Opinii critice despre poezia lui Darie Ducan 

„Încă o dată am avut uluirea de a citi poezie vulcanică,poezie imprevizibilă,poezie de o forţă uluitoare. Sunteţi un talent vulcanic,dublat de o mare sensibilitate a privirii,capabil să vedeţi raporturile inversate ale lumii noastre. Poezia dumneavoastră este muzicală şi provocatoare în acelaşi timp,o bucurie a simţurilor şi o sursă de nelinişte pentru minte. Sunteţi un poet atipic în peisajul actual,un spectacol al limbii dezlănţuite.”          Matei Vişniec 

„Un poet remarcabil,tânăr şi copleşitor, m-a convins. Darie are curajul de a reface drumul nesfârşit al tuturor poeţilor adevăraţi ai lumii”                                                                Adrian Păunescu 

„Deşi încă foarte tânăr,a publicat deja cinci cărţi de versuri, întâmpinate nu doar favorabil de critica literară,ci şi cu o anumită stupoare,provocată,aceasta,de o mai puţin obişnuită precocitate a talentului acestui autor. Într-adevăr,poezia sa,de o abundenţă ieşită din comun,dezvoltă o imaginaţie lingvistică debordantă şi are o prospeţime şi o inventivitate metaforică şi asociativă cu totul remarcabile. Dar Darie Ducan se aventurează şi în alte limbaje, inclusiv în cel reflexiv, afirmându-şi astfel o mentalitate de scriitor. Într-un anumit fel,el este ceea ce s-ar putea numi un fenomen.”                  Petru Poantă

 „Nu ştiu dacă la anii săi, Nicolae Labiş avea dezinvoltura lui Darie Ducan, dacă laboratorul său poetic era atât de substanţial.(…)E un tânăr scriitor de mare talent şi certe promisiuni.”          Nicolae Băciuţ 

„Talent remarcabil,cu evidente resurse de continuă afirmare a incontestabilei sale vocaţii poetice,tânărul Darie Ducan,este,de pe-acum o certitudine  a tinerei generaţii de scriitori români. Cărţile de poeme,articolele publicistice relevă gândirea sa lucidă,inspirată cu privire la la energia şi sensul mesajului artistic şi civic.(…)”                                                                       Dumitru Titus Popa 

„Darie Ducan este un tânăr excepţional , înzestrat cu geniu poetic”                                                                         Mariana Cristescu 

„Poezia sa e robustă,de un sarcasm curat şi kilometrică. Ne aflăm în faţa unui poet viguros,de o valoare înaltă”                                                                       Gheorghe Istrate  

„Poezia lui Darie Ducan  duce limba română la extreme,e o poezie foarte profundă şi foarte masculină. E o certă valoare.”                                                                            Jana Murărescu  

Darie Ducan se dovedeşte a nu fi doar unul dintre tinerii supradotaţi ai Fundaţiei Naţionale „Henri Coandă”,ci şi un autor deja bine cunoscut.(…) încă de la început dovedindu-se  fără acele semne de „timiditate” ale altor tineri începători în ale scrisului,demersurile poetice ale lui fiind dublate definitiv, de fiecare dată, de acea realitate a conştiinţei scriitoriceşti. Vocaţie lirică remarcabilă, dovadă că talentul nu aşteaptă numărul anilor,Darie Ducan convinge întrutotul că, în spaţiul universului poetic,stările afective posibile, uneori,fără acel val imagistic al abuzului de cuvinte, iau chipul unor cărţi mereu ale creşterii şi confirmării.(…) Admirat pentru talentul şi înzestrarea lui, ieşite din comun, dăruit cu o inspiraţie poetică uimitoare şi cu o imaginaţie artistică surprinzătoare, prin calităţile incontestabile ale cărţilor lui,bine primite de critica literară, prin respectul pentru valorile noastre naţionale,prin apărarea limbii române şi a tradiţiilor noastre, Darie Ducan se situează printre tinerii supradotaţi ai României, printre marile promisiuni confirmate ale acestui neam.”                      Lazăr Lădariu 

Cartea Lungi plantaţii de singular este într-adevăr  foarte bine închegată şi foarte bine scrisă. Este un adevărat eveniment editorial”                                                                             Dumitru D.Silitră

Părinţi de lut 

Părinţii se duc, când mor, să facă oale

Ca din ele apa Lethei să ne-o dea s-o bem,

Le prinde umbra toartă,un ospătar scheletic

Apucă să ne toarne, da-i spunem că nu vrem.

Şi ploaia plouă cu botniţe pe scocuri,

Oasele lor vor ieşi din mormânt ca nişte arcuri

Din canapelele  uzate,

Gordiene tornade ne cuprind şi pe noi

Şi râurile curg cu pumnii strânşi şi venele umflate.

Din cloaca viscolului ies şi merg cu mâini

Murdare de pământ de când pe-ai lor i-au îngropat

Cu hârleţele minţii la ei în perciuni,

Fac oale multe, să ne dea în ele ca-n termos apa Lethei

Când roata de rezervă-a lumii este spitalul de nebuni.

De vom ieşi-n grădini unde avem ghivece de pământ,

Să ne gândim că-n ele străbunici avem;

Şi ei au facut oale ca părinţii noştri să bea apa Lethei

Dar, crezându-se veşnici, şi ei  au spus: -Nu vrem!

Dar iată că-ntre timp ei înşişi au făcut oale,

Noi mâncăm din farfuriile alea de lut

În care poate sunt bunicii noştri

Care în noi strigă: -Nepoate, ne-a durut!

De scapi o farfurie, o oală de lut,

Oasele lor atârna şi falangele lor şi, putrezite,

Li se vede negrul de sub unghii,

Ecoul vizual al naşterii noastre tocite.

Părinţii, când mor, se duc să facă oale,

Veselă vor ajunge şi ei mai apoi,

În cănile de lut aud năframa deşirându-se,

A bunicii mele, căreia păru-i albea doar pe ploi.

Stăm sloi de ore fixe şi mergem ca la grădiniţe la olari,

Să ne luăm bunicii-acasă,cum ne-am lua copiii,

Pe unii dându-i să se facă mici, pe alţii mari,

Cu mormintele-n spate morţii, cu ghiozdanele-n spate fiii.

Vai, măcar de-am face oale fără fund,

Să cadă şi când strigă, să îi auzim,

Urletele noastre vor fi peste urletele lor

Ca una peste alta două pâlnii puse,

Părinţii fac lutul şi moartea se adapă ca dintr-un izvor

Din sucul bătăturii ce-n mâini le apăruse.

 7 octombrie 2005

Azilul de noapte 

E noaptea atât de caldă, de parcă alăptează,

Au corbii aşa perciuni albi, că din cărunteţea lor

Se face senin pe pământ .Vin acele de ceas în faşă către mine,

Cu portiera deschisă m-aşteaptă-un mormânt.

E parcă noapte din tristeţea oamenilor pe care nu-i plânge nimeni,

Ei îşi fac bâlci din tăieturi şi-şi leagă caii de crusta bubelor

Ca la intrarea într-un han.

De-atâta depărtare din coamele cailor se ţes covoare de casă

Şi, când scriu, din stilou, de tristeţe, nu iese cerneală,

Ci crengi de castan.

În plină iarnă, mai vreau în noaptea asta să fim aşa răniţi

Cu toţii, încât doar de la tifoanele albe-ale rănilor

Noastre pansate să fie lumină cât să orbim,

Cu ochii-năuntru, cât să iasă prin ceafă,

Cu gondole prin lichid amniotic plutim.

Să fie-o noapte într-un sanatoriu

Şi corbii cu pomeţii lor lungi şi albi să are

Bezna precum cu nişte mari şi mătreţoase brăzdare.

Din stilou să-mi iasă numai crengi de castan,

Când din stilou îmi iese una, una dispare de pe alee.

În saloane, de noapte, vom vedea

Drumul spre baie la lumina pansamentelor noastre

Pe care le vom căuta de dulii, crezându-le lămpi

Sau carne de femeie.

Ne vom săruta la lumina pansamentelor noastre

Puse pe rănile pe care ceilalţi ni le fac,

Iubindu-ne până se vor cicatriza

Sau până nu vor mai avea petrol şi ne-or eterniza.

Să ne vedem numai la lumina tifoanelor balansând

De pe răni. Să ne iubim bezmetic într-un azil de noapte

Şi să ştim că Gorki pe-acolo a fost,

Iubindu-se la lumina scăpării unei sticle de lapte.

Dincolo de tifoane, la hanul din răni,

Să-nchidă hangiul, să tragă oblonul,

Să ne iubim la lumina tifoanelor albe de pe răni

Când nu cu cretă, ci cu mătreaţă de corbi îţi trasează

Viaţa pe asfalt şotronul. 

11 octombrie 2005

Nocturna originară I 

Mame şi taţi, propun, dac-atât de rapid mergem spre groapă,

Să ne naştem cu toţii-mbracaţi în atleţi şi cu

Încălzirea gata făcută. Iar, taţilor, voi,

Când din mame ieşim, să ne ţineţi la cap

Suspendată pancarda „Sosire”

Şi cupele pentru un toast de cucută.

Să punem scutec ţipetelor după alăptarea cu tăcere

Pe care-o turnăm în biberoane ce se sorb,

Mame şi taţi, deznaşteţi-ne,

E neagră ceafa noastră de ochiul unui orb.

Vă propun să ne concepeţi direct în cimitire

Şi clopotarii genunchilor voştri să vă tragă de rotule, până-or suna,

Mamelor, vă propun să alăptaţi direct mormântul,

Sânul băgându-vi-l în groapa sa.

Ce atâta grijă? Ce atâţia bani cheltuiţi pe scutece?

De ce să ţinem vaca din grajd în stres

Că va trebui să dea lapte pentru ăl mic?

Mame, mai bine bălegaţi-ne, precum iepele,

Mai bine îngrăşământ decât rever la nimic.

Timpul dintre A mare şi a mic e mai negru

Decât suma nopţilor‚ în care crede-un orb.

Oricum, suntem procente din croncănitul unui corb

Şi vâsla înaintării în amonte pe noi ne dojeneşte în aval,

Unde-i boala mai pârguită pe coridoarele-crengi

ale unui spital.

Mame şi taţi, lasaţi-vă unghiile tăiate,

Să nu ne zgâriaţi când veţi schimba scutecul

Mormântului nostru ud ca un reflux

Al mării care-am fost. 

27 noiembrie 2005 

Nocturna originară II 

Între viaţă şi moarte, am constatat,

E-atât de puţin spaţiu,că

Nu e loc nici să se umfle urma înţepăturii de albină.

Şi-anume albinele îşi rup acele,

Şi le dau catalige celor ce vor să fie

Mai înalţi ca iarna în care mă absorb,

Ninge în tăcute spintecări de giulgiuri,

Zăpada e umoarea apoasă-a unui orb.

Şi mi se face frică, încât ca haine parcă

Port pleoapele pereţilor ce mă privesc mereu

Şi ele sunt croite pe mine s-aud cum

Bat minutare toaca-ntr-un creier de ateu.

E-atât de mică lumea şi iarna-atât de mare

Încât mă-ntreb,oasele noastre schiuri îi sunt cui?

În măduva mea şi-au lăsat patinele copiii,

Ca pe marginea unui patinoar.

E-atâta frig în tot ce-i alb

Că ştirbilor le ninge din albul lor dentar.

Şi ţâncilor ce-au încă dinţi de lapte

Li se fac copcă dinţii, vă spun eu,

Şi, la cât sunt de mare, Pământul

E-o icră de peşte ce-noată în apa

De la genunchiul meu.

Dar ninge peste mine ninsoarea ca o presă

Făcându-mă mic, mai mic, cât să încap

În lumea în care nu e loc nici să se umfle

Înţepătura de albină şi ninsoarea ninge cu un fel de chirie,

Ca un ochi de orb ce plânge

Doar ca să i se spele lentilele de glie.

Prin care priveşte către înaintaşi,

Femeile, cărucioarele cu invalizi folosesc

Şira spinării mele ca trotuar,

Ninge pe trotuarul acela, însă spre-a strănuta geneza

Poţi tu un veac tot pune piper în chihlimbar.

E-atât de mic pământul! De va mai ninge mult,

Va fi atâta alb, că oamenii

Se vor recunoaşte doar după topirea zăpezii

Din jurul lor, cauzată de a lor căldură

Şi li se va spune copiilor duşi în muzee vivante:

- Uitaţi, acela e-un om, măr cu oase ieşite din tură!

Ninge pe lumea mică şi născândă

Cu muşchii moaşelor sau cu ai cerului,

Ce sunt precum ai unei scoici.

Viaţa şi moartea se atrag, strivindu-ne-ntre ele,

Precum copiii de propriile doici. 

20 decembrie 2005