În cultura literară care s-a înălţat în ultimii două sute de ani, întrebarea "este adevărat?" a cedat locul de onoare întrebării "ce este nou?"….Ea reprezintă o înlocuire dezirabilă a întrebărilor rele ca "ce este fiinţa?", "ce este realmente real?" şi "ce este omul?" cu întrebarea "are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, fiinţele umane, cu noi înşine?" ' (Richard Rorty)

Idei pot fi (şi sunt) multe… Dar, azi, timpul nu mai are "timp". O dată cu instantaneitatea informaţiei nu mai există timp pentru istorie. (Baudrillard). Iar dacă continuăm pe această linie pnână la 'Paroxistul indiferent' (tot Baurillard), atunci rezultă că suntem prinşi în capcana unei reţele infinit dimensionale. Care îşi schimbă, la limită, instantaneu configuraţia. Cu rupturi şi refaceri bruşte şi drastice. Fără păstrarea nici unui "invariant". Fiecare "nod - persoană / grup /comunitate / naţiune etc. " dacă nu dispare (şi nu se naşte), se schimbă la fel de instantaneu ca întreaga configuraţie a reţelei. Devenind, simultan, cauză şi efect în interacţiunea globală. Trebuie să "acţionăm" şi să ne mişcăm permanent. Pentru că eu, ca individ, prin tot ceea ce sunt, reprezint nimicul si perpetua mişcare a acestuia (pentru derutarea adversarului, sau mişcarea de supravieţuire a iepurelui daca vreţi, cel care aşi putea fi  după chinezi). Şi atunci, odată ce am intrat cu toţii în zodia chineză a "iepurelui" (deşi - se zice - că am fi intrat în cea a "porcului"), cum să mai avem timp de  "transcendenţă" şi altele asemănătoare atunci când suntem într-o pândă continuă; când de peste tot suntem încolţiţi de impredictibilitatea individuală şi colectivă; şi, în ultimă instanţă, de anihilare? Şi încă o schimbare. Fundamentală. Nici nu mai dispunem de "durată" ca să ne găsim vreun adăpost (de fapt, un astfel de adăpost nici nu mai există). În care să ne izolăm de tot ce înseamnă dezordine, certuri, indiscreţii, angoasă, zarvă şi ură, aşa cum se întâmplă cu "iepurii" din zodiacul chinezilor. 'E-atâta moarte între noi că nu putem, de ea, muri' (vorba cântecului). Prin urmare întrebarea "are cineva vreo idee nouă despre ce am putea face noi, fiinţele umane, cu noi înşine?" se transformă în imperativul 'trebuie, "instantaneu", să găsim "tot timpul" idei noi despre ce trebuie să facem cu noi înşine pentru a supravieţui!'. Iar dacă unii mai intuiesc că în spatele acestui haos, să-l numim, patetic: "apocaliptic", se află un "păpuşar" non sau trans-uman sau dumnezeu sau, pur şi simplu divinitate sau adevăr sau cum vreţi să-i spuneţi, e treaba lor. Înseamnă că îşi permit luxul auto-anihilării cu liniştea cu care sinucigaşul îşi contemplă estetic propria moarte "în timp ce" se sinucide.

Presupunând că dacă ne…, totuşi, grija de întreaga umanitate, atunci ar mai trebui să comunicăm şi altora modul în care am reuşit să supravieţuim, absolut unic pentru fiecare în parte, până la un moment dat (presupunând că putem face aşa ceva post-mortem). Cum? Prin ' artefacte umane cum ar fi construcţiile, tablourile, cântecele şi cărţile' (Rorty). Dar, în acest caz, orice idee, instantaneu implementată, trebuie să o supunem unei "distrucţii" (Heidegger), să o "deconstruim" (Derrida), tot instantaneu, pentru a face loc alteia noi care să ne asigure "continuitatea" în momentul imediat următor (fără "durată"). Adică ' Imaginaţia să consume la nesfârşit propriile sale artefacte' (Rorty). Dar de ce am mai face-o ? Pentru că, evident, o astfel de "transmitere" nu are nici un fel de eficienţă practică pentru alţii. Singurul sens rămânând cel "estetic" care, şi el, se auto-anulează.