Omul, recunoaştem deschis, nu l-am inventat noi: s-a inventat singur. Dar tot omul nostru e. El nu ar fi fost inventat dacă ar fi existat o altă specie de animale care să bată modedă, să răstoarne guverne, să facă filme porno sau să se îmbrace în blana altor animale; dacă ar fi existat o altă specie care să inventeze lucruri pe care unii din aceeaşi specie să nu le înţeleagă, sau pe care să nu ştie să le folosească, cum ar fi scrisul, săpunul, teoria relativităţii sau femeile. Nici un alt animal nu plantează copaci în care să se caţere animale din alte specii; nu plantează flori pentru a le mirosi, sau a le pune în glastre, sau pentru a extrage din ele parfumuri. Sau nu munceşte cea mai mare parte a vieţii cu gândul la o pensie pe care s-ar putea să nu o apuce.  

Animalele se privesc uneori în câte un luciu de apă, curioase şi mirate să vadă cum arată. Spre deosebire de ele, omul, sătul de mutra pe care i-o arată zilnic oglinda, priveşte curios, însetat chiar, pe ecranul televizorului sau pe ecranul cinematografului, ca să vadă cum arată ceilalţi oameni. Celelalte fiinţe de pe suprafaţa Pământului trăiesc şi se supun unor legi cât se poate de simple, înţelese şi acceptate de toate: oricare pasăre piere pe limba ei; lupu-şi schimbă părul, dar năravul ba; mielul blând suge la două oi; găina bătrână face ciorba bună. Prin contrast, legile omeneşti sunt complicate, amigue, pline de chichiţe, făcute parcă pentru a fi încălcate. Câţi dintre cei care scot primii sabia din teacă, sau pistolul de sub vestă, au murit primii? Cel care sapă groapa altuia e deja pe fundul gropii, că doar acolo a ajuns cu săpatul: cum oare ar putea el să cadă în acea groapă? Capul, din moment ce e plecat, e firesc ca nici o sabie nu-l va găsi să-l taie. Este clar că e vorba de o ambiguitate: poate că e doar un îndemn pentru cei care mai au cap, să nu o ia razna, astfel ca nici sabia să nu mai fie scoasă, inutil, din teacă. Cu o floare nu se face primăvară. Bineînţeles că o floare oarecare nu ne dă senzaţia de primăvară; dar ia să iasă pe stradă 10 Gherghine, 27 Margarete, 3 Filomene, 12 Panseluţe şi câteva Muşcate bine, şi să vedeţi ce senzaţii primăvăratice ne cuprind, chiar pe acolo pe unde le-am aşteptat toată iarna.  

La omul sărac, nici boii nu trag! Asta e chiar prea de tot! Fireşte că nu trag: de unde, Doamne-fereşte, să aibă boi omul sărac? Urma scapă turma! Turma ar scăpa numai dacă n-ar lăsa nici o urmă: numai aşa lupii nu vor da de ea. În lumea animalelor asta ar mai merge: vreun berbec, sau un câine ciobănesc, rămâne la urmă şi dă piept cu haita, jertfindu-se şi scăpând-o. Dar la oameni? O bandă de hoţi care lasă o urmă, cât de mică, va fi prinsă, fără putinţă de scăpare. 

Cică ar ajunge o măciucă la un car cu oale! Asta sună ca o lege a suficienţei, sau, mai bine zis, a insuficienţei în economia de piaţă. Păi nu-i de-ajuns doar o măciucă! La un car cu oale îţi trebuie un cal, sau doi –  după mărimea carului şi după numărul de oale, – îţi trebuie hamuri, căruţaş şi, numai dacă sunt nărăvaşi caii, abia atunci, da, intervine şi măciuca. Faptul că o singură măciucă ar sparge toate oalele este o exagerare. Chiar când s-a spart tot târgul, oalele sunt întregi: fie la cumpărător, fie, cele nevândute, la vânzător. Niciodată măciuca nu este pusă să plătească eventualele oale sparte. Cine le plăteşte? Iată o întrebare dragă oamenilor, întrebare la care nu se va găsi nicicând răspuns, şi pentru care tot ei, oamenii, au inventat o instituţie pe care n-o regăsim la nici o specie de animale: justiţia. 

Se mai zice că eternitatea ar fi intervalul de timp în care se poate învăţa limba germană. E aici o lipsă de orizont, din moment ce eternitatea este privită în acest caz ca un interval concret de timp: 25, 60, 81 sau 100 ani. Mă rog, poate chiar 200. Dar ce ne facem cu limba chineză? Da, cuvintele nemţeşti sunt cam lungi, se compun unele din altele după reguli alambicate, dar, cu o memorie cenuşie şi bună, şi o profesoară blondă şi bună, reuşeşti – după zile şi nopţi – să îţi aduce aminte, la sfârşitul unui cuvânt, începutul acestuia. Semnele pe care ţi le arată profesoara nu sunt mai multe de 40. După vreo 15 nopţi albe, cu ajutorul însufleţit al blondei, depăşeşti prima treaptă de cunoaştere: ajungi să ştii pe nume toate părţile corpului omenesc. Ba chiar şi unele din funcţiunile acestora. Vei şti cum se bea, cum se mănâncă, transpiră, gâfâie, oftează, gângureşte, cum se umezesc ochii, cum se sărută cu limba germană. Şi acesta e doar începutul: profesoara îţi promite că îţi va umple eternitatea şi cu alte cuvinte, la fel de utile şi plăcute pe limba ei. Dar, cum spuneam, e vorba de o eternitate mică, limitată: maximum 100 sau 200 ani. Cineva care speră la mai mult, la o eternitate adevărată, nelimitată, va trebui să se apuce de studiul limbii chineze. 

Gândiţi-vă la ce vă aşteaptă: 2000 de semne, şi asta dacă vorbim numai de scrierea chineză simplificată. Iar fiecare semn, la rândul lui, e compus din vreo 6-10 beţişoare, arculeţe şi virguliţe care se îmbârligă. Dacă v-aţi gândit deja la profesoara chinezoaică, lăsaţi orice speranţă: ea nu se îmbârligă. Până nu înveţi cele 2000 semne, o profesoară chinezoaică nu va trece la lucruri mai complicate, cum ar fi, de exemplu, să-ţi arate părţile corpului omenesc chinezesc. Te va privi tot timpul sever, oblic, din salopeta ei dreaptă, închisă până sus, sub bărbie, salopetă îmbrăcată prima dată pe vremea când lucrase la construirea Marelui Zid Chinezesc, şi călcată ultima dată când făcuse, cu barbatul ei, cel de-al 14-lea copil din cei doi la care avea dreptul: unul legal, celălalt ilegal. Întrerupte brutal, cele două sarcini (extinderea Marelui Zid, astfel ca să înconjoare întregul Pământ, şi cel de-al 15-lea copil din seria cu care vroia să înconjoare acelaşi glob) îi baraseră profesoarei chinezoaice calea spre o eternitate extinsă, la care aspira în mod sigur, şi la care avea tot dreptul. Drept care sta acum cuminte, la fel ca şi stângul, în pantalonul salopetei, ca două forţe divergente a căror rezultantă lucra pe direcţia bisectoarei, şi într-un sens unic: acela de a crea măcar pentru tine o eternitate deplină, absolută, în care să înveţi limba chineză. Cu profesor. 

Faptul că ne-am aplecat până vi s-a aplecat asupra duratei învăţării limbilor străine are o explicaţie, fără doar şi poate, explicaţie pe care o dăm aici, chiar dacă nu o veţi cere. Ei bine, vorbirea îl deosebeşte pe om de toate celelalte fiinţe de pe Pământ: acelea se înţeleg prin urlete, bătăi, încăierări. Înainte de a recurge la toate acestea, omul vorbeşte. Necazul este că fiecare popor a ales să vorbească în altă limbă. De aceea, de multe ori, neînţelegând ce spune unul sau altul, tot la bătaie se ajunge. Limba – atât de prietenoasă în gura nemţoaicei, atât de melodioasă şi muncitoare în gura chinezoaicei – nu e de nici un folos atunci când trebuie să se stabilească graniţe, zona apelor teritoriale sau a spaţiului aerian, ce taxe trebuie să plătească vapoarele sau caravanele cu mărfuri, cine a inventat avionul, sau Internetul, sau roata, şi care anume popor are dreptul să le înveţe pe toate celelalte limba lui.  

Printre efectele cele mai nevinovate ale acestor dispute vom menţiona reinventarea roţii, sau a găurii de către fiecare popor (vezi cazul şvaiţerului, la cuvântul Gaură). Apoi, războaiele. Printre efectele cele mai grave, cu efecte ireparabile, se numără faptul că acest dicţionar al nostru, al geto-dacilor, este inutilizabil şi pentru nemţi, şi pentru chinezi, şi pentru toate celelalte popoare. Păcat, îi lipsea doar un pic pentru a deveni universal, şi pentru a scuti eforturile atâtor geto-daci de a atinge eternitatea studiind germana sau chineza.