Din cele mai vechi timpuri, artiştii, creatorii de frumos, au acceptat să fie încadraţi în caste, în grupuri, în generaţii. Sacrificându-şi individualitatea intrinsecă, oamenii încearcă întotdeauna să-şi justifice acţiunile prin intermediul celor din jurul lor. Un exemplu edificator este imaginea arhetipală a dictatorului, a despotului. Acesta se înconjoară întotdeauna de oameni care gândesc ca el, aliaţi, construindu-şi un întreg aparat propagandistic care să îi justifice acţiunile. Aparenta exteriorizare pură care caracterizeză acest aparat nu este decât o iluzie. Oamenii au nevoie astăzi de aprobarea celorlalţi, şi-au pervertit individualitatea de-a lungul timpului. Progresul a adus cu sine o alienare şi o uniformizare teribile, care distrug valorile şi încurajează spiritul grupului creat artificial. Alăturarea oamenilor s-a transformat dintr-un fenomen firesc, o consecinţă a dorinţelor sau a impulsurilor, într-o activitate orchestrată, o forţare ce are o singură consecinţă firească: alienarea. Într-o mare de imitatori, fiinţa se simte din ce în ce mai stingheră. Avem indivizi care trăiesc pentru ceilalţi, pentru corpul comun denumit pompos "societate"!

            Tinerii încearcă să îşi facă loc în lumea adulţilor. O problemă esenţială a fiecărei perioade istorice. Cronologia nu face decât să scoată în evidenţă ciclicitatea inerentă istoriei. Conflictul dintre generaţii a existat în trecut, există în prezent şi mai mult ca sigur va exista şi în viitor. Tocmai de aceea, tinerii, pentru a se integra mai uşor (asta după părerea lor) în societate, adoptă modelul organizatoric al acesteia. Toate "generaţiile" pe care le observăm acum cristalizate, formate, sunt consecinţa unei astfel de mentalităţi create artificial. Grupul X, Grupul Y, iată exemple de apropiere forţată. Pe plan ideatic în general, şi pe plan literar în special, a compara două opere este aproape imposibil. Nu există limite clare, nu există delimitări exacte, totul ţine de interpretare, în fond, de subiectivitatea absolutizată. Însăşi sistemul nostru elementar este definit a priori de subiectivitate. Nu putem evada din cadrul fiinţării noastre pentru a putea afirma că suntem perfect obiectivi. Şi, din păcate, obiectivitatea nu poate fi înţeleasă decât la modul absolut. Altfel, nu este decât o idee eronată...

            Fracturismul este un curent creat de tinerii autori, dornici să pătrundă în "lumea celor mari", în lumea celor recunoscuţi. Şi pentru că acest lucru se dovedeşte de multe ori foarte dificil, sau, mai degrabă, cere timp, are un ritm al său, firesc, lent, tinerii au hotărât să creeze un univers alternativ, o variantă. Şi astfel a luat naştere fracturismul (şi alte curente literare asemănătoare, pe parcursul istoriei). Opunându-se curentelor clasice, fracturismul încearcă să aducă arta cu "picioarele pe pământ". Pe scurt, deviza fracturismului (în viziunea lui Ionuţ Chiva - "Manifestul fracturist" - partea a III-a, "Fracturismul în proză"), este, "Trăieşte aşa cum scrii!"

            Încercând să transpună viaţa în cuvinte, aceşti creatori uită însă că arta este tocmai o evadare din banal. Suntem înconjuraţi de banal, de ludic, de mundan. Prin artă (care este produsul cel mai rafinat al raţiunii umane, sau, după cum spune Lucian Blaga, singurul lucru care ne individualizează, mai presus de animale), omul încearcă să transceadă acest mundan, să se individualizeze pe sine în metafizic, în sacru. Dialectica sacru-profan (fără ca în acest caz termenii să aibă conotaţia religioasă) este un punct central a filosofării fiinţei umane.

            Ideea evidentă în cazul noilor generaţii este încercarea de a şoca. Sub paravanul pretinsei referiri la realitate, la viaţa adevărată, tinerii creatori prezintă o lume ce nu are prea multe legături cu realitatea unor oameni înţelepţi. Desigur, veţi spune că viaţa nu înseamnă numai plăcere, numai fericire, numai realizări. Dar în niciun caz ea nu înseamnă numai suferinţă, numai tristeţe, numai eşecuri. Există un echilibru, care însă, printr-o reducere banală, este evident că nu se poate întîlni în cazul fiecărui individ. Este în fond o lege a naturii, legea evoluţiei. Cel mai puternic supravieţuieşte, cel mai slab piere, iar între aceste două extreme apare echilibrul. Yin trece în yang şi yang trece în yin. Cei mai puternici nu trebuie să se simtă vinovaţi pentru existenţa celor mai slabi, pentru că însăşi puterea este întemeiată pe contrast. Nu poate exista alb în absenţa negrului, la fel cum nu poate exista forţă în absenţa slăbiciunii...

            Un om înţelept învaţă să accepte şi albul şi negrul, în diferitele proporţii în care acestea apar. A te focaliza numai asupra părţii negative înseamnă a rupe cu bună ştiinţă o mare bucată din existenţă. Pentru că misterul vieţii este tocmai succesiunea aceasta dintre bine şi rău, dintre fericire şi dezastru. După fiecare pantă ascendentă urmează o prăpastie, şi tot aşa...

            Cărţile noi şochează prin prezentarea acestei părţi ludice, prin prezentarea banalului, fără ca în spatele acestuia să existe ceva. Aici, exponenţii fracturismului s-au inspirat din marii scriitori ai lumii, fără să înţeleagă cu adevărat că în spatele faptelor de multe ori banale, se ascund principii şi idei, o adevărată colecţie ideatică, ce nu este în niciun caz la îndemâna unui cititor superficial. Fracturismul preia doar faţada, uitând să se concentreze şi asupra conţinutului. Este cred descris cel mai bine de expresia "formă fără fond", introdusă de Titu Maiorescu. Iar un astfel de act al creaţiei este din păcate, în esenţă, peren.

            Citind cărţile momentului actual, stabilind un raport antitetic între ele şi cărţile care se scriau în trecut, observăm cu durere că astăzi nu se mai scrie "serios". Societatea de consum, plictiseala perpetuă, lipsa de perspective, iată câteva dintre motivele care transformă arta într-o "meserie", într-o "deszăpezire culturală". Nu scrii din suferinţă, scrii pentru că vrei să creezi, vrei să laşi ceva în urma ta. Omul care nu doreşte să aibă un impact asupra lumii din jurul său nu este om cu adevărat. "Trăieşte clipa" înseamnă renunţarea automată la raţiune, singurul element care ne poate cu adevărat ridica deasupra celorlalte animale...

            Limbajul vulgar, imaginile şocante exagerate voit, iată câteva dintre excesele acestui curent. Fireşte că poţi aborda subiecte din orice arie. Însă nu trebuie să le abordezi ad literam, banal, plat. Vulgaritatea este la îndemâna oricui. Tocmai capacitatea de a exprima această "vulgaritate" într-un mod artistic reprezintă talentul. Nu aruncând cuvinte vulgare vei reuşi să îl faci pe cititor să lectureze în continuare. Nu trebuie să scriem pentru un public cu nivel minimal de inteligenţă, trebuie să scriem pentru acei oameni care sunt capabili să intuiască ideile şi să meargă singuri mai departe. Tot ceea ce înseamnă creaţie înseamnă automat raţiune. Prin toate aceste cuvinte şi gesturi, se încearcă aducerea creaţiei în animalic. Din păcate (pentru că, privind din punct de vedere universal, efectele acestei "raţiuni" sunt devastatoare pentru mediu şi, implicit, şi pentru noi) raţiunea omului nu va putea să fie niciodată subminată. Nu ai cum să nu gândeşti. Calitatea acestor gânduri nu are însă nicio legătură cu fiinţarea ab initio a gândurilor...

            Nu este greu să înjuri, nu este greu să te comporţi ca un animal. Mai greu este să dai sens acestor acţiuni, să înţelegi aceste impulsuri. O artă care glorifică banalul nu are nicio şansă de progres. Nu va rămâne nimic în urmă, tocmai pentru că acea artă nu aduce nimic nou. A nu se înţelege greşit, când spun ceva nou, nu mă refer strict la idei. Poţi să vorbeşti despre cea mai mare tragedie ca un biet ţăran cu patru clase, sau ca un intelectual rasat. Ambele perspective au autenticitate... Depinde numai de noi pe care vrem să ne-o arogăm. Este uşor să folosim vulgarul inutil, acesta este la îndemâna oricui. Dacă însă am analiza un pic, am observa că nici în acele cazuri el nu este firesc. Nu înjuri singur, nu resimţi în fiecare moment toate acele senzaţii de spleen atât elogiate. De ce să descriem doar perioada grea din viaţa unui om, când aceasta este un moment trecător, o clipă. Nu ar fi mai bună, mai coerentă, mai veridică, o perspectivă lucidă asupra întregului ideatic care este fiinţarea noastră...?

            Cei care se bat cu pumnul în piept alegându-şi ca subiect banalul trecător, trebuie să înţeleagă că este foarte probabil ca şi creaţiile lor să devină odată cu timpul trecător, la fel de banale! Să nu creăm în bătaie de joc, pentru că până la urmă nu ne obligă nimeni să creăm. Există metode de destresare mult mai bune decât înşirarea problemelor pe hârtia mută... Aşadar, să nu trăim cum scriem, nici măcar să nu scriem cum trăim. Lumea artei este una a fantasticului, a ideilor... Iar viaţa nu are nici cea mai mică legătură cu ideea... Sau, în limbaj popular, "una zici şi alta faci!"... Să acceptăm asta...

            Curentele nu îşi au rostul... Noi suntem fiinţe individuale şi trebuie ca prin actele noastre să ne afirmăm această individualitate. Nu cred că cineva vrea să fie ţinut minte ca o parte a... Cred că toţi vrem să fim ţinuţi minte ca Cineva! Atunci, să învăţăm să ne asumăm propria fiinţare, să învăţăm să ne asumăm consecinţele acţiunilor noastre! Puterea este în noi, pentru că fiecare dintre noi este într-un fel sau altul viitorul... Viitorul este al celor ce vor să facă ceva serios, viitorul este al celor ce vor să schimbe lumea!