Arabul şi grădina

Mohamed, bătrânul, musulman sadea

Emigrat în State de mulţi ani, stătea

Chiar lângă New York, unde, gospodar,

Avea-n jurul casei circa un hectar

Şi-ar fi vrut, sărmanu,-n scop alimentar,

Niscai barabule să planteze; dar

Fiind fără vlagă, cu inima slabă,

Se gândi la fi-su s-apeleze-n grabă

Şi-astfel Mohamed măre, s-a decis

Să trimită mail tocmai la Paris,

Unde-al său fecior – să se consemneze! –

Plecase de-o vreme ca să studieze.

Chiar a doua zi, i s-a înturnat

Un răspuns ce pare că l-a cam şocat:

„Dragă al meu tată - pe Allah ! – să nu

Te apuci grădina să o sapi acu’

Căci, mai astă-toamnă, acolo taman

Am ascuns „chestia” – şi-ar fi vai şi-aman !

Nu pot fi cu tine, treb’ aci să şed,

Dar ai grijă mare ! – al tău fiu, Ahmed.”

Pe când  în New York crăcăna de zi

Mohamed al nostru iată se trezi

În grădina sa cu ditai tărăboiul,

De-a crezut sărmanul c-a-nceput războiul.

FBI, Armata, Rangeri, CIA,

Echipaţi de luptă, vajnici pui de zmei,

Fără vorbe multe, se-adunară-ndat’

Luându-i tarlaua la verificat,

Răscolind pământul tot – cu bucăţica,

Însă – ce păcat ! – n-au găsit nimica.

Şi precum veniră, tot la fel, în zare,

Dispărură – cam cu... coada-ntre picioare.

După toată treaba, vine mintenaş

De la fiul său, al doilea răvaş:

„Allah este mare !... eu sper, dragă tată,

Ca-ntre timp grădina să-ţi fi fost săpată

Şi acum probabil o să poţi planta

Fără-ntârziere, ce-ţi vrea inima.

De l-asa distanţă, mai mult n-am putut

Zău, dragă tăicuţă, ca să te ajut.

Şi-apoi, când la vară – eu te rog expres! – 

Ăle barabule vor fi de cules,

Să m-anunţi pe dată, şi din nou, cu drag,

Mâini de lucru „moca” ţi-oi trimite-n prag;

Că mă doare-n suflet singur să te ştiu,

Şi fără de sprijin – cu drag, al tău fiu.”

Un agent de circulaţie „la vânătoare”

La barul „Ciocârlia”, în ceas târziu de noapte –

Pe stradă se preumblă doar umbre mici şi şoapte.

Un poliţiai  bezmetic, fără de nici o treabă

Şi vrând de-o arestare să pună-n mare grabă,

Dădea târcoale-n zonă, crunt suduind pe muma,

Că azi o rasolise şi nu-şi făcuse suma..

Din birt iese deodată un ins care părea

„Aghesmuit” ca lumea; şi-n timp ce se-ndrepta

Spre locul de parcare, tot căutându-şi cheia

O pomenea într-una pe Sfânta Filofteia.

Încearcă să descuie cam tot ce-i iese-n cale

Şi-n fine nimereşte maşina dumisale.

În vreme ce agentul, ascuns într-un tufiş

Îl urmărea pe-acesta, din bar ies pe furiş

Vreo zece inşi cu totul;  se urcă fiecare

În automobilu-i; şi-o taie pe cărare.

Când omul nostru-ajunge la rându-i în şosea,

Din umbră, poliţaiul ţâsneşte-n calea sa;

Îi cere buletinul, talonul şi permisul

Şi-l pune în fiolă să sufle – tot dichisul.

La rezultat, stupoare ! – nici urmă de-alcool !

Şi poliţaiul simte c-alunecă în gol...

Dar omul nostru, candid, l-a scos din zăpăceală:

„Fu rândul meu acuma, ca să îţi fiu momeală...”

Fantoma lui Barbă-Neagră
(din ciclul „Poveşti de adormit copiii”)

Povestea aceasta-i reală şi chiar de nu credeţi, v-o zic:
Viluţa modestă din Cornu primită a fost de bunic
Cu tot cu pământuri anexe, rottweileri şi locul de veci
(Including, of course, euroii ascunşi de Tamara în beci),
Din moşi şi strămoşi, peste veacuri, şi până-n măreţul prezent
Când, iată, ajunse la mine, conform unui strict testament.
Am pus mâna iute pe dânsa, cât încă eram popular,
Şi nu apucasem – vai mie ! – să-i fac o molitvă măcar.
Să nu mai vorbesc de sfeştanii, descântece – nu m-am gândit;
De unde să ştiu că-n subsoluri conacul era bântuit ?
Şi uite aşa, într-o seară, precum un cimpoi de-mbuibat
(Băgasem în mine ca porcu’ ), abia mă pusesem în pat,
Stinsesem lumina-n odaie,-l chemasem în gând pe Morfeu
Făcusem şi-o cruce (în silă, mă ştiţi doar ca eu sunt ateu);
Şi-n cap deodată îmi cade, trosnind, cu sinistru ecou,
Portretul străbunului falnic, de secole prins în tablou,
Pe numele său Barbă-Neagră – uitai să vă spun, mă scuzaţi:
(Deşi pare, zău, incredibil !) mă trag dintr-un neam de piraţi.
Ştiam de povestea-i grozavă, de faptele lui din trecut,
Prin anii o mie şas’sute a fost un corsar de temut;
Avea o corabie mândră şi câţiva viteji mateloţi,
De frică,-auzind al său nume, bogaţii făceau în chiloţi.
Şi-n toată a lui existenţă, fi’nd favorizat de hazard,
A strâns o avere imensă – în euro, un miliard.
În fine, spuneam de tabloul ce în scăfârlie-mi căzu
Şi-n faţă, subit, eterată, cumplită fantomă-apăru.
„Eu sunt Barbă-Neagră, vestitul, ce liniştea nu mi-am găsit
Şi vreau să îţi spun, bre, nepoate, că tare m-ai dezamăgit !
Lăsat-am cu limbă de moarte c-ai mei strănepoţi, leat cu leat,
Să-mi ducă damblaua departe - dar tu, zău, ai exagerat.
Eu nu zic să nu strângi avere – e-un lucru firesc, mă socot;
Dar şapte viloaie, mânca-ţi-aş ! – nepoate, e chiar prea de tot !”
Uitându-mă bine la dânsul, cum îmi cuvânta enervat,
Avui o impresie vagă: ceva la ’mnealui e schimbat !
„Mărite şi groaznic străbune, îţi spun, iată, fără ocol,
C-arăţi cam ca dracu’ – sau altfel: ca moartea-n vacanţă, parol !
Observ că piciorul tău, stângul, e doar o bucată de lemn.”
Piratul se trase de barbă şi-apoi cuvântă, foarte demn:
„’Nainte să mor, mă nepoate, în timp ce luptam mai cu spor,
Căzu o ghiulea lângă mine şi-aşa am rămas făr’ picior.”
„Da-n loc de mânuţa ta dreaptă (de groază îmi vine să strig !)
De ce ai, cum văd, implantată, o rangă făcută cârlig ?
„Ehei, ăsta-l am dup-o luptă în care am fost capturat
Şi, ăl inamic, antebraţul c-o bardă mi l-a retezat.”
„Dar ce e cu peticul negru din ochiu-ţi, în loc de oblon ?
E-un semn dintr-o luptă şi ăsta ?... Sau tu ţi l-ai pus, de fason ?”
„De data aceasta, nepoate, mi-e jenă să-ţi mărturisesc,
Dar nu e un semn din vreo luptă şi nu-mi place să-mi amintesc;
Eram într-o zi, chiar pe punte, scrutând zarea printr-un ochean
Şi-o pasăre afurisită-mi trânti-n ochiul meu de mirean
Un ditai rahatu’ , ca pleaşca, de-mi vine şi-acu’ să icnesc -
Aşa găinaţ, mă nepoate, io n-am mai văzut, să orbesc !
Şi, iaca,-mi pierdui ochişorul, destul de nasol, pot să spun
Dar nu-mi pare rău decât fiindcă era ochiu’ meu ăla bun !”
„Ai, bre... asta sigur e-o glumă; zău ! cine ar crede vreodat’
Că poţi să orbeşti - nu în luptă, ci de la un simplu rahat ?”
„Păi, stai, ce-mi zoreşti la concluzii, ca tânăra la măritat ?
Era prima zi cu cârligul în loc de carabă... şi-ndat’ ,
Vrând ca să înlătur rahatul (uitasem de tot, ca un prost,
Că nu mai aveam mână-acolo), mi-am scos ochiul eu, fără rost !

...Da’ ce mă iei pe ocolite şi mă deviezi din subect ?
Nu gioalele mele pierdute şi nici ochiul meu cel defect
Sunt tema fierbinte de astăzi şi nu pentru asta venii,
Ci ca să îţi dau veşti grozave – sau poate deja le cam ştii:
S-a dus vremea ta glorioasă, şi-acum ai ajuns un obleţ
Vânat printre apele tulburi, de ştabii ăi mari din judeţ
S-a pus un preţ mare pe tigva-ţi - problema e oablă, parol !
Şi parcă te văd, bre nepoate, rămas în popoul cam gol !

Ia !... Ce se aude la poartă ? Ce zgomot şi ce tărăboi ?
Maşini, caralii, girofaruri, mascaţi năvălind în convoi...
A, uite şi-o dubă blindată – rottweillerii ţi-au amuţit -
Se pare că ţi-a sunat ceasu’ – ia spune, mă, eşti pregătit ?...
E, hai, nu mai plânge acuma, nepoate – oricum e tardiv
Încearcă, de mai ai putere, un pic să gândeşti pozitiv.
La uşă e chiar DeNeAu’ – mă duc; văd că tremuri (de frig ?...)
Rămâi sănătos...şi în lacrimi. Îţi las, să le ştergi, un cârlig...”

La farmacie

O femeie supărată-n farmacie năvăleşte:

„Vreau o sticlă cu arsenic !” „Dar la ce vă trebuieşte ?”

„Ca să îmi ucid bărbatul, pentru că m-a înşelat !”

„Doamnă,-mi pare rău, dar nu pot să vă vând ăst preparat.

E un toxic prea puternic, cu efecte chiar letale,

Care nu se dă la liber –  aşadar, nici dumitale.”

Atunci dama scotoceşte în poşetă şi, semeaţă

Farmacistului îi pune o fotografie-n faţă.

Poza-nfăţişa delictul, clar şi de necontestat:

Soţul doamnei cu nevasta farmacistului, în pat !

„Ei, în cazul ăsta, sigur, motivaţia-i concretă;

Mă scuzaţi, stimată doamnă... n-am ştiut c-aveţi reţetă...”

Prins cu mâţa-n sac

Un bărbat stă şi priveşte la tv o comedie,

Când deodată se trezeşte c-o tigaie-n scăfârlie.

„Ce-i nevastă ?” „Spune iute, că te fezandez complet:

Cine-i Carmencita asta de care scrie-n bilet ?”

„Dragă, ştii că mie-mi place la curse să pariez;

E numele unei iepe – dacă vrei, îţi demonstrez...”

După două sau trei zile, când credea că a scăpat,

Omul nostru iar în ţeastă c-o tigaie e tratat –

Şi mai zdravăn de-astă dată, de-a crezut că-i crapă capul

Şi-a durat vreo trei minute pân’ şi-a revenit, săracul.

„Asta pentru ce mai este ?” „Fire-ai tu să fii de om,

Vezi că-n telefon te cheamă... calul de la hipodrom...”