`Laurenţiu ORĂŞANU

         DICŢIONAR  GETO - DACIC (XXXX)

         SCENARIU

El: muşchi proeminenţi, vizibili prin tricoul rupt, zdrenţuit, spălat ultima dată atunci când a şi mâncat ultima dată. Adică acum o săptămână. Doi metri, amândoi întinşi pe un pat fără aşternut. Patul şi covorul sunt singurele locuri din cămăruţă unde îşi poate invita vizitatoarele ocazionale; goale, câteva sticle de whisky par să vorbească la telefonul care, ca şi ele, face dragoste cu podeaua, goală şi ea, dacă nu punem la socoteală covorul. Sub podea, în garajul de sub cămăruţă, străluceşte din toţi caii putere un Jaguar. Jaguarul, ca şi cămăruţa, covorul, patul şi telefonul, nu sunt ale lui: sunt ale proprietarului care aşteaptă chiria, neplătită de trei luni. De trei luni, de când el a plecat de acasă, bănuindu-şi soţia, doctoriţă, că face ore suplimentare cu un informatician pirpiriu. Pe uşa cămăruţei, la care se ajunge direct din stradă, scrie: „Detectiv particular. Muşchi, discreţie, preţuri avantajoase”. Şi, mai jos: „Bateţi. Soneria nu funcţionează”. 

De fapt, la uşă nu e nici o sonerie. Astfel că ea bate. El deschide. Ea intră. Caută, din ochi, biroul. El îi arată covorul, sau patul. Ea alege patul Se aşează cu grijă pe el, măsurându-l din ochi. El îi ghiceşte întrebarea şi îi răspunde: „Doi metri”. Imediat se vede cum încrederea ei în el sporeşte. Îşi întinde picioarele şi îi expune cazul: vrea să-i găsească soţul. „Cum arată?” – întreabă el, dând să-şi scoată bloc-notes-ul. Îşi aduce aminte că n-are aşa ceva, şi renunţă; va nota în gând ce-i spune ea: pirpiriu, informatician la o companie de asigurari de sănătate. Până ca să dispară, lucra din greu, până seara târziu, cu o doctoriţă, la un proiect comun. Venea acasă rupt. El: „Doctoriţa cum arăta? Sânii mari?” Ea: „Da” . El: „Fantastici?” Ea: „Da”. El: „O aluniţă pe stângul?” Ea: „Da, chiar aşa, de unde ştiţi? O cunoaşteţi?” El: „Nu. Intuiţia. Noi, detectivii, avem un organ în plus, sau, hai să zicem, mai bine dezvoltat decât la alţii.” 

Ea suspină. O lacrimă i se prelinge pe sînii mici, care împung, obraznic, prin tricoul cu breteluţe, inscripţionat „Îndrăzneşte”. El îndrăzneşte să-i şteargă lacrima căzută pe sân. Cu buzele. Ea plânge acum în hohote. El nu mai conteneşte să-i şteargă lacrimile. Tricoul ei, ud, e pus pe telefon, la uscat. Tot acolo aterizează şi fustiţa de blugi, preventiv, ca să nu se poată zice că a luat-o apa. Aşteptând să se usuce, el şi ea fac sex.   

Am putea spune că scenariul acesta seamănă leit cu multe alte scenarii. Un detectiv şi o clientă care îşi caută soţul – şi care, în disperare de cauză, se culcă cu cel în care îşi pune speranţa ca să-i găsească soţul. Nimic deosebit, nimic original. Grea misiune pentru regizor. În primul rând, de unde să găsească o actriţă cu sânii mici, când toate îşi fac implant ca să şi-i mărească? Apoi, bugetul. Cine va băga bani mulţi într-un film cu sânii mici? Dar, se ştie, regizorul care dezarmează în faţa unor astfel de obstacole, moare de foame. Aşa că regizorul nostru găseşte o actriţă aspirantă la o opraţie de implant, cu sânii mici, conformi cu scenariul, care e chelneriţă într-un bar de suburbie. Convine cu ea ca onorariul să-i acopere operaţia estetică, dar numai după ce-şi va descoperi sânii în film.  

Problema bugetului mic, regizorul o va rezolva în felul următor. Fiind vorba de un film cu scene erotice, e foarte important metrajul. El va suprima secvenţele cu urmăriri de maşini, cu filarea celor doi amanţi, cu apusul de soare, cu răsăritul de lună, în fine, toate scenele obişnuite dintr-un film obişnuit. Mai tot filmul, cei doi, detectivul şi chelneriţa – clienta lui cu sânii mici – vor face sex. Vor face sex, şi vor vorbi în acelaşi timp. De aceea, în rolul detectivului, regizorul va distribui un crainic sportiv. Cei doi se vor mişca tot timpul, având grijă să nu iasă din cadru. Din cadrul patului. Vor vorbi tot timpul. Tot timpul, despre tot ce le trece prin cap. Ea va vorbi despre mici, hamburgeri, despre berea care face cea mai multă spumă, despre clienţii care o ciupesc de fund şi, de la trei beri în sus. Despre cum clienţii chercheliţi îi caută îndelung, sânii pe care detectivul îi mângâie neîncetat, de frică să nu-i piardă din prim-planurile însoţite de vorbe tot mai precipitate, cu el pe fază când ea strigă, din ce în ce mai tare, „Vin! Vin”, explicându-i cum unii clienţi nu au răbdare să le vină şi lor rândul.  

Până la urmă ea vine, şi el răsuflă uşurat, pentru că – îi povesteşte el în vreme ce ea îşi trage puţin sufletul şi piciorul prins sub el de un cârcel – el a văzut multe faze de poartă, situaţii clare, pe care unii le ratează, deşi ar trebui numai atât: să împingă puţin mingea în poartă. Dar acesta nu e sfârşitul, finalizările continuă, chelneriţa vine mereu, iar şi iar, iar detectivul-crainic o susţine, o împinge să se autodepăşească. Cei doi sunt din ce în ce mai prinşi de scenariu, le place. Joacă natural, sunt neobosiţi, nu cer nici o pauză. Ea e obişnuită cu orele suplimentare, el – cu meciurile cu prelungiri. Epuizate, echipele de cameramani se schimbă des.  

După mai mult de o oră, detectivul, fără să se întrerupă, ia telefonul şi îl sună pe mobil pe pirpiriu, spunându-i că nevastă-sa e cu unul deasupra garajului cu Jaguarul, şi că el binevoitorul care stă sus, deasupra. Şi îi dă adresa. Clienta cu sânii mici, care vine mereu, ia şi ea telefonul şi o sună pe mobil pe doctoriţă, informând-o că bărbatul ei e cu una la adresa şoptită de detectiv, care-i dă numărul. Doctoriţa şi pirpiriul lasă baltă proiectul la care lucrau, se urcă fiecare în maşina proprie şi, urmăriţi de echipele de filmare, ajung în acelaşi timp în acelaşi loc: deasupra garajului.  

Când dau buzna în cămăruţă, cei doi – detectivul şi chelneriţa – freacă, plini de sârg, telefonul – singura piesă de mobilier rămasă până atunci nefrecată. Doctoriţa se repede la detectiv şi, bucuroasă că nu i s-a întâmplat nimic rău, îl sărută şi îi şopteşte să vină acasă. El se bucură, sincer: tot nu avea bani să plătească chiria şi, lucru deloc de ignorat, tot nu venise în timpul filmării. Pirpiriul o pipăie pe chelneriţă, constată că e întreagă – dar cam muncită – şi, lăcrimând, o strânge la piept, udându-i iar sânii şi tricoul. Chelneriţa dă să şi-l scoată din nou, dar pirpiriul o opreşte: îl va usca, de acum încolo, numai acasă, pe calculator. Pleacă ţinându-se de mână, chelneriţa cu pirpiriul, detectivul cu doctoriţa. Tocmai când spectatorii se pregătesc să se ridice şi să plece şi ei, la uşa detectivului bate o tânără. Bineînţeles că nu îi răspunde nimeni. De jos răsună, asurzitor, sirena de alarmă a Jaguarului. 

Concluzia ar fi cam aceasta: un scenariu, chiar banal, poate să ducă la un film bun. E de ajuns să-l dai pe mâna unui regizor bun, unei chelneriţe care să vină mereu, la timp, şi unui crainic sportiv care să fie mereu pe fază. Filmul va ieşi  şi mai bine dacă aceştia dispun de un Jaguar dotat cu sistem de alarmă.