Debut spectaculos în perioada regimului totalitar, alături de alţi confraţi într-un volum: “Alfa” cu un grupaj de poezii: “Poeme de luni”, editura Dacia, Cluj Napoca, 1987; urmat după o perioadă de câţiva ani de adevăratul debut editorial prin volumele: “Cina” şi “Tablouri” apărute la aceeaşi editură “Cavallioti", Bucureşti, 2004; după care revine în aria literară cu “Alte poeme pentru mai târziu”, editura "IDC Press", Cluj Napoca, 2005. Aflat la a patra sa carte: “Un alt septembre”, editura "IDC Press", Cluj Napoca, 2006, Mircea Ştefan este cvasi-absent din peisajul liricii româneşti, (timp de aproape 14 ani); perioadă în care  plecat peste mări şi ţări, în speranţa unui trai mai bun, stabilindu-se în Statele Unite ale Americii, înjghebându-şi o afacere pe care o derulează şi în prezent. La plecarea sa din ţară era familiarizat cu arta cuvântului, dovadă prezenţa sa în revistele literare şi în cercurile literare de pe malurile Dâmboviţei, (în perioada studenţiei şi până la plecarea din ţară) - deşi Mircea Ştefan este ardelean de prin părţile lui Gheorghe Pituţ (Beiuş).

     Volumul de faţă, “Un alt septembre”, cuprinde o retrospectivă  a creaţiei publicate în  volumele anterioare însoţite de noi creaţii poetice: în “Poemele Nordului”, structurat în două părţi: “Sub cer de vară” şi “Alergător de cursă lungă”, autorul ridică ştacheta discursului poetic atât “pentru El” cât şi “pentru noi”, conştient de responsabilitatea actului creator: “O nouă dimensiune a sentimentelor vine din nord” de data aceasta tranşant, uns cu toate alifiile: “ca o vulpe prin golurile pământului”, hotărât şi vigilent:  “ca o haită de câini” (Iscariotul)  îşi apără crezul său: “o lasă-mă verb în mişcare şi vară”, încrezător în forţele sale:”  să pot îndrăzni...” (Într-o seară a arderii)  de a scrie.

     În poezia lui Mircea Ştefan întâlnim o naraţiune exprimată la un înalt grad de puritate, care plasează relaţia cu divinitatea într-un cadru marcat de sentimentul umilitor al existenţei: “coboară de pe cruce/ dacă poţi/ picioarele de piatră/ să le săruţi la toţi”; ca apoi să regrete tonul ironic abordat în discursul său: “El stă acolo trist/ însingurat/ privind acelaşi nord spre care am plecat” (Vine decembrie)

     Escalele lui Mircea Ştefan sunt punctate în lirismul său într-o formă modernistă cu o încărcătură  esenţializată a formei, umbrită de o uşoară obsesie divină, marcată de tradiţionalism: “ca un septembrie trist/ Ardealul/ fără atâtea biserici de lemn” (Ardealul)  înbinate cu clişee din sfera eroticului: “pornind de la ţărmul de mare/ cu mersul de femeie ce visează/ se ondulează Golgota” (Călătorie pe valuri) ca în final, după o lungă călătorie: ”de departe venim/ cu seminţe în pungi”, să ia contact cu mentalităţile unei alte culturi de masă, total diferită: ”sunt o vară în sud/ şi o iarnă în nord// taverna cu totul/ la răscruce de drum// noi serbăm inorogul/ cu mustăţile lungi” (Undeva în America)

     Unele poeme sunt decupate din realităţile cotidiene dure: “în fiecare zi mai deschidem un cont al tristeţii/ în case e frig şi noroi” (Clepsidră moartă şi aer); contactul cu o lume creată artificial: “ne întâlnim la stadionul acoperit/ iarba din plastic e pictată în verde” (Cuvântul împăratului) îl face să regrete spaţiul natural lăsat în locurile de obârşie: “ni se sparge o lacrimă departe...” (Clepsidră moartă şi aer) pe care ori de câte ori: “revenit prin păduri/ verdele a aprins/ mai mult/ un/ albastru din cer” (Cuvântul împăratului).

     Alteori poemul reflectă pulsul momentului: “haosul se prelinge pe străzi/ fără inimă/ tu vrei să culegi aerul/ să respiri/ să intri în scorbura scoicii/ deschise” (Naşterea perlei).  Contactul de durată cu lirica transatlantică se simte în scriitura abordată de autor cu nuanţe nostalgice a clipelor petrecute: “sus pe un deal dincolo de Carpaţi/ acolo unde începe copilăria”, destăinuindu-se parcă în şoaptă: “ce greu cu amintirile/ tată” (Întru vară spre nord)

     Cu tot ermetismul manifestat, Mircea Ştefan vine cu o poezie a realului acoperit de tragism: ”sunt pline de sânge apele-n cer/ ca merele coapte-n septembrie/ mister”, cu iz apocaliptic: “noi nu vom muri de o moarte senină/ prea grele sunt apele prea puţină lumină” (Un alt septembre).

     Majoritatea poemelor lui Mircea Ştefan sunt concise şi exaltă sentimente trăite în două medii diferite, redate cititorului în paralel, cu fidelitate. Dovada că Mircea Ştefan are antrenamentul unui “alergător de cursă lungă” o confirmă cărţile scrise. El stăpâneşte întregul instrumentar literar asigurat, şi, de aici se trage succesul de care se bucură în rândul criticii literare, dar mai ales succesul la Măria Sa - cititorul.