O parte dintre soldaţii Imperiului Roman ce-ar fi făcut parte dintr-o legiune ce-a slujit în Irlanda, ajung pe teritoriul Daciei – trimişi cu misiune de pace (post conflict, cum se zice acum – nimic nou aici!). În genialitatea lor de cuceritori recunoscută, romanii ăia făceau o distincţie clară între armata de asediu şi trupele civilizatoare de după război, detaşamente care făceau castre şi drumuri şi instruiau trupele locale etc, astfel schimbau, încet, dar sigur, mentalităţile (Strategie uitată astăzi – dacă nu cumva nu bat eu până în Irak). Astfel de militari-ingineri cu minte, dar in special şi cu inimă, aşadar mai atenţi şi mai simpatici, sunt “dizlocaţi” şi în ţarna noastră. Printre altele, şi altceva, ei aduc cuvântul, expresia întâlnită şi ca adjectiv în limba română/ească (vie), anume noroc/norocos[1]. Vreau să reparcurgem naşterea acestui cuvânt, un pic anecdotic – se poate?  

Care-i povestea : De pe ţărm, nevestele pescarilor irlandezi care se întorceau din larg cu barca plină de peşti (peşte) îşi îndrumau soţii strigându-le : “No rock! No rock!”, avertizându-i, sau, mă rog, în viziunea noastră de-acum, urându-le ca să nu se lovească de stâncile atât de numeroase de pe plajele lor. Pentru că, în lb. Engleză – ştiu că ştiţi! –, rock se traduce prin rocă, dar mai înseamnă şi a se legăna, a se balansa (exact ca barca, nu-i aşa?!), sau a se bălăngăni. Probabil că legionarii romani (– cât de uşor se poate confunda romani cu români într-un (con)text; aş putea spune că nuanţa stă în diacritice, şi mai puţin în vin) erau pe lângă nevestele pescarilor irlandezi, supraveghindu-le îndeaproape. Şi au băgat la cap expresia, că, deh!, pe inamic trebuie să-l cunoşti, să-i ştii toate “mişculaţiile” (sau maşinaţiuni). După aceea, soldaţii ăştia au fost trimişi tocmai în Dacia (băi, ce mişto! – zic unii). Cum dacii noştri păreau la fel de sălbatici ca şi irlandezii lor (să fi fost de la barbă – de la bărbi?; de altfel, pentru ei, toţi eram/erau nişte barbari) s-au gândit că limbile pe care le vorbeau, şi unii, şi ceilalţi, n-ar diferi prea mult. De fapt, pentru romani, dacii erau nişte irlandezi beţi (care se rugau la Bachus, adică mai optimişti – să am pardon!). 

Strămoşii noştri daci (fugi, băi, d-aci!) au prins repede şpilul[2], dar, cum exerciţiul bahic[3] era o activitate asemănătoare aceleia a pescarului irlandez, probabil că, în lipsa rocilor, a stâncilor, ei s-au gândit la gropi. Aşadar : “Fără gropi!, fără gropi!”. De aici şi variaţiunea stilizată de “a da în gropi”; gropile se aflau, invariabil, alăturea sau înaintea “căii de urmat”; cei mai mulţi dintre acei care dădeau în gropi “mergeau pe şapte cărări”. Datorită avertismentului camaraderesc, dacă reuşea băştinaşul nostru ca să ocolească gropile, aceasta însemna : cu siguranţă că a avut şi a fost încununat de noroc; se numea un om no-rockos. Apoi, dacă mai ajungea şi la o vârstă respectabilă, de nu murea pe la 40 de ani se chema că norocul a fost de partea lui. Confuzie dar : soldaţii romani îi îndemnau cu “no rock” (băi, nu la mişto!), pentru că îi vedeau cum mergeau, că se legănau (balansau) exact ca bărcile irlandezilor. “Nu te mai legăna, nu te mai bălăngăni! Mergi drept! – No rock!” De fapt, nu e nici o baznă aici : era vorba de recruţi autohtoni, de încercarea de a-i instrui şi de a-i face soldaţi adevăraţi. Aşadar, îndemnul care se face când se ciocnesc paharele este cât se poate de logic: “Băi, să bem, dar să nu ne legănăm după aceea – Hai no rock! Să nu se vadă că am băut! Să mergem drept – drept să mergem!” Dar salutul ăsa s-a multi-lateralizat de tot, că barbaţii se salută acum cu “hai noroc!” fără a mai avea ceva de băut înaintea lor.

 La început fiece expresie ce se naşte, pare – şi este, vulgară (de aia-l tot scriu pe mişto! – la mişto! Unii au făcut carieră cu asta!). Vulgul, vulgarul şi vulgata, au fost atât de dispreţuite de romanii din casta conducătoare, încât, în consecinţă până şi limba latină a dispărut. (Vulgata = versiunea latină a Bibliei, adoptată la conciliul din Trent, 1546) Dar când imagistica a pătruns în carne, adică atunci când s-a specializat, urarea nu mai are nici o legătura cu ce-a fost cândva. Singura soluţie: i) asumarea; ii) asimilarea (creştinismul cosmic). Altfel sfârşeşti prin a fi eliminat. Sub acest aspect vulgarul “no rock” a fost reîntrebuinţat cum se cuvine la români. Pentru că, ce înseamnă de fapt acum ca să ciocneşti paharul de vin şi să urezi, noroc!? Mergi drept în viaţă, nu da pe-alături, urmează-ţi destinul; nu da în gropi; fii drept; capul sus; să nu fii ameţit, ca beat; fii clar la minte, judecă, nu umbla după cai verzi pe pereţi; fii lucid…    

Popoarele britanicie au adoptat şi dezvoltat un alt cuvânt pentru expresia şi înţelesul de care ne ocupăm. Nu pe noroc, ci pe “luck”. Dar ca şi adjectiv l-au adoptat pe “fortunate”. În panteonul roman zeiţa Fortuna era una a sorţii. Reprezentată cu ochii legaţi, într-o mână cu cornul abundenţei, iar în cealaltă avea o cârmă de corabie. Îmi imaginez că legionarii au conversat mai multe cu soţiile irlandezilor (Adevărul este că aveau şi mai mult timp, de ce să n-o spunem, din moment ce soţii lor plecau foarte des ca să pescuiască. Doar  din asta trăiau, nu?). Aşa au ajuns să le explice cam cum arată zeiţa asta, să o descrie, să le-o arate. Şi cum femeile lor, încă de pe atunci, se bazau pe un enorm pragmatism (erau bazate), ca să le uşureze soţilor lor deplasarea printre stâncile periculoase, sau pentru a nu mai pierde timpul tot dirijându-i de pe mal, au rentabilizat bărcile dotându-le cu o cârmă, aşa cum îndemna zeiţa Fortuna. Ori poate că au recunoscut cârma, pe care ei o descoperiseră mai de mult, în mâna zeiţei şi aşa au similarizat, nu se ştie, sunt doar simple supoziţii pe degeaba. Cert este că în limba română “furtuna” este un eveniment meteorologic tragic şi nu are nici o legătură cu zeiţa, pentru că a pătruns la noi din neogreacă. Dar desigur ca la greci cuvântul are corespondenţă în mitologie.

Ce concluzie (una imaginală) s-ar putea extrage de aici? Din moment ce în vocabularul nostru substantivul “soartă” îşi are rădăcina într-un alt cuvânt, respectiv în latinescul “sors”, cuvânt care exprimă mai degrabă fatalitatea vieţii, tragismul şi implacabilul ei, nu pot să nu fac o socoteală şi să enunţ că femeile strămoşilor noştri daci au fost convinse asupra inevitabilul vieţii pe care o duceau şi, ca şi astăzi la româncele noastre cele de toate zilele, „asumarea”[4] a fost şi este arma lor redutabilă cu ajutorul căreia trec şi suportă mai uşor o viaţă despre care nu vorbesc prea mult. Se cunoaşte că lor le-au fost interzise conferiile de tip bahic. În timp ce femeile au devenit tot mai placide, bărbaţii tot mai vârtos în vin şi-au ascuns adevărurile! Ştiu ce să răspund unora : una este să bei de plăcere şi alta este să bei ca să uiţi.