Spre ruşinea mea, pe Ion Beldeanu îl ştiam doar ca unul dintre poeţii reprezentativi ai generaţiei 8o, dar iată că zilele trecute, i-am descoperit şi altă latură a poetului Ion Beldeanu, cea de eseist, care prin amabilitatea lui cunoscută mi-a trimis ultima parte a trilogiei “de însemnări”: “Bucovina care ne doare”, o carte masivă, scrisă cu patos, apărută la editura “Muşatinii”, Suceava, 2007. 

Pentru ca cititorul să înţeleagă mai bine despre ce e vorba, voi consmna câteva repere ale trilogiei; primul volum apăre în 1996, iar al doilea în anul 2001, care după mărturisirea autorului, “sunt rezultatul contactului direct cu realitatea vizată, comentată. // comentariul meu asupra celor aflate şi trăite acolo, în zona la care azi facem o asemenea referire: Bucovina din Ucraina.” (Epilog) 

Am făcut această precizare ca cititorul să ştie că ultima parte a trilogiei scrisă de Ion Beldeanu apare întru cu totul altă conjuctura, deoarece autorului, autorităţile ucrainene, i-au pus interdicţie de a mai vizita Ucraina, suspendare care a tras după sine ruperea contactului direct cu realitatea şi oamenii locului. 

Titlurile celor câteva zeci de “însemnări”, după cum le spune autorul, sunt captivante încât odată cartea luată spre lecturare, greu te mai desparţi de ea. Autorul foloseşte cu grijă întreaga gamă de mijloace scriitoriceşti. Bine structurată, bine documentată, fiecare eveniment trăit din perioada cât i-a fost permis să treacă graniţa este redat cu fidelitate. 

Cartea reflectă unele pasaje din care rezultă modul umilitor la care au fost supusi: “mii de oameni, în cea mai mare parte români, erau lăsaţi să aştepte fără motiv zile şi nopţi în faţa porţilor închise”(Cuvânt înainte) acelaşi tratament aplicându-i-se şi autorulul de fiecare dată de către autorităţile ucrainene la Vama de la Porubnoe în drumul său spre Cernăuţi. Ion Beldeanu cuprinde în trilogia sa evenimentele care s-au perindat vreme de “o sută cinzeci de ani din istoria locurilor” perioadă în care “deasupra impetuosului edificiu au fluturat drapele diverse, de la cel imperial al Casei de Austria, la cel al Regatului României, şi de la cel roşu moscovit, la bicolorul ucranian din zilele noastre” (Cernăuţii de altădată…). Istoricul acestui spaţiu martor multor evenimente, al unor personalităţi de seamă ca A. Pumnul, Eminescu, Alecsandri, Kogălniceanu, A. Russo, şi alţii care au contribuit de-a lungul timpului la destinele românismului din Bucovina, azi “nu mai are voga şi nici vitalitatea de odinioară (…). Oare care să fie motivul?” (Dar cei care vin din urmă?). 

La fel este redat şi istoricul unor clădiri, cu precădere a celei din Piaţa Centrală nr. 9, pe a căror culoare se mai aude ecoul paşilor şi tumultul acestei provincii româneşti evocat în presă de-a lungul timpului în unele situaţii “cu o respiraţie pe cât de scurtă voloric vorbind pe atât de superficial rezolvată.” (Confuzie şi mediocritate ). Sunt solidar cu autorul în ceea ce priveşte întrebarea care cade ca un laitmotiv pe parcursul paginilor acestui op: “ce este de făcut pentru ca românii din nordul ocupat să nu aibă senzaţia că au fost abondonaţi şi să nu-şi piardă indentitatea ?” (Dar cei care vin din umbră?). Cititorul are bucuria de a descoperi o gamă de răspunsuri oferită de autor la întrebarea pusă, aviz autorităţilor române ! 

Memoria românilor care s-au jerfit de-a lungul vremilor în aceste teritorii ocupate e profanată sub privirile nepăsătoare ale conaţionalilor “noştri din Cernăuţi”, cazurile sunt tot mai frecvent semnalate de presă, dar fără nici un răspuns din partea autorităţilor locale, şi mai dureros că nici autorităţile române nu scot nici un cuvânt, lasând în voaia soartei acestă tragică problemă. Cititorul poate întâlni pe parcursul lecturării cărţii cazuri relatate de autor despre Ilie Motrescu şi alţii care au dispărut în condiţii misterioase. Sunt relatate eforturile şi procupările unor personalităţi “despre spiritul românesc din afara României” (Apa vie a indentităţii) care au cerut prin numeroase memorii adresate comunităţii internaţionale sprijin, informând despre situaţia în care se află Basarabia (ex. Memoriul lui Pan Halipa adresat preşedintelui SUA) majoritatea rămânâd din păcate fără nici un ecou. 

Raţionalizarea sau sistarea susţinrii financiare a unor acţiuni culturale din partea statului Ucranian, cazul unor titluri de ziare de limbă română şi a altor publicaţii literare, au făcut ca unele voci reprezentative( Arcadie Suceveanu, V. Tărăţeanu, I.Creţu, Grigore Bostan, prozatorul Grigore Grigan şi alţii) să se adapteze la circuitul literar românesc. Monitorizarea acţiunilor culturale, a presei “minorităţilor etnice, în speţă a cele româneşti” duce “ la marginalizarea acesteia până la eliminare” (A fi ziarist român în Ucraina). 

Campania de deznaţionalizare a populaţiei româneşti dusă de autorităţile ucrainene în rândul cetăţenilor de etnie românească este temperată doar în perioada electorală din Ucraina când candidaţii vin cu tolba plină de promisiuni, abordând; “o tendinţă din ce în ce mai evidentă de imitare a experienţei occidentale” în aşa fel ca electoratul “să uite pe moment de revendicări şi de necazuri.” (Febra electorală în Ucraina), după care procesul îşi reia tacit din nou pulsul iniţial. 

Autorul cărţii pune în discuţie pe zeci de pagini relaţiile româno-ucrainene la cel mai înalt nivel; “disputa pe marginea mult discutatului şi râvnitului tezaur”, (Păguboşi dar mândri) “refuzul autorităţilor ucraniene de a accepta vizita celor doi demnitari (Ecaterina Andronescu , ministru al educaţiei şi cercetării din acea perioadă şi Doru Vasile Ionescu, şeful Departamentului pentru românii de pretutindeni) la Cernăuţi” (Demnitari români opriţi să intre în Cernăuţi), “slaba reacţie a presei dâmboviţene faţă de recenta întâlnire Iliescu-Kucima de la Cernăuţi” (Celălalt ia totul). 

Înteresantă mi se pare relatarea autorului purtată la vamă cu şeful de tură în momentul aplicării interdiţiiei de a intra pe teritoriul ucranian: “Şi care e motivul interdicţiei ?” vreau să ştiu. Ofiţerul strânge din umeri şi face spre amicul I. : “Ordin de la Kiev!” (fară comentarii) n.a. (Indizerabil pentru Ucraina) dar şi demersurile intreprinse de autor pe lângă autorităţile statului de a afla adevărul acestei interdicţii. 

Actul pe care autorităţile ucrainene îl practică tacit prin denaturarea adevărul istoric al acestui spaţiu atât de sfidător este “ridicarea statuii fostului domnitor al Moldovei a rămas un vis neîmplinit” (Necunoaşterea marelui Ştefan), iar presa aservită puterii “continuă să denigreze populaţia românească din zonă” (Antiromânismul lui Petro Kobevko). 

Finalul cărţii cuprinde un P.S. cutremurător. Cum e posibil ca o asemenea carte, “Bucovina care ne doare”, să nu primească avizul favorabil din partea Ministerului Culturii şi Cultelor ? Este şi întrebarea care încheie op-ul; “oare nici Bucovina nu mai înseamnă ceva ?”. Se pare că pentru unii nu.