru o nouă hermeneutică aplicată aupra textului eminescian – 2005, Loja Iohanică Românească – pentru o nouă hermeneutică aplicată asupra textelor lui ION Creangă, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici – 2006 – o lucrare de cca 600 de pagini... – deschizând, prin toate aceste cărţi de hermeneutică, cu totul noi, infinit-bogate şi nebănuite/tainice orizonturi de interpretare a textelor marilor clasici români – cu adevărat genii ale Neamului Românesc!!! - dar şi o carte de proză, intitulată, cred, sugestiv: Basme – pentru copii, pentru oameni mari şi pentru foarte mari oameni – 2004...

Noua mea carte de versuri, Nu mai ridicaţi din umeri! – nu este decât expresia capătului răbdării mele, de a vedea umanitatea terestră, cum alunecă, inexorabil, dar fără a simţi, spre sinuciderea spirituală. M-am simţit obligat, ca intelectual ce mă trudesc a fi, căutând, cu forţele de duh pe care mi le-a dăruit Dumnezeu, porţi către Lumea Nevăzută – să comunic semenilor mei, atâţia câţi vor binevoi să-mi asculte vocea(şi unul, şi doi, şi trei ... – şi tot nu va însemna un demers zadarnic!) – vibraţiile clopotului de alarmă dumnezeiască, ale cărui reverberaţii le simte sufletul meu, cu multă amploare şi severitate...

Toată viaţa mea, am stat sub povara responsabilităţii unor neamuri de-ale mele, vechi şi veghetoare, şi ele, la porţile Lumii: după mamă, mă trag din cel mai mare pictor bisericesc al românilor din veacul XIX – Epaminonda Bucevschi (de fapt, nume „polonizat” cu forţa, în cadrul Imperiului Austro-Ungar: el se numea, foarte româneşte, Bucescu..), unul dintre bunii prieteni ai lui Eminescu – iar după tată, chiar dintr-un voievod, care şi-a dat viaţa, martiric, pentru Bucovina: Grigorie Ghica al III-lea...

Eu le sunt îndatorat, povârnit de îndatorat... – şi încerc, printr-o viaţă de muncă – şi cu scrisul la birou, şi cu dăscălirea tineretului, de la catedră - să nu-i fac de ruşine -  şi, după puterile mele, să le urmez pilda misionară pe acest pământ...

De aceea, eu n-am voie să ridic vreodată din umeri, la durerile Lumii – dar am ajuns la concluzia, pe deplin convergentă cu Ortodoxia, că nu am dreptul să-i las „a nu veghere” nici pe ceilalţi semeni (azi, atât de cronic bolnavi de ignoranţă, nepăsare şi iresponsabilitate...) - ...căci mi-aş agonisi mare şi de neiertat păcat, în faţa lui Dumnezeu şi a străbunilor mei...

Şi Catrenele disperării nu sunt decât rezultatul exorcizării de disperare, prin scris... - catharsis-ul aristotelic bineştiut... 

-  “Trădarea mişună cu paşi de criminal”, aşa glăsuieşte titlul unui sonet inclus în ultima carte. Ajuns-a “trădarea” la acest nivel în zilele noastre, sau ce vă face să afirmaţi chestiunea asta ?

 – Din păcate – da...Cea mai scârboasă lepră/plagă (de tip veterotestamentar/ebraic)  a spiritului românesc contemporan este trădarea (nonşalantă...) de Neam şi semeni şi fraţi şi crezuri...E cumplită! De aceea, m-am ocupat, într-o carte (şi ea, de cca. 500 de pagini...) care nu va fi publicată de nimeni, cât trăiesc eu (pentru că nimeni nu-şi asumă curajul apărării Adevărului, în faţa calomniei, blasfemiei şi hulei...) – despre ultimul spirit genial al veacului XX – urmaş direct al deschizătorului Epocii Arhanghelului Spiritului – MIKAËL – Eminescu-Aminul – pe amândoi, Eminescu şi cel numit în cartea mea, i-au interesat onoarea, demnitatea, cavalerismul, spiritualitatea şi Misionarismul Martiric (împotriva trădării, mişeliei şi dezonoarei...)în slujba Neamului Românesc: Opera scrisă a lui Cornelui Zelea Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională... 

- Domnule Botez, vă simţiţi atacat ? sau ce v-a făcut să lansaţi “contraatacul” (revista) şi împotriva cui ?

- Stimate domnule Aurel Pop, pe fiecare om din lume îl atacă diavolii, sub diverse chipuri – iar eu, fiind un biet om, nu pot face excepţie! Dar nu de o exhibare fudulă a ispitirilor mele vorbeşte titlul revistei pe care am ctitorit-o şi pe care o coordonez, la Adjud. Nu. În 1999, revista bucureşteană „DILEMA”, condusă de Andrei Pleşu, a dezlănţuit, de ziua aniversară a Poetului Neamului Româneasc, un atac peste seamă de murdar, de care vă aduceţi şi îşi aduc aminte toţi intelectualii autentici (şi nu numai!) din România. Acesta a fost momentul când am simţit că, dacă vrei să nu ajungi să te scuipi în oglindă, trebuie să scrii întru apărarea unor principii sfinte. Primul titlu al revistei actuale, „CONTRAATAC”, a fost „MANIFESTUL EMINESCU” – şi nu conţinea decât opt pagini (patru foi – a devenit deja un document istoric, de arhivă locală... – acum, revista a ajuns la 84 de pagini format A4...) – în care erau reproduse versuri de Eminescu şi amintiri-revelaţii, ale prietenilor contemporani lui Eminescu.. Ulterior, văzând clar că multe lucruri sfinte (prea multe!) sunt atacate, de nişte pseudo-intelectuali „de la Centru” (şi nu numai ! – modelele proaste se imită cu mult mai repede şi uşor decât cele bune!), revista şi-a modificat numele, în „CONTRAATAC” – cu subtitlul pe care îl păstrez şi azi, în ciuda lungimii lui – pentru că vorbeşte despre fenomene moral-cultural-spirituale, mereu (din păcate!) contemporane nouă: „Revistă de educaţie, cultură şi literatură, pentru elevi şi profesori – îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii imoral-antiartistice”. Am pornit revista în şcoala unde predau, fără ajutorul nimănui! (Abia de la numărul 16, un prieten, editorul ultimelor mele cărţi – dl Constantin Marafet, de la Rm. Sărat, uimit, cum a fost şi fie-ietatul mare om de cultură ardeleano-devean, Valeriu Bârgău – de valoarea foarte sever-înaltă a ideaticii şi a nivelului estetic al textelor din revistă – s-a oferit s-o editeze, un număr, apoi, deh, s-au făcut două.. – la „reducere” prietenească de preţ... – iar acum, la numărul 18, schimbându-se Direcţiunea şcolii, în fine, s-au alocat nişte bani şi revistei „CONTRAATAC”... – NU pot fi încrezător în durata niciunui gest de generozitate, în societatea noastră atât de coruptă moral şi mercantilizată...). De la nivel de şcoală şi până la nivel de M.E.C.T., s-a făcut totul ca această revistă să dispară, pentru că nu este partizană...decât Adevărului, spus cu toată gura! Pe de altă parte, menţin revista deschisă şi pentru tineri/elevi şi chiar studenţi/masteranzi, şi nu doar pentru cei câţiva profesori şi intelectuali de inimă, care mă sprijină, din plin, cu absolută sinceritate, în scoaterea revistei – pentru că eu consider că, primindu-i pe tineri, în pagina de revistă şi în cenaclul lunar al revistei „CONTRAATAC”, nu numai că fac un gest de reparaţie morală faţă de tineret (atâta cât „îmi ajunge mâna”...), ci şi, ca profesor/dascăl/educator, îi ţin aproape de mine, de un climat moral şi ideatic sănătos şi cu adevărat democratic, de efervescenţă a ideilor... – şi, deci, fac tot posibilul să le amân (sunt prea bătrân ca să mai fiu atât de naiv încât să zic :”să le anulez!...) „aderarea” la modalităţile societăţii contemporane de a corupe Omul şi de a strâmba cumplit sufletele celor care, în mod normal, ar trebui să fie „schimbul nostru de mâine”...Greu de spus, chiar şi după cei 8 ani de menţinere în stare de funcţionare a revistei (împotriva voinţei arzătoare a tuturor caiafelor lumii acesteia!), cât folos moral, câtă salvare spirituală a adus revista în cauză...Oricum, ea a încercat, din toate forţele, să spună Adevărul şi să nu facă rău, ci să arate cu degetul Calea cea Bună...Mai mult decât un stimulent (şi, datorită celor puţini, dar buni, care sprijină revista) spre lucruri fără de răutate , spre un comportament constructiv, spre sentimente cât mai bine curăţate de zguri (patriotismul, naţionalismul sănătos, valorile inestimabile ale moralei creştin-ortodoxe, dragostea/ataşamentul faţă de Spiritul Creator/Cultural Românesc etc. – dar şi privirea estetică atentă şi rafinată, spre alte literaturi din lume!) - iar nu spre „şmecherie”, „descurcăreală” pe cadavrele altora şi, mai ales, nu spre impostură! - nu pot spera că poate reprezenta această revistă... 

- Citindu-vă cu mare atenţie cartea, am descoperit o nouă meserie; acea de  “urlător”: ne-am săturat de bătut toaca la urechea surdului ? Credeţi într-o mai mare  eficienţă, prin “urlătorii de meserie”?

- Elegia dramatică a Facerii se numeşte poemul, în care sugerez că Poetul de azi nici nu mai poate să urle...Una, că urlă degeaba – nimeni nu se sinchiseşte de Poet, în aceste zile păcătoase – cum nu se sinchiseşte, să zicem, de cuvinte de mult uitate – ca demnitate, onoare, cavalerism, patriotism, eroism... – iar în al doilea rând, „Zona Mercantilă”  a lumii nici nu mai suportă „alarmele”! Dar, elegia cu pricina sugerează că, de fapt, alungarea Poeţilor din Cetatea-Lume devine rădăcina/prefaţa/preludiul Apocalipsului... -  că, de fapt, cei care refuză lumii Armonia Logos-ului Creaţiei (prin Logos, grecul înţelept înţelegând şi Ordine, şi Armonie, şi Dreaptă Măsură...) – de fapt, îşi creează premizele sinuciderii...Lumea a fost creată din Armonia Dumnezeiască – deci, dispariţia ei începe odată cu ignorarea Armoniei (şi, implicit, a „surselor” şi a „medicilor”/terapeuţilor Armoniei...ARTIŞTII – şi, dintre Artişti, în primul rând – ORFEUL/AEDUL-POET... 

- Domnule Botez, vă simţiţi “părăsit şi trădat în furtună” ? Cine sunt cei în care v-aţi pus nădejdea, iar apoi au recurs la asemenea gest ?

- Eu am fost şi încă sunt un Don Quijote foarte naiv...Deci, cum uşor se poate înţelege, consecinţa a fost că mulţi, aproape toţi m-au trădat, sau au făcut gesturi care echivalau cu trădarea/părăsirea tranşeelor, unde/de unde eu voiam/năzuiam să pornesc lupta cu Răul/Relele Lumii...E bine ca omul să fie şi „şarpe”, însă, precum a spus Hristos apostolilor: „Să fiţi blânzi precum porumbeii şi înţelepţi precum şerpii”...Eh, tocmai înţelepciunea asta mi-a lipsit... – şi, în genere, lipseşte Poetului Autentic. Când, după ani mulţi, m-am simţit mai „şulfă”, mai puţin curat şi credul - m-am simţit, din păcate – concomitent! -  ...mai puţin Poet...Înţelepciunea şi cu Poezia stau, vorba lui Sadoveanu, când vorbeşte despre mărire şi tihnă – „în hotare diferite”...Din păcate sau din fericire...Nu ştiu. Asta e misiunea Poetului – misiune cristică (de la care n-are dreptul să „derobeze”): să sufere pentru durerea altora – „şi de durerea altor inimi învaţă-mă pe mine-a plânge” - spune unul dintre geniile Ardealului – GOGA! 

- Într-un poem afirmaţi: “nu se dau premii pentru cel mai mare prost”. Domnule Botez, îndrăznesc să vă contrazic, acum se premiază toate prostiile. Sunt zone, unde  între grupuri (literar vorbind), se practică principiul: “na-ţi-o ţie, dă-mi-l mie” unde acest fenomen a prins chiag, instituţionalizându-se. Credeţi că vor dispărea aceste grupuri de interese şi corupţia din domeniul culturii?

– În poemul Prostie vreau să sugerez că actualitatea istorică este, din ce în ce mai mult, lipsită (prin iresponsabilitatea noastră, de care am făcut vorbire mai sus...) de rosturi esenţiale...Deci, „prost” este şi Don Quijote, prost este, în viziunea contemporană, orice idealist...”Prostia” despre care vorbesc eu este tocmai inocenţa sacră, pe care am pierdut-o cu toţii, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dar, evident, există şi cealaltă Prostie, care se conjugă foarte bine cu ignoranţa obstinată şi fudulă („prostul nu e prost destul, dacă nu e şi fudul...”) şi cu nesimţirea, lipsa de responsabilitate pentru faptele sale şi, vorba lui Dostoievschi,  şi pentru toate păcatele omenirii...E în firea Ortodoxiei, cel puţin în învăţătura originară, ideea necesarei solidarităţi, întru bine  - şi a necesarei responsabilităţi comune, faţă de ipostazele Răului...Noi nu suntem precum protestanţii, să ajungem la absurditatea „mântuirii individuale”... Cine suntem noi, decât aşchiile lui/dintru Adam: ori ne mântuim toţi (sau majoritatea...), ori cădem cu toţii într-o amânare soteriologică fără de sfârşit omeneşte apreciabil/prognosticabil....

Cât despre „grupurile de interese şi corupţia din zona culturii”... – câtă vreme scriitorii vor „maimuţări maimuţa” – adică vor voi să intre pe şleaul vieţii, prin şleaul politicii actuale (mondiale şi naţionale – EGAL!) – aceste grupuri cu apucături de hiene, copiate după mediul socio-politic – n-au cum să dispară...Scriitorul trebuie să re-devină, cum a mai fost, ceea ce Goga numea : „Cel cu funcţie de Mesia” – mai exact, aş zice eu, azi – „de al Doilea Mesia” – Hristos. Revelatorul şi Eliberatorul Spiritului Înviat al lui Hristos. Iar nu să-şi dea coate cu toţi golanii din politichia contemporană – că-i dispare Poetului şi bruma de har care se presupune c-ar fi avut-o, cândva... 

- ... Dar turnătorii, credeţi că e nevoie de o epurare  în domeniul culturii ?

– Nu mă interesează „vânătoarea de vrăjitoare” actuală...Noi trebuie să luptăm împotriva tuturor ipostazelor Răului, nu doar împotriva născocirilor politicii...ale momentului istoric...ale propagandei cu interese obscure şi deloc folositoare unităţii de Duh a Ţării şi Neamului. Pe mine, în literatură, în orice artă, mă interesează harul, talentul...Pentru mine, cel mai mare criminal este impostorul, pentru că, probabil, impostorul strânge de gât, sufocă (prin nepotrivitul său loc „la vedere”pe care l-a „câştigat” cu hapca/nedreptatea) – pe un sfânt...Pe Hristos însuşi...Când cineva nu e la locul lui, îl scuipă pe Dumnezeu în obraz! Să ne ferim, deci, în primul rând, de hoţii de trepte ale ierarhiei spirituale! De cei care, deci, se spurcă în Legile-Logos-ul Creator şi Ordonator al lui Dumnezeu. De cei care nu ştiu ce-i Binele şi, deci, nici nu ştiu să-l facă.Ce-mi pasă mie, acum, că Sadoveanu a fost mason de rang 33 şi şi-a trădat, turnat etc., pe la 1960, „fraţii”- scriitori?! El va rămâne, dincolo de păcatele momentului istoric, ceea ce nimeni nu-i poate lua: un geniu al prozei româneşti şi mondiale! ...De ce să fim farisei? Oare care dintre noi ar putea să ridice piatra şi să lovească primul, sub cuvânt că n-a greşit, n-a fost laş etc. – niciodată?! Nu există, pe pământ (aşa spune Ortodoxia!) – sfinţi...Dar câţi dintre greşitori au scris Creanga de aur, sau Fraţii Jderi, sau Nopţile de Sânziene, Baltagul, Hanu Ancuţei...? Dacă fiecare „turnător” ar fi scris, să zicem, câte un Baltagul – eu (care n-am fost, la viaţa mea, nici securist, nici turnător, nici informator, ci un hărţăgos/hărţuitor perpetuu cu Neadevărul şi cu ticăloşiile Lumii!) - l-aş ierta, fără nicio ranchiună! Şi l-aş şi premia (pentru carte, fireşte...). Sadoveanu şi-a depăşit monstruoasele păcate printr-un mult mai „monstruos” talent/har... Sunt mulţi dobitoci, după 1989, care-l numesc pe Eminescu „beţiv”, „sifilitic” etc. Sunt nişte celebre minciuni călinesciene...Dar să admitem de neadmisul...că ar fi fost şi sifilitic şi beţiv şi...Dar a scris Luceafărul, Odă( în metru antic)...! Să fi scris numai atâta, şi era bun în faţa lui Dumnezeu, se salva în Paradis – şi ne mântuia şi pe noi, Neamul Lui!!!!Cine vrea să piardă timpul şi să-l piardă şi pe acela al semenilor, să tot caute securişti şi informatori, şi să nu vadă pădurea din cauza copacilor...De ce nu i-a căutat în 1990, când încă nu apucaseră, adevăraţii securişti şi turnători, să se folosească de informaţiile vital-economice, şi să devină bogătaşii astronomici, aroganţi şi demonici  - de azi?!... 

- Sunteţi unul dintre cei rămaşi “acasă” (L.I.Stoiciu la Bucureşti, C. Frosin la Galaţi) şi totuşi, datorită activităţii Dvs., se poate vorbi de Adjud ca de un punct distinct în geografia literară. Suferă Adrian Botez de complexul provicialismului ?

 – Eu n-am de unde să ştiu cum se simt domnii amintiţi de dvs. – dl Stoiciu şi dl Frosin. Eu vă spun despre mine – că n-am fost „rămas” acasă. Eu SUNT acasă, acolo unde m-am născut, în Bucovina – şi acolo unde îmi duc Misiunea – adică în Vrancea. Şi mă bucur din tot sufletul meu de „casa” mea!!! Altfel, cum v-aţi putea închipui c-aş fi putut scrie, mereu, în toată Poezia mea/Martora mea – atât despre MUNTELE/MUNŢII Bucovinei – cât şi despre Valea Siretului?

Eu nu sufăr atât de mult – cât, cum am spus, am sentimentul unei justiţii imanente şi transcendente, în acelaşi timp – şi, deci, sunt revoltat...Asta-i cu totul altceva. Revolta mea mă fixează şi mai stabil, în datele identităţii mele, de român şi de scriitor/om cu spirituală Misiune Divină.

Iar Adjudul este un punct de reper în geografia literară încă de la fraţii Emil şi Dan Botta, născuţi în vechea vatră a oraşului-municipiu – ceea ce azi poartă numele de Adjudu Vechi...Eu nu fac decât să încerc a nu strica ori pierde bunul nume al urbei cu pricina...

...Ei, da, sufăr şi mă revolt – sufăr de revoltă...Ceea ce nu-i deloc înţelept, mai ales că impulsivitatea mea m-a făcut să şi scriu, vehement, despre nedreptatea (strigătoare la cer!) ca scriitorii de valoare ai provinciei să fie trataţi de idioţii aroganţi, chipurile „naţionali”(!), din Bucureşti (şi mulţi mai sunt, Doamne!), ca fiind nişte fiinţe de categoria a paisprezecea...N-am rezolvat nimic „urlând”...Doar am reuşit să creez vrajbe, între „conformişti” (belferii/sicofanţii care tot mai speră că, prin linguşirea hahamilor din Capitală, se vor pune bine cu cine trebuie şi vor fi răsplătiţi de „rabinul” Manolescu, cu pupături şi onoruri...) – şi „nonconformişti” (puţini...), cei care cred că eu n-am greşit, înfuriindu-mă împotriva „criticilor de cumetrie”... Am scris un articol, în acest sens, care poate fi găsit pe Internet: Despre „nigers”-ii de provincie şi  „albineţii” de metropolă...Dar, dincolo de ce voi fi scris eu, rămâne realitatea: provincia este viitorul Neamului Românesc, căci este viguroasă, mereu tânără! Ea a dat, de veacuri, nesfârşite rezerve de geniu naţional: Eminescu, Creangă, Caragiale, Sadoveanu, Rebreanu, Goga, Blaga, Brâncuşi, Ciprian Porumbescu, Enescu etc. nu s-au născut în Bucureşti!!!...Şi, în continuare, provincia va fi şi rămâne eternul rezervor de forţe spirituale ale ţării/poporului. Cineva spunea că s-a făcut un studiu ştiinţific: unde este mai multă energie neagră, pe teritoriul României?! Fireşte, răspunsul era de aşteptat: în Bucureşti...Acolo s-au strâns toate scursurile ţării/Neamului, acolo se ticluiesc mârşăviile de la care curge suferinţa întregii ţări/întregului Neam Românesc...Prin asta nu vreau să spun că nu există şi bucureşteni de omenie şi valoare spirituală indubitabilă... – dar nu ei au cuvântul! 

- Într-un vers afirmaţi: “trebuie să fac ceva”, V-aţi propus să faceţi un anumit lucru ?

– Da, să mă schimb în sensul Epocii Mihaelice, începute cu anul 1871: să-mi depăşesc instinctualitatea şi ereditatea, şi să încerc să pregătesc, pe cât posibil, Învierea Spiritului...Deci, să mă „re-inventez”... 

-  “...Sunt prea sărac”, ziceţi, într-un vers din cartea dvs. ultim-editată; credeţi că într-o zi o să vă îmbogăţiţi din scris? Se poate trăi în România mileniului III din scris?

 – Nu mă refeream, în context, la sărăcia materială...Nu pot să fiu fariseu, şi să pretind că şi vreau să fiu sărac lipit pământului – material... – nu, eu doresc şi cer o decenţă a stării materiale a scriitorului. Când am fost primit în USR, stăteam în faţa sediului filialei din Bacău a USR şi nu ştiam dacă e clădirea cea bună...Soţia mea îmi spuse o vorbă de duh, dar care m-a durut: „Lasă, că îi vedem pe cei care intră aici: dacă sunt cei mai jerpeliţi dintre cei de pe stradă, înseamnă că am nimerit bine – ăştia sunt scriitorii!”

Acuma, tot aşa de adevărat spune şi Jerôme K. Jerôme – că numai mansardele mizere au asigurat omenirii GENII. Nu văd cum unul care nu mai poate de bine, să înţeleagă el durerille lumii...Dar, de aici şi până la indecenţa mizeriei şi dispreţului proştilor fuduli care ne conduc, faţă de cultură – este cale tare lungă şi nedrept de umilitoare...Poate că Mircea Cărtărescu va fi trăind din scris – dar, pe măsură ce o duce din ce în ce mai bine şi vântură lumea prin avioane de lux – se depărtează astronomic de Levantul său...parcă nici nu i-ar mai aparţine...Iar Dinescu...Dinescu nu mai este decât un îmbogăţit borţos, nicidecum nu mai are ceva în el, care să mai ţină/amintească de Poezie... 

-   “Nu pot să uit – nu pot să iert... " glăsuieşte un alt vers de-al dvs. Domnule Botez, sunt persoane care v-au făcut atâta rău? Se poate vorbi, în lumea literară, de duşmănii?  - dar de prietenii, fie ele şi literare ?

 – Cine spune Adevărul, nu poate decât să-i supere pe aroganţii cei proşti...Eu nu urăsc – ca să urăşti, trebuie să simţi ceva ce ţine de forţa adversarului... Nu, nu am simţit, de mult , aşa ceva... Eu dispreţuiesc...dar şi dispreţul doare şi stârneşte amărăciune...În definitiv, aş fi vrut să-i iubesc şi să-i preţuiesc pe semenii mei, să dezvolt multe şi fructuoase prietenii...

Cei proşti mă urăsc...Îi deplâng...Dar am şi prieteni, adică oameni destupaţi la minte şi la Duh...Chiar am mai mult de doi prieteni, ceea ce este incredibil, în lumea noastră de azi! Şi nu sunt „prieteni” de conjunctură, ci oameni de nădejde şi cu mult suflet, şi cu principii...Oameni verificaţi în vremuri şi situaţii extrem de grele, de viaţă şi de moarte...Ŕ propos, mi-au şi murit câţiva buni prieteni – dar pentru mine ei n-au murit, în sensul clasico-vulgar: chiar îi port în suflet şi mă sfătuiesc cu sufletele lor...în somn, dar şi în stare de trezie...Îmi răspund, de fiecare dată ei îmi răspund...

Dar certuri şi invidii, în lumea literară, sunt, parcă, mai mult decât în toate celelalte „lumi”... – ...cred eu, pentru că talentul/harul nu pot fi puse/măsurate (pentru a fi dovedite...era să zic „exhibate”...) pe niciun cântar, decât de Dumnezeu, Cel din Cerul Logos-ului Sublim...Şi de trecerea Timpului, pajul Morţii şi Sfetnicul de Taină al lui Dumnezeu... 

-  Care dintre cărţile scrise vă sunt la suflet ? ...sau încă n-aţi scris-o ?

 – Eu n-o fac pe nebunul: mie îmi plac toate cărţile pe care le-am scris – pentru că eu nu scriu o singură silabă, dacă  nu cred şi nu mă cutremur... Scrisul meu se identifică şi cu mine, şi cu aspiraţiile mele...

Aaa, că nu mă citeşte lumea... Păi, în vremurile noastre, una că nu se cunosc scriitorii din acealaşi oraş, măcar... - doi, că se scrie mai mult decât se citeşte...Narcisismul este o boală grea, „vecină de palier” cu luciferismul...Eu nu mă iubesc pe mine, prin ceea ce scriu, ci înfig jaloane, pentru a putea merge mai departe, fără să mă rătăcesc, pe calea spre Mine cel Adevărat...Voi ajunge sau nu, asta convorbesc nu doar cu mine, ci şi cu morţii mei, şi cu Viii Eterni ai Cărţilor mele...

În plus, în umilinţa (şi trufia mea secretă...) ştiu că nu eu voi fi citit, peste decenii, ci cărţile, ideile, versurile mele...rămase fără vreun nume...”ataşat”...Şi e bine, e teribil de bine, e însuşi Binele, în stare pură!Nu, nu trebuia deloc „să poarte un nume”, cum zicea Sorescu... 

-  Se poate vorbi de o agendă a scriitorului Adrian Botez? Care sunt proiectele dvs. literare ?

– În general, deşi încerc să fiu un bun creştin - sunt un pic superstiţios..., văzând de cât ghinion şi de câtă muncă îndârjită am avut parte în viaţă – ...unii nu făceau decât să doarmă, şi se trezeau cu lucrurile rezolvate – iar eu munceam de zece ori, ca să-mi iasă o singură dată...Am debutat editorial, spre exemplu, la 43 de ani – pentru că n-am înţeles să fac nici un compromis în scris... – şi mi-am păstrat heruvimii şi serafimii în sertare...Dar mai bine aşa: ce-am făcut, este cinstit şi îmi aparţine, ca un fel de suflet care-mi multiplică fiinţa...Nu-mi anunţ, de obicei, intenţiile – ...sunt şi Scorpion... - dar acum , pentru dvs., voi face o excepţie (care sper să nu aducă, după ea, răul şi neîmplinirea...): îl rog pe Bunul Dumnezeu să mă lase, deocamdată, să-mi termin cartea : Cei Trei Magi ai Prozei Româneşti: Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade...Mai mult de-atât, nu îndrăznesc să spun, chiar dacă visez mult şi frumos... 

-  Credeţi în fenomenul de generaţie ?

 – Din păcate, cred alţii...Din punctul meu de vedere, nu există generaţia mea şi generaţia lor, Răul/Binele meu şi Răul /Binele tău... Dacă ai talent şi alegi să creezi, nu să epatezi – rămâi... - ori că ai 17 ani, ori că ai depăşit 80...Dacă nu, NU...Sunt scriitori care au scris o singură carte în viaţa lor (Eminescu nu şi-a publicat niciuna...). Şi au rămas. Sunt alţii care scriu cu camionul – şi nu rămân...Ce-i aia generaţie scriitoricească? Există aşa ceva doar în măsura în care cei tineri învaţă suficient de repede să se înscrie în drumul de evoluţie a Spiritului Terestru... Şi eu am făcut-o pe nebunul/super-originalul, dar am învăţat să mă cuminţesc...destul de repede, ca să apuc să comunic, pe limba semenilor mei, lucruri fundamentale, deşi ştiu că semenii mei sunt plictisiţi, azi, de Gutenberg, şi se lasă fascinaţi de Internetul lui Bill Gates...Lasă că cei care chiar merită să contribuie la evoluţia spirituală planetară se vor trezi la timp, vor ieşi din „curente”/”curenţi” – şi vor intra în fluxul aproape anonim, dar eficient spiritual, al evoluţiei Spiritului...Trebuie înţeles miracolul sublim al aşa-zisei „literaturi populare” : cu cât o făcea mai puţin pe nebuna/originala, devenea adevăratul mesager al voinţei şi înţelepciunii zeilor...Zeii sunt anonimi, sub măşti, în teatrul grecesc... dar şi în fascinantele basme/mituri...– Dumnezeul creştin este o funcţie sacră, iar nu un orgolios nume... 

-  Sunt vremurile în care se scrie mai mult decât se citeşte. Cunoaşteţi vreo “reţetă” pentru schimbarea acestui paradox ?

 – Da: să pui mâna pe o carte şi chiar s-o citeşti, din scoarţă în scoarţă, lăsându-te năpădit de idei noi, bogate, ca fluturii cei imperiali...izvorâte/îndatorate celor „vechi”, „lumină din lumină, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat”... 

- ”Acum – suntem ocupaţi cu sexul”, ca bun cunoscător al fenomenului literar, credeţi că se poate vorbi despre o pătrundrere a vulgarităţii în literatură ?

 – O, din păcate da...Dar celor talentaţi cu adevărat le va trece destul de repede...iar de cei netalentaţi chiar nu mă interesează! Sper să fie/devină, treptat,  la fel de radicali în respingerea vulgarităţii, vulgaritate care este semnul clar al neputinţei şi a lipsei de har, al imposturii – şi cititorii...cei mai mulţi...A deveni vulgar, înseamnă că, instinctual, ai simţit că nu ai ce spune, dar tot ai vrea să te faci remarcat...(să şochezi prin orice porcărie, în special prin blasfemie... -  ...că Dumnezeu e departe, îţi zici, sau nu e deloc, he-he-he... – dar...Dracul te ia!) - ca doamnele cele care nu pot face copii, dar, vorba lui Topârceanu, „tot încearcă”... 

- ”Nu mi-am trăit tinereţea”, afirmaţi într-un poem... -  să fie oare ăsta un motiv care vă face să vă aplecaţi privirea mai atent spre tânăra generaţie ? - spun asta, deoarece, acum, majoritatea scriitorilor sunt extrem de ocupaţi.

 - Vă daţi seama, cred, că, în calitate de dascăl, cu 30 de ani vechime, la acelaşi liceu, mai mult de jumătate de viaţă mi-am dăruit-o „aplecându-mă” asupra tinerilor...că nu s-au prins la toţi, 100%, învăţăturile mele de Stan Păţitul, nu-i integral vina mea – mai are păcat şi societatea contemporană, care-mi contrazice, atât de grosolan şi iresponsabil, modelele pe care le ofer...Dar, chiar dacă pe moment, mă supăr şi sufăr cumplit, iau totul de la capăt...Ceva tot s-a ales de munca mea, căci n-am prea auzit în mass media de elevi de-ai mei ajunşi preşedinţi de Românie, sau senatori şi deputaţi...-sau şefi de bănci...Pe mulţi din cei care mi-au trecut prin mâini, prin fluxurile gurii şi patimii mele, i-am convins să rămână oameni...iar pe unii chiar i-am convins să-i citească pe alţii... şi, apoi, să scrie poezie şi eseu...originale! Şi, de multe ori, cu har...Poate că tocmai severitatea cenaclului revistei CONTRAATAC i-a ambiţionat pe mulţi şi pe multe să facă pe dracu-n patru, ca să devină poeţi însemnaţi...şi, eventual, să-şi tipărească primul volum!Şi, dacă am făcut/reuşit aşa – eu zic că i-am mântuit de grosolănia ucigaşă de suflete a vremilor şi oamenilor de nimic, care au „plămădit”, din otravă de mătrăgună şi din venin de şarpe de „rasă” proastă (nu de cobră regală!) -  aceste vremi, chinuitoare şi înjositoare...Sper ca, peste 50 de ani, oamenii din aceşti oameni pe care eu i-am sfătuit azi, să-şi amintească de aceste vremi, ca de un coşmar, de mult alungat de lumina unui soare viu şi dumnezeiesc...nu pârjolitor şi umilitor şi ucigător, precum oamenii de sub el... 

- Tot mai mulţi tineri cochetează cu poezia în spaţiul virtual, Internetul. Să fie oare mai multă libertate de exprimare în acest spaţiu sau teama acelor tineri de a se înfrunta cu “rechinii” breslei scriitoriceşti ?

 – Nu, la ei, atât de puţin informaţi şi orientaţi spre informare, atât de firavi şi miopi, în conceperea universului existenţial – Internetul este o fascinaţie cronofagă – şi-atât... 

- ”Nu poţi să inventezi comportamente”, şi totuşi ce  sfaturi le-aţi da acestor tineri ce bat la poarta afirmării ?

 - Să muncească cinstit: dacă n-or ieşi nicaiva emineşti sau brâncuşi sau eneşti, măcar vor ieşi fermieri cinstiţi sau muncitori care să nu construiască pentru italieni şi irlandezi – ci pentru oamenii din unica lor Patrie – România, care trebuie ridicată din temelii! 

A. Pop: Iată-ne la finalul acestui dialog în care aşa cum afirmaţi într-un vers: “asta-mi fu drama, viaţa şi decorul” dacă totuşi v-a scăpat ceva ?  -puneţi-vă acel “banal semn de-ntrebare” , care mie mi-a scăpat, şi poate dvs. l-aţi fi dorit să-l pun.

 – Am răspuns la întrebări care ajutau pe cititorii lor şi ai răspunsurilor lor. Dacă nu mai sunt întrebări, înseamnă că oamenii au obosit şi de răspunsuri, deci, dac-aş întreba încă, n-aş mai fi auzit...Mai bine să fiu o dată în viaţă înţelept, ca un englez vestit, prin nişte piese de teatru foarte poetice, pe care nu le căra cu camionul, ci cu/în sufletul lui şi al actorilor...şi să zic, „princiar” (pentru a deschide semantici infinite, pentru un eventual viitor interviu): „...Şi restul e tăcere...” 

- “Eu ies”, mulţumindu-vă;  cu “salutare”.