La început, fabulele noastre erau cu animale. Animalele, fiind ocupate ele cu rumegatul, nu prea căscau gura la ce puteau face oamenii în versuri, şi nici nu înţelegeau nimic din morala fabulei. De exemplu: o fabulă povestea despre un sculptor care alerga după două premii. Primul premiu i-l suflă o fostă iubită din facultate, soţia preşedintelui juriului de pe vremea fabulei. Al doilea premiu îl câştigă o tânără plină de calităţi, pe care sculptorul nostru o sfătuise – pe vremea când era începătoare – zi şi noapte. Fabula se încheia cu morala: cine fuge în acelaşi timp după două premii, rămâne cu nevasta.

Urşii, lupii, mieii, vulpile n-au schiţat nici un semn că au înţeles-o. Nici măcar un zâmbet. Văzând că animalele nu pricep şi nu învaţă nimic din morală, am schimbat personajele din fabulă: am pus – în locul oamenilor – animale, aşa cum probabil ştiţi şi voi că e o fabulă, aşa cum trebuie să fi ajuns ea la urechile voastre viitoare.

Fabula cu sculptorul – rescrisă cu animale – ar suna cam aşa: o vulpe aleargă după doi iepuri şi nu prinde nici unul. Citind-o, sculptorul şi-a dat imediat seama de ce n-a luat nici un premiu. Colega de facultate se gândise la repartiţie şi preferase să se mărite – încă din anul III – cu viitorul preşedinte al juriului, decât să ajungă pe nu-ştiu-ce coclauri pe unde mişunau tot felul de animale numai bune de fabule. Iar cealaltă, cealaltă stătea tare prost cu inspiraţia – nu-i ieşea nici măcar un tors ca lumea – de aceea şi stătuse pe lângă el vreo doi ani, rugându-l tot timpul acela s-o ajute, modelându-i el torsul. Când s-a simţit cu inspiraţia în regulă, tare pe plămânii ei, l-a părăsit pentru alţii care să-i modeleze alte părţi ale corpului. Şi, totodată, ca să fie exact ca în fabula cu vulpea care aleargă după doi iepuri dintrodată. 

Adevărat e că o fabulă simplifică, tocmai pentru ca morala să fie uşor de înţeles şi să îndrepte la oameni lucruri care stau rău şi la animale. De aceea şi în această fabulă nu încape chiar toată povestea. Primul iepure – ca să-i zicem aşa – colega de facultate, sătulă de aventurile soţului profesor şi preşedinte de juriu cu studentele la examene, zilnic lăsate, îl chemă pe sculptorul nostru, de mai multe ori, chiar în zilele de examene oficiale, spunându-i, printre multe altele, cât de rău îi pare ei că el nu a luat premiul, şi cât de nefericită o face pe ea toată fabula asta. Şi cât ar fi fost de fericită ea cu el, sculptorul, pe coclaurii aceia pe care ar fi trebuit să se ducă după repartiţie, pe fânul proaspăt cosit, sau în pădurea plină de jivine cu lutul frământat de el sub ea, şi nu pe recamier-ul din sufragerie, stresată că examenul se va termina prea devreme şi soţul vine şi le întrerupe extazul artistic.  

Cealaltă sculptoriţă premiată nu încape nici ea toată în fabula cu vulpea. Şi nu încape pentru că – după ce a fost premiată – nu-şi mai încape în piele. Din această cauză are din nou probleme cu inspiraţia. De aceea recurge din nou la acelaşi doctor, sculptorul nostru, pe care-l ştie priceput la busturi. Recursul ei se suprapune de multe ori cu examenele profesorului-preşedinte de juriu, astfel că sculptorul nostru nici nu mai ştie pe care recamier şi la care bust lucrează la un moment dat. Şi uite-aşa, nepremiat, şi totuşi se simte bine, deasupra lor. Şi tot el se întreabă – că doar pentru oameni ca el e morala fabulei: oare vulpea aceea, şireată cum e ea în orice fabulă, chiar n-a prins nici unul din iepuri?  

Ca să vedeţi cum se scriau fabulele mai înainte – cu oameni, şi, mai apoi, cu animale, reproducem aici două exemple: „Fabula dogarului” (din prima categorie), şi „Cioara şi licuriciul” (din cea de-a doua). 

Fabula dogarului  

Era un oltean la noi în Regie,
Ce-n colţ, pe Lipscani, avea Dogărie.
Din zori până-n seară muncea ca zălud,
Butoaie făcea din stejar şi din dud.
Avea şi-o nevastă, ce plină de şarm,
Când el dogărea, se ţinea c-un jandarm.
Şi când omul nostru, de-o doagă sărită,
Se-ntoarse acasă cu-o falcă rănită,
Centura, pistolul, găsi supărat,
Jandarmul, nevasta, tot-una în pat.
Ţinti în jandarm şi trase cu ură,
Pe soaţ-o snopi cu centura pe gură.

Ne spune morala că nu e de şagă
Cu orice dogar când îi sare o doagă.

Cioara şi licuriciul

În noapte nu te vezi când zbori,
Îi zise licuriciul unei ciori.
Luceşti, în noapte răspândeşti splendori,
Dar cine te mai vede mâine-n zori?