Câtă linişte! Ce pace! Aici timpul nu parcă – ci stă în loc. Dacă faci un efort de imaginaţie poţi simţi sau vedea aievea cum trăiau oamenii acum o mie de ani, poţi auzi voci, poţi avea vedenii. Aici poţi da ceasul timpurilor înapoi, în fapt, la concret. – Ia să mă duc eu cu o sută de ani mai încolo, sau mai încoace, aşa poţi zice, şi să întorci capul în aşa fel, pentru ca să existe stâlpii de telegraf din lemn; concentrându-te apoi un pic te poţi transfera cu 50 de ani mai devreme doar ascultând imperceptibilul bâzâit din firele neizolate de telefon suspendate pe marginea drumului. O atâta linişte încât poţi percepe acustic cum se scurge curentul electric prin fire şi cum îţi clipoceşte sângele prin vene. Iar foamea nu se simte, fiziologic, ci se vede ca şi cu ochii. Nu-i o metaforă, nu e o figură de stil, e adevărul. Acum câteva sute de ani toţi auzeau toţi oamenii cum creştea iarba, aici încă se mai poate aşa ceva, în zilele noastre. Vezi stâlpul acela îmbibat? Dacă nu-l vezi îşi zic eu : e la două sute de metri distanţă. De la depărtarea asta îl poţi mirosi – ia miroase-l! Vezi jocul ăla de lumină de zici că-i o apă de la linia orizontului? Uite acolo la nadir! Parcă fierbe aerul – imagineaza-ţi ce e asta, că nu e greu.

Când trece pe drum câte o maşină, rar aşa ceva, e ca şi când aceasta ar intra într-un tunel al timpului – s-or întreba oare cei de dincolo unde o fi dispărut? Exact ca în nuvele aia de Mircea Eliade, când dispăreau camioanele – pe un aşa drum dispăreau! Poate chiar în locul ăsta! În această zonă până şi păsările cântă altfel; plantele cresc după alte principii : trei, patru luni abia de se zăresc din pământ, apoi, dintr-o dată se înalţă cu disperare prea în sus, de tot. Nimeni nu poate prevedea când anume are loc metamorfoza asta, în ce moment. Poate fi în mai, dar tot aşa de bine în iulie. Dacă se întâmplă şi eşti plecat exact atunci, la întoarcere te sperii, nu mai recunoşti cărările şi rişti ca să te rătăceşti. Peste încă o vreme (să nu vorbim de timp aici) totul se ofileşte şi se pârjoleşte încât nici vitele nu mai au ce paşte. Numai că pe aici nu se cresc vite din astea, obişnuite, ci vaci adaptate : în zilele alea de abundenţă asimilează angro, suficinet ca să nu moară în perioada uscată. Sunt nişte cămile de vaci; un fel de vite-dromadere – au cocoaşa pe dinăuntru, că nu se vede. Iar laptele lor e bun de leac – din atâta caznă făcut încât e încărcat cu forţe magice. Cele mai multe femei nu-l folosesc decât la creşterea copiilor; numai cu acest lapte îi cresc, eventual adăugând şi puţină mămăligă.

Că ziceam de păsări, de exemplu, guguştiucii nu cântă şi ei ca toată lumea, gugu-ştiuc, aici zic : guştiu-guc – altfel! Ce să mai zic de cocoşi, vă-nchipuiţi cam cum cântă un cocoş aici? Pisicile. Pisicile sunt aşa de mici că par a fi mâţe-bonsai, pot fi uşor confundate cu – nici nu ştii cu ce!, iar la câini s-a produs o mutaţie genetică : sunt printre ei mulţi vegetarieni. Mai mult, unii chiar consumă lemne cu succes. Stomacul lor digeră celuloză. Nu li se fac rău decât dacă mănâncă ciolofan, încă nu s-au adaptat într-atât, ca să mănânce şi plastic, dar vreumurile sunt aproape. Păsările de curte nu se îmbolnăvesc niciodată, au dezvoltat un sistem imunitar imposibil de penetrat. Prezintă totuşi câteva ciudăţenii, dar nu fizic, ci de ordin metafizic. Iată numai două. Unu, când se întâmplă şi din diferite motive moare câte una, mor în scurt timp mai multe, însă întotdeauna perechi, adică două, patru, şase ş.a.m.d. Şi doi : Ştiţi că există sintagma aceea cu, te-ai culcat o dată cu găinile, adică prea devreme, o dată cu ultimile raze ale soarelui, ei bine, aici nu e aşa : cele mai multe se culcă pe la doişpe noaptea şi se trezesc când e soarele sus de tot. Stau şi cârâie de parcă bocesc pe cineva… Iar a doua zi, obosite, sunt ca bete – de aici sintagma aceea cu găina beată, din zona asta este.

Toate sunt statice – de-aici decurge toată pacea şi toată liniştea. Se simte încremenirea în aer, în eter. Nu poţi decât să te miri de faptul că totuşi bate vântul – de unde, domnule, în aceste locuri, vânt!? Aici nu ai cum să te mişti aşa, ţac-pac, ci aşa : ţaca-paca, pentru că, dacă o faci totuşi, intri imediat în contratimp, în contradicţie cu vremurile şi nu-ţi rezistă celula, celulele, de-aceea, zice profesorul, aici nu se moare de cancer, adică de boli grave, ci din te miri ce şi din bătrâneţe. Moş Sava a murit că i-a intrat o aşchie de mătură sub o unghie, iar baba Constanţa a înghiţit un fir de păr de pisică care i s-a pus pe mai (pe ficat). Darămite că unii zac fară ca să fie bolnavi, iar alţii sunt bolnavi toată viaţa fără ca să ştie, că nu-i dor mai nimic. Numai în ultimele clipe îşi dau seama : Doamne, mulţumescu-ţi Ţie, că eu am fost toată viaţa bolnav şi Tu nu m-ai lăsat ca să sufăr! Pe când ceilalţi, se comportă ca şi când ar fi bolnavi, ne-fiind. Doctorul, aici e de complezenţă, în contrast, că nici medicamentele nu lucrează cum trebuie, cum ştiu specialiştii. Pastilele contra durerilor de cap au efect în suferinţele de picioare, iar unguentele pentru dureri reumatice dau rezultate în migrene. Dar nu la toată lumea se întâmplă aşa : sunt minuni, şi minuni! Un tânăr s-a făcut bine de ulcer la stomac cu un medicament pentru hipertensiune arterială – se afla prin casă, prescris pentru mamă-sa, bătrână –; iar o femeie, bolnavă de o gravă boală de piele, s-a uns cu margarină şi i-a trecut. Ce să mai vorbim de plantele medicinale, e un capitol aparte. Muşeţelul cules pe aici duminica la ora 9, când e popa în biserică, e bun de dat la cei cu vederea slabă, care au probleme din cauza bârnei, de aceea n-o să vedeţi oameni cu ochelari, poate doar la copii, că ei acum nu mai cred. Pe când acelaşi muşeţel, dar recoltat de o fată mare, pe înserat, ceaiul preparat din el, oblojeşte cu succes lingoarea, cum zic ei, melancolia, apatia, cum spun cei cu carte.