Nea Fane este un politician ardent, fără prea multă experienţă în ale legiuirii, dar cu un exces glagoric care l-ar umili până şi pe Cezar (cu care, adesea, e tentat să se identifice, atunci când nu se autoproclamă “Salvatorul Neamului”). Istoria vieţii şi a parvenirii sale încă n-au fost elucidate pe deplin; lumea ştie doar că este una dintre ciupercile răsărite peste noapte în peisajul celor brusc (şi dubios) îmbogăţiţi de la 1990 încoace. Personaj grotesc, ambiguu si incult, apare zilnic pe micul ecran, la toate posturile, fie ele private sau naţionale, proferând ameninţări şi injurii la adresa te miri cui, în funcţie de partea cu care s-a trezit la cearceaf dimineaţa; umilind moderatorul şi făcându-l să pară, pentru privitorul obişnuit al programului de televiziune, o maimuţă de paie, fără glas şi fără personalitate; încât ajungi, până la urmă, să te întrebi de ce l-au mai pus acolo, dacă nu e în stare să stăvilească avalanşa de bâlbâieli agramate, printre care se disting imprecaţii otrăvitoare către cei ce-i ies in cale (fie ei colegi de şleahtă sau jurnalişti serioşi), alternând cu laude de sine care “nu miros deloc a bine”, dar cu care şi-a atras simpatia celor “proşti, da’ mulţi” şi pe care contează să-l voteze la următoarele alegeri. Pentru că Nea Fane şi-a cumpărat partid şi acuma visează să ajungă preşedinte. După ultimele sondaje, se pare că şansele lui sunt destul de mari. Aşa că, n-ar fi deloc de mirare să ne trezim, peste câţiva ani, cu un conducător de ţară bigot şi analfabet, care se află la antipodul diplomaţiei şi al educaţiei, şi care, probabil, va alcătui un executiv din personaje cu aceeaşi sorginte, ca să ne pună definitiv capacul peste oala în care fierbe deja un terci heterogen din care nu se mai disting politica de prostituţie şi nici preoţii de securişti. Problema lui este că târnuiala-i incoerentă cu care atrage masele, precum un Guru al oilor bezmetice, se mai loveşte, din când în când, de zidul firav, dar stoic, al celor care au în scoarţă mai mult de doi neuroni; iar problema noastră este aceea că ne încăpăţânăm să ne menţinem elanul masochist cu care ne lăsăm conduşi spre deznădejde şi ruină de către vajnicii “eroi” ai nimicniciei. Apelurile la dezmeticire nu-şi mai au rostul. Luminiţa de la capătul tunelului nu se mai întrezăreşte de mult. Cine poate, îşi “strânge jucăriile” şi schimbă decorul. Cine nu, se resemnează să aştepte finalul. Care se apropie vertiginos, implacabil şi cutremurător.