Părinţii ştiu întotdeauna ce e mai bine pentru copiii lor. Experienţa, cunoştinţele acumulate, anii de muncă; şi, până la urmă, fie şi numai faptul că au petrecut ceva timp pe această lume, ar fi suficiente ca să le confere acest drept. Copilul nu este în măsură să ştie ce trebuie să facă şi ce NU trebuie să facă; ce-i place şi ce NU-i place. Cunosc o familie care crede cu putere în aceste principii. El – un personaj destul de comun, inginer, molcom şi retras; ea – tipul de cadru didactic foarte exigent; înaltă, slabă şi cu buzele subţiri; predă studenţilor dintr-o anume facultate o disciplină tangentă cu profilul de bază. Are veşnic restanţieri, iar studenţii sunt stresaţi de-a dreptul de disciplina asta. S-a întâmplat s-o ajut la redactarea unui manual, şi mărturisesc că m-am speriat de ce am văzut acolo. “Doamnă, studenţii dumneavoastră chiar trebuie să ştie pe dinafară toate chestiile astea ?”... “Vuai, dar este o disciplină de bază, fără de care ei nu vor fi niciodată buni profesionişti !”... Mda... asta spun toţi profesorii despre specialităţile lor. Îmi aduc aminte că eu am avut restanţă la educaţie fizică... şi am absolvit o facultate care n-are nicio legătură cu sportul. Şi, fie vorba între noi, aşa cum se întâmplă de multe ori, nici doamna profesor nu ştie pe de rost tot ce le pretinde studenţilor... În fine... Amândoi împărtăşesc acelaşi hobby: muzica. El cântă, în timpul liber, într-o formaţie instrumentală; ea a studiat vioara timp de 12 ani şi a visat să urmeze Conservatorul, dar n-a fost să fie; iar nerealizarea asta a marcat-o pe viaţă. Prin urmare, singurul lor urmaş e musai să facă muzică. Eu n-am nimic împotrivă; numai că bietul copil nu prea pare să aibă nici ureche muzicală, nici tragere de inimă... Iar vioara e un instrument cumplit. Am văzut copii care, după de 3-4 ani de studiu, abia reuşesc să facă instrumentul ăsta să scoată nişte scârţâieli jalnice. Sunt necesare mii de ore pentru a învăţa să-l stăpâneşti, să-l faci să plângă sau să râdă în modulările caracteristice; e nevoie de o voinţă acerbă, o pasiune extraordinară şi, nu în ultimul rând, de ceea ce se numeşte “chemare”. Doamna profesor are în casă o colecţie de instrumente: pianină, chitară, flaut, acordeon... Dar viori are mai multe: trei. Recunoaşte că vioara este un instrument pretenţios. Şi admite că băiatul nu e un talent în domeniu. Am întrebat-o de ce insistă, totuşi, să-l „tortureze” şi de ce nu-l transferă măcar la alt instrument, mai puţin solicitant. Răspunsul ei a venit prompt, inexorabil, zguduitor de simplu : “Avem atâtea viori în casă... nu-i aşa că ar fi păcat să nu le folosească nimeni ?”... Recunosc că m-am blocat. La asta nu mă aşteptasem... L-am privit cu milă pe copil, m-am străduit să schiţez un zâmbet şi am ieşit. Şi, tot drumul spre casă, mi-a stăruit în suflet teama că sunt un părinte denaturat, fiindcă mi-am propus să-mi las copiii să-şi hotărască singuri drumul în viaţă. Probabil că va trebui să-mi revizuiesc opţiunile.... Îmi vine în minte acum faptul că am şi eu acasă nişte lămpaşuri, moştenire de la bunicul, care a fost miner... Nu le foloseşte nimeni...oare asta înseamnă că.... ?